{Jurnal de recunoștință : ziua 52 / 90}

Deja sunt în ziua a 52-a de recunoștință.

 

Azi, mulțumesc pentru pentru faptul că am venit pe această lume. Și pentru că sunt creștină (deși, poate de multe ori, faptele mele nu mă arată astfel. Doamne, iartă-mă!)

Ziua de azi e prima din „zilele mele” - este ziua sfintei mucenițe Cristina, care a pătimit în timpul împăratului Decius (249-251).

În zilele noastre de creștini la peste 2000 de ani distanță de Mântuitorul Iisus Hristos, a cocheta cu neopăgânisme, a crede în horoscop pot părea lucruri superficiale, care nu afectează substanța creștină, ci dimpotrivă, putem considera semn de profunzime și finețe spirituală îmbrățișarea diverselor „manifestări ale divinității”.

În trecut însă - iată, în vremea lui Decius - lucrurile acestea se trăiau pe viață și pe moarte.

Este și cazul celor pomeniți azi împreună cu sfânta al cărei nume îl port.

Spre exemplu sf. Petru a fost ucis pentru că nu a vrut să aducă jertfă zeiței Afrodita. S-ar gândi un creștin din zilele noastre că un gest atât de simplu precum invocarea numelui unei zeițe păgâne e un act de apostazie? Pentru noi, acum, Afrodita e mai mult un simbol al frumuseții, un arhetip ancestral fără impact asupra credinței creștine. Iată însă că au fost vremuri când un creștin era în stare mai degrabă să moară decât să aprindă aromate în cinstea ei.

În acea perioadă, un alt creștin, Nicomahus, amenințat cu schingiuirea, a ales să se lepede de Hristos și a primit să aducă jertfă zeiței, dar a murit pe loc, în chinuri. Se spune că tânăra de 16 ani, Cristina, ar fi zis la vederea acestei morți:“O, Nicomahus, om blestemat și pierdut! În loc să înduri durerea pentru o oră, te-ai făcut vrednic de chinuri veșnice!” Cum era de așteptat, gărzile s-au sesizat că e creștină și au prins-o, împreună cu Dionisie, care era cu ea. Pavel și Andrei - soldații care primiseră ordin să îi păzească - de unde la început au vrut să o violeze pe tânără, în cele din urmă au fost convertiți datorită învățăturilor ei și au crezut în Hristos. S-a făcut astfel că cei trei bărbați au fost condamnați și uciși cu pietre, iar Cristina, aruncându-se peste ei, i s-a tăiat capul.
Azi e prilej pentru mine să-mi fac o cercetare cu privire la propria credință și la felul în care mă raportez la Hristos.

Zaheu și matematica paradoxală a mântuirii

Am simțit întotdeauna o atracție spre persoanele din Biblie care, într-un fel sau altul, au „furat” mântuirea. Nu li se cuvenea, după lege. Poate și unde nu mă văd eu prea vrednică și mă gândesc că nu aș putea s-o câștig „în luptă dreaptă” și rezonez cu proscrișii. Femeia bolnavă de 12 ani, care s-a atins de poala Mântuitorului pe ascuns. Femeia samarineancă, ce s-a adresat direct, cu îndrăzneală, lui Hristos: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.” (In. 4, 15). Femeia adulteră, care a scăpat la picioarele Mântuitorului și nimeni nu a putut să ridice piatra asupra ei.

sursa imagine

Dar personajul cel mai fascinant mi se pare Zaheu vameșul, cel despre care s-a citit astăzi la Evanghelie. Atât ca lucrare a Mântuitorului asupra lui și a casei acestuia, cât și el, ca îndrăzneală.

Astăzi, la predică, părintele a insistat asupra unui aspect pe care nu l-am sesizat până acum, ca și nuanță:  Zaheu „a coborât degrabă (din sicomor) şi L-a primit, bucurându-se.” (Lc. 19, 6) Adică, la anunțul autoinvitației Mântuitorului, Zaheu s-a precipitat cu bucurie să-l primească. O reacție diferită de cea a lui Petru, spre exemplu, care I-a spus odată „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.”

Nu avea oare Zaheu conștiința propriului păcat? Cu siguranță, o avea (de vreme ce îndată s-a și „spovedit”, mărturisind că dacă a nedreptățit pe cineva îi va restitui împătrit). Poate ce nu avea încă, era conștiința măreției lui Hristos (în fața căreia, Petru a fost copleșit). El voia să vadă Cine este Acela care a făcut acele minuni, dar cu bunul simț al celui care nu așteaptă nimic pentru el pentru că se știe nevrednic de ceva minunat. El a furat, a nedreptățit și cu siguranță nici prea evlavios nu era. Nici măcar ca vameșul din pericopa vameșului și a fariseului nu era, căci probabil nici nu gândea că ar putea fi miluit, să ceară milă. Era omul bogat, căruia nu-i lipsește nimic material, omul corupt, dar totuși care mai are o fărâmă de onestitate, aceea de a nu se afișa în față sau de a da din coate spre a se întâlni cu cineva de pe urma cui ar mai putea avea vreun beneficiu. Deși era evreu, știa totuși că nu are amestec cu Mântuitorul și stătea deoparte, căutând doar să-L vadă. Dar în momentul în care Acesta și-a făcut cunoscută intenția de a rămâne în casa lui, bucuria cinstei făcute a copleșit orice alt sentiment. Faptul de a fi fost până atunci în afara legii l-a făcut să sară grațios peste niște convenții. Nu s-a mai gândit la „vai, nu se poate!” „dar eu nu merit!” „cum să vii în casa mea?”. El a luat de bun ce a spus Mântuitorul și s-a conformat cu bucurie. Noi, cei de azi, i-am spune superficialitate „cum își permite să fie așa direct cu o somitate? Nu știe cu cine vorbește?”

Este o iuțime, o îndrăzneală pe care o admir enorm la oamenii declarați păcătoși sau prigonitori (cum au fost și tâlharul de pe cruce, Saul sau Maria Egipteanca și cum mai sunt mulți asemenea în Pateric). La momentul întoarcerii autentice la Hristos, ei nu mai trec printr-un moment 0. Nu o iau încetișor, cu pași mici, să se convertească. Ca în matematică, e pur și simplu o schimbare de semn, iar ce era -100, spre exemplu, deodată (prin Prezența Mântuitorului și deschiderea respectivului personaj) trece la +100. Cumva, de aceea se și spune că „cei din urmă vor fi cei dintâi”.

Și, uneori, chiar lipsa acestei îndrăzneli e ceea ce ne desparte de Hristos. Matematica paradoxală a mântuirii.

Din intimitatea unei tabere pentru suflet

⃞⃞   Îmi place tare mult să țin grupuri. Îmi place pregătirea lor, starea aceea în care sunt în momentul în care mă gândesc la conținutul pe care îl voi propune. Cu ceva vreme în urmă, pe vremea când aveam de scris săptămânal articole pentru ziarul Lumina sau siteul Doxologia, am început să folosesc pregătirea articolelor sau a paginilor pe care le coordonam ca momente de conectare la Dumnezeu, dar și la mine, la interiorul meu autentic. Deseori mă întrebam și Îl întrebam pe Dumnezeu ”dacă ar fi să mor azi, ce aș vrea și ce ai vrea, Doamne, să fi rămas în urma mea, ca și mesaj?” Și apoi mă apucam de căutat subiecte sau de scris. La fel se întâmplă și acum, când organizez grupuri. Fiecare întâlnire este un prilej de sondare interioară, doar că acum, contactul fiind direct cu anumite persoane, Îl rog pe Dumnezeu să dea cuvânt, informații, pentru fiecare dintre cei prezenți.   ⃞⃞

Tabăra ”Dimensiunile ființei” s-a desfășurat în spațiul mirific al Mănăstirii Pângărați din județul Neamț.

Cele cinci perspective din care am privit ființa noastră – Trup material, Om aflat în relație cu mine însumi, cu ceilalți și cu Dumnezeu, Eu ca moștenitor al neamului în care m-am născut și Eu ca moștenitor al lui Hristos, trăind în lume împlinind Porunca iubirii - au provocat nenumărate întrebări și răspunsuri aplicate personal de către fiecare dintre participante.

Axa fizică: (Trupul meu, templul Duhului Sfânt)

Axa orizontală: (Eu-Tu-Ei)

Axa temporală: (În căutarea generațiilor pierdute)

Axa verticală: (Dintru adâncuri am strigat...)

Axa iubirii: (A trăi din inimă)

Iată câteva impresii și mărturisiri chiar de la participante:

”Tabăra ”Vară cu sens” a îmbinat în mod armonios și delicat lucrul personal, aspectele duhovnicești și relaxarea într-un ambient natural liniștit, în tihna mănăstirii Pângărați. Atitudinea de acceptare și de firesc, de stimulare a autenticității ne-a ajutat să fim noi înșine, să ne deschidem față de ceilalți și față de ceea ce este în noi înșine, fără teama de a fi judecați sau mustrați că nu corespundem modelului de ”a fi un bun creștin-ortodox”. Aceasta ne-a permis să recunoaștem cine suntem și să pornim din punctul în care ne aflăm, în a ne descoperi visul și chemarea. Am găsit răspunsul la multe întrebări și a apărut în mod simplu și clar care sunt următorii pași” 

*** 

 ”Am conștientizat multe lucruri, am învățat și mai multe lucruri. Am înțeles ce important este să fim în rânduială, am înțeles și accept să-mi exprim durerile și alte sentimente pe care multă vreme le-am reprimat.”

***

”Informații și activități foarte bine gândite, structurate, prezentate, lucrate. Bună dispoziție, sprijin reciproc, susținere emoțională/afectivă, ocazie e a înțelege profund cine suntem și cine suntem chemați să fim. M-am conectat cu mine, cu celelalte persoane din grup, cu natura, cu Dumnezeu. Mi-a plăcut cadrul duhovnicesc, faptul că am fost mereu în rugăciune, comuniune, chemarea lui Dumnezeu. Și mai ales, mi-am amintit că Dumnezeu mă ține în brațe în fiecare clipă.”

***

”M-am bucurat de conștientizări, prin exerciții practice. Am fost surprinsă să aflu lucruri pe care nu le știam despre mine, despre modul în care mă raportez la cei din jur, la mine, la Dumnezeu. Am primit răspunsuri la întrebări pe care nu mi le pusesem, crezând că anumite lucruri erau clare pentru mine, când de fapt nu erau. Am schimbat perspectiva, unghiul din care vedeam lucrurile. M-am simțit în comuniune cu ceilați, confortabil, în siguranță. Am avut șansa să-mi dau voie să fiu creativă.”

***

”Am învățat să mă uit în urmă, către experiențele mai degrabă dureroase, cu înțelegere, cu demnitate și cu dorința de a învăța ceva din ele. Și cu credința că, fără ele, n-aș mai fi fost eu. Și am mai aflată că e ok să simt ce simt, că e ok să fiu eu, cea adevărată și că fricoșii și ipocriții se întâlnesc cel mai greu cu Dumnezeu.”

***

 ”De la primul joc primit m-am găsit deschisă și implicată, tabăra a lucrat viu în mine și a scos întrebări, îndoieli, reflecții, revelații, conștientizări și răspunsuri. Deși am mai gustat din cursuri, grupuri, tabere, de astă dată simpla punere în scenă, modelatul și faptul că m-am lăsat cuprinsă de ele m-au adus într-o formă mai vie a mea. De a mă înțelege, de a-i accepta pe cei care m-au crescut și înainte de orice, dorința de a ști cum să fac, ce să fac cu ce am descoperit, cu ce mă doare, să-L întreb mereu pe El ”Doamne, unde ești aici?”, ”Doamne, când am ieșit din rânduială?” ”Doamne, vino în frica asta!” Și faptul că dezvoltarea personală din punct de vedere ortodox este dobândirea asemănării cu Hristos, este gândul care mă întregește și mă ajută să rămân pe cale indiferent de patimile mele și de îndoielile care mă mai macină.”

Despre familie și nu numai...

Din septembrie 2016 până în septembrie 2017 am trăit un an în Spania unde, împreună cu soțul meu, pr. Constantin Sturzu, având binecuvântarea Preasfințitului Timotei, episcopul ortodox român al Spaniei și Portugaliei, am călătorit spre a le împărtăși românilor de acolo câte ceva din felul în care am văzut noi căsătoria și familia cu sens.

Seminariile pe care le-am ținut au depășit granițele Spaniei, ajungând de două ori și în Franța, la Paris, la Limours și la Montpelier, la invitația părinților de acolo.

Anul acesta, după ce în martie am călătorit din nou, în Italia de această dată, la câteva parohii românești de acolo - la Roma, Lodi, Forli și Torino. La Roma am avut o întâlnire cu preotesele din acea zonă, dar și cu credincioase din parohia la care am fost invitați.

În mai, ne-am întors la Paris, la invitația ÎPS Iosif, mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale, la congresul MOREOM, unde, de asemenea, am avut un mic atelier despre familie.

Terapie pentru suflet la Infinit TV

Anul acesta a început cu o provocare de a găzdui o emisiune ”Terapie pentru suflet” la Infinit Tv.
O experiență interesantă, care mi-a lărgit un pic limitele, ducându-mă dincolo de o zonă a mea de confort. Mi-a plăcut provocarea, mi-au plăcut oamenii pe care i-am avut în studio ca invitați, mi-a plăcut să ”îi arăt” lumii.
Pentru că vorbeam despre blogul acesta ca jurnal, iată și câteva din emisiuni:

Arhim. Siluan Șandor ne-a explicat multe lucruri despre adicții: cum se instalează adicția, ce fel de tipuri de adicții există, ce presupune viața cu o persoană dependentă și cum poate fi aceasta din urmă ajutată.

Cătălina Costin - profesoară și președinte asociația ''Steluțe pe pământ'' Iași, care ne povestește cum e să împletești aceste activități în viața pe care o presupune a fi mamă de copil care are autism.

Victor Larie, care ne-a povestit cum a lăsat pentru un an de zile un loc de muncă foarte bun la o multinațională și care a plecat pe mare, ca voluntar al unui ONG.

De Bunavestire

”Să se veselească cerurile și să se bucure pământul!
Că Cel împreună-veșnic cu Tatăl
 și împreună fără de început,
și împreună pe scaun șezător,
îndurare și milă plină de iubire de oameni arătând,
după bunăvoința și sfatul părintesc
S-a coborât spre deșertare
și S-a sălășluit în pântecele fecioresc, mai înainte curățit de Duhul.
O, minune!
Dumnezeu, printre oameni,
Cel neîncăput, în pântece;
Cel fără de ani, sub ani!
Și lucrul minunat este că și zămislirea a fost fără de sămânță,
și deșertarea de negrăit,
și taina cât de mare!
Căci Dumnezeu Se deșartă,
Se întrupează și Se zidește,
iar îngerul grăiește zămislirea Fecioarei:
Bucură-te, ceea ce ești plină de har!
Domnul este cu tine,
Cel ce are mare milă.” (din Stihirile Pavecerniței Mari a Praznicului Buneivestiri)

A trăi înseamnă a sărbători

S-au împlinit de curând 40 de zile de la trecerea la Domnul a Matuskăi Juliana (Schmemann) (6 oct 1923-29 ian 2017. O preoteasă pe care mi-aș fi dorit să o cunosc, să învăț de la ea din tainele slujirii preotesei. Dumnezeu să vă aibă în Bucuria Lui cea veșnică!
 ***
 ”Deci a trăi înseamnă a sărbători. Cum putem găsi puterea, cum putem găsi inspirația pentru această sărbătorire? Cum putem simți și ști că este vremea să acționăm, că nu vrem doar să existăm, ci să trăim, să fim cu adevărat vii? Este necesară o transformare a reacției noastre de a fi obosiți, neînțeleși sau epuizați, schimbând-o într-o rugăciune înălțată tăcut în inimile noastre. Fiecare respirație, fiecare detaliu este dăruit și astfel transformat în recunoștință. Dragostea, recunoștința și bucuria, cea mai mare bucurie, sunt o pregustare a Împărăției, prezentă aici și acum, la Ospăț.
Este nevoie de un efort constant pentru a nu cădea, pentru a ne menține această perspectivă, această sfântă stare a minții. Iar când Duhul vede că un suflet i se deschide, El îl umple cu încredere, lumină și har.
Așa că sărbătoriți-vă viața cu credință și libertate mereu, în tot și în toate: acasă, la muncă, în biserică, cu prietenii - trăiți fiecare clipă cu adevărat deplin.” (Prezv. Juliana Schmemann, în Bucuria de a sluji: gânduri pentru preoteasa şi pentru femeia ortodoxă, ed. Teofilia, Făgăraş, 2013, p. 40)

Luna recunoștinței - ziua a 4-a: ”Suferinţa ne este de trebuinţă până când inima se curăţeşte”

”În viaţa noastră avem nevoie de bucurie, iar Domnul a venit pe pământ ca să ne dăruiască bucurie, iar aceasta să fie deplină, cum spune El Însuşi în Evanghelia după Ioan. Avem, deci, nevoie de bucurie, căci pentru aceasta am fost zidiţi de Dumnezeu. Dar bucuria duhovnicească nu este totuna cu bucuria sufletească a lumii acesteia. Adevărata bucurie duhovnicească înseamnă a avea o inimă slobodă în care domneşte pacea lui Hristos. Avem bucurie duhovnicească atunci când ne eliberăm de sub stăpânirea vrăjmaşului, de înrâurirea gândurilor rele şi a ispitelor.
Suferinţa ne este de trebuinţă până când inima se curăţeşte, până când este străpunsă, adică rănită, şi începe să ia parte cu simţire la împreună-vorbirea cu Dumnezeu. N-ar trebui să folosesc cuvinte mari, căci cine are cu adevărat o inimă curată? Însă, dacă stăm înaintea lui Dumnezeu şi vorbim cu El dintr-o inimă zdrobită, negreşit vom afla mângâiere. Iar mângâierea noastră este să fim liberi, să avem o inimă slobodă ce arde de iubire pentru Domnul, aşa cum ardea inima lui Luca şi a lui Cleopa în drum spre Emaus, o inimă în care domneşte pacea şi în care răsună numai cuvântul lui Hristos.” (Arhim. Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015)

***

Părintele Zaharia spune că adevărata bucurie duhovnicească înseamnă a avea o inimă în care domnește pacea lui Hristos. E greu să ai pace atunci când copilul sau cineva apropiat îți e bolnav ori pe moarte. Dar numai cine a trecut prin asta chemând pe Domnul în durerea pierderii cunoaște că ceea ce zice părintele se poate experimenta pe viu. Și că abia atunci gustăm un fel de bucurie pe care n-am mai trăit-o. De (cele mai) multe ori avem tendința de a fugi de dureri, de a dori să se ia de la noi, de a ne păzi de ele, prin viața pe care o ducem, uneori protejându-ne exagerat. Sau căutând să ne protejăm copiii exagerat. Și e bine așa, pentru că se cuvine să avem grijă de noi înșine și de cei din jur. Dar dacă am trăit măcar o dată bucuria întâlnirii cu El în durere știm că tot ce ni se întâmplă nu e decât o invitație la a fi mai mult, mai întreg, mai intim cu El. Domnul să ne lumineze în trăirea cu înțelegere a celor ce se desfășoară în viața noastră!

despre 3 luni de recunoștință aici

Cum mi-i portul?

În ultima vreme observ o nouă modă. Aceea a purtării costumului popular românesc.
Deși poate de multe ori vorbește de apartenența la neam, am văzut nenumărate situații în care costumul popular (întreg ori doar cămașa) este doar o piesă de vestimentație abordată superficial, ca ornament special, deosebit, la o îmbrăcăminte cel puțin frivolă.
E clar că nu ne mai putem întoarce în timp. Totuși, ar fi bine-venit să ne punem măcar două întrebări atunci când vrem să îmbrăcăm chiar și o ie:
- Pentru ce folosesc acest obiect vestimentar, ce vreau să transmit prin el?
- Sunt conștient de demnitatea mea de român?

Iată un film pe care vă invit să îl vizionați, un film care poate vorbi despre fiecare dintre noi.

Cu drag

Hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta

Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Macarie egipteanul, despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind        

Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape." Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul său şi a mers în Cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut în uşă şi îndată una dintre dânsele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a zis către dânsele aşa: "Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care spuneţi-mi-le mie, netăinuindu-le." Şi au răspuns femeile către bătrânul: "Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută de patul bărbaţilor noştri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauţi de la noi ?" Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, silite fiind, au zis :
"Noi nici un fel de rudenie între noi nu aveam şi s-a întâmplat că s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, cu dânşii, cinsprezece ani petrecând în aceeaşi casă, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci în pace până acum vieţuim.
Şi ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi şi rugăminţi i-am rugat pe dânşii.
Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră."
Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască."  

La mulți ani și o duminică minunată!

După cum se știe deja, azi e ziua femeilor creștine.
Mai întâi, la mulți ani în bucuria de a fi femei... creștine!

Într-un fel, este o zi onomastică a blogului acestuia. Gândul la ”femeia creștină”, la cum ar fi o femeie a zilelor noastre, care își spune ”creștină” m-a făcut să-l pornesc dintru început. Nu, nu există o ”rețetă”, deși caracteristici s-ar putea desprinde.

Părintele Rafail spunea că ”ortodoxia nu este altceva în esența ei decât așa cum l-a gândit Dumnezeu pe om dintru început”... , este ”felul în care Dumnezeu a făcut pe om.” Pornind de la acest cuvânt, aș parafraza că o femeie creștină este o femeie așa cum a gândit-o Dumnezeu.

Iar, cu privire la femeile mironosițe, despre care se vorbește în această duminică, mi-a reținut atenția un gând al unui om drag sufletului meu, Marius Iordăchioaia: ”nişte femei, care mereu şi pretutindeni dau buzna, fără nici o acreditare ştiinţifică, căutându-L pe Iisus: până şi în mormânt... această ceată de mironosiţe, ca un pâlc de fecioare descinzând direct din Cântarea Cântărilor, Îl caută pretutindeni pe Bărbatul vieţii lor.”

***
Sunt eu oare o femeie așa cum a gândit-o Dumnezeu?
Am eu acest dor de Dumnezeu, de a fi mereu, mereu, cu El?
Iată două întrebări-meditație pentru această duminică, la care vă invit și pe voi.

Hristos a înviat!

Rugăciune de ajutor la post

În Sâmbăta Brânzei cum se spune ultimei sâmbete dinaintea Marelui Post se face pomenirea tuturor sfinților, bărbați și femei, care au strălucit în sihăstrie.

sursa imagine

Iată câteva cântări din Triod, prin care se amintește de aceste femei, spre întărirea noastră în drumul postului ce acum se deschide:

”Veniți să aducem cântări după datorie femeilor, celor ce au viețuit cu cuviință și întocmai cu îngerii și să strigăm: Pentru ale lor rugăciuni, Dumnezeule, miluiește-ne pe noi pe toți.

Purtătoarea de Hristos Vriena, cu dumnezeiasca Fervonia să se cinstească, și Tomaida cu Ieria și Platonida să se laude cu credință; împreună cu acestea și Melania.

Laudă fie Eupraxiilor celor cu minte îngerească și celor două Teodore; Anastasiilor celor prea fericite, mărire și laudă neîncetată, care au servit minunat lui Dumnezeu. 

Maria Egipteanca a fost ca o lumină în lume, și cel ce s-a numit Marin, stea lumii s-a arătat, și Eufrosina ca un soare strălucind cu bunătățile. 

Luminoasă ca focul a fost Teodula în viață și a strălucit întru pustnicie Iulita, și împreună cu acestea luminează întru fapte prea fericita Isidora.

Cugetătoarea de cele cerești Marina acum să se cinstească cu Matroana cea mare; Singlitichia și Sarra cu Iusta, întru cântări, ca niște înțelepte să se laude.

Pelaghia, îngerul Domnului, Taisia, sfeșnicul pocăinții și oricare alta din femeile care au strălucit prin sihăstrii să se laude.”

Cu ale lor sfinte rugăciuni și ale tuturor sfinților, Doamne Iisuse Hristoase ajută-ne să punem început bun și acestui Sfânt și Mare Post care începe.