Am
simțit întotdeauna o atracție spre persoanele din Biblie care, într-un
fel sau altul, au „furat” mântuirea. Nu li se cuvenea, după lege. Poate
și unde nu mă văd eu prea vrednică și mă gândesc că nu aș putea s-o
câștig „în luptă dreaptă” și rezonez cu proscrișii. Femeia bolnavă de 12
ani, care s-a atins de poala Mântuitorului pe ascuns. Femeia
samarineancă, ce s-a adresat direct, cu îndrăzneală, lui Hristos:
„Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să
scot.” (In. 4, 15). Femeia adulteră, care a scăpat la picioarele
Mântuitorului și nimeni nu a putut să ridice piatra asupra ei.
 |
| sursa imagine |
Dar
personajul cel mai fascinant mi se pare Zaheu vameșul, cel despre care
s-a citit astăzi la Evanghelie. Atât ca lucrare a Mântuitorului asupra
lui și a casei acestuia, cât și el, ca îndrăzneală.
Astăzi,
la predică, părintele a insistat asupra unui aspect pe care nu l-am
sesizat până acum, ca și nuanță: Zaheu „a coborât degrabă (din sicomor)
şi L-a primit, bucurându-se.” (Lc. 19, 6) Adică, la anunțul autoinvitației
Mântuitorului, Zaheu s-a precipitat cu bucurie să-l primească. O reacție
diferită de cea a lui Petru, spre exemplu, care I-a spus odată „Ieși de
la mine, Doamne, că sunt om păcătos.”
Nu
avea oare Zaheu conștiința propriului păcat? Cu siguranță, o avea (de
vreme ce îndată s-a și „spovedit”, mărturisind că dacă a nedreptățit pe
cineva îi va restitui împătrit). Poate ce nu avea încă, era conștiința
măreției lui Hristos (în fața căreia, Petru a fost copleșit). El voia să
vadă Cine este Acela care a făcut acele minuni, dar cu bunul simț al
celui care nu așteaptă nimic pentru el pentru că se știe nevrednic de
ceva minunat. El a furat, a nedreptățit și cu siguranță nici prea
evlavios nu era. Nici măcar ca vameșul din pericopa vameșului și a
fariseului nu era, căci probabil nici nu gândea că ar putea fi miluit,
să ceară milă. Era omul bogat, căruia nu-i lipsește nimic material, omul
corupt, dar totuși care mai are o fărâmă de onestitate, aceea de a nu
se afișa în față sau de a da din coate spre a se întâlni cu cineva de pe
urma cui ar mai putea avea vreun beneficiu. Deși era evreu, știa totuși
că nu are amestec cu Mântuitorul și stătea deoparte, căutând doar să-L
vadă. Dar în momentul în care Acesta și-a făcut cunoscută intenția de a
rămâne în casa lui, bucuria cinstei făcute a copleșit orice alt
sentiment. Faptul de a fi fost până atunci în afara legii l-a făcut să
sară grațios peste niște convenții. Nu s-a mai gândit la „vai, nu se
poate!” „dar eu nu merit!” „cum să vii în casa mea?”. El a luat de bun
ce a spus Mântuitorul și s-a conformat cu bucurie. Noi, cei de azi, i-am
spune superficialitate „cum își permite să fie așa direct cu o
somitate? Nu știe cu cine vorbește?”
Este
o iuțime, o îndrăzneală pe care o admir enorm la oamenii declarați păcătoși sau prigonitori (cum au fost și tâlharul de pe cruce, Saul sau Maria
Egipteanca și cum mai sunt mulți asemenea în Pateric). La momentul
întoarcerii autentice la Hristos, ei nu mai trec printr-un moment 0. Nu o
iau încetișor, cu pași mici, să se convertească. Ca în matematică, e
pur și simplu o schimbare de semn, iar ce era -100, spre exemplu,
deodată (prin Prezența Mântuitorului și deschiderea respectivului
personaj) trece la +100. Cumva, de aceea se și spune că „cei din urmă
vor fi cei dintâi”.
Și, uneori, chiar lipsa acestei îndrăzneli e ceea ce ne desparte de Hristos. Matematica paradoxală a mântuirii.
