Jocurile morții

Am publicat recent un articol pe situl doxologia.ro pe care îl redau și aici.

Nu știu cât avem conștiința că, deși ne regăsim într-o perioadă istorică hipercivilizată, copiii noștri sunt permanent amenințați cu moartea. Am dezvoltat nevrotic o cultură a păzirii copiilor de moarte, în vreme ce ei se lasă prinși de ghearele ei – aproape râzându-ne în nas. Am uitat că am bagatelizat noi înșine, la un moment dat, viața propriului copil. Da, acela pe care l-am avortat. Am avortat, iar acum vrem să le transmitem celorlalți copii pe care îi avem că viața e importantă. 
Și copiii ne privesc cu neîncredere temătoare: „Cu ce e mai importantă viața mea, decât cea a fratelui meu? A fraților mei?”. Facem tot felul de cursuri și seminarii, ca să învățăm să ne descurcăm cu ei pe lumea aceasta. Pentru că da, odată ce am ucis pe fratele lor, nu mai putem scoate de pe chip schimonoseala morții. Putem învăța tehnici prin care să le transmitem iubirea nemărginită, dar zâmbim cu niște colți plini de sângele fraților lor… Ce le transmitem e frică și groază.
I-am ales. Aceștia sunt „aleșii”. Și ne agățăm nevrotic de viața lor. Viața lor, iubirea noastră! Dacă am hotărât ca ceilalți să moară, am hotărât ca aceștia să trăiască. Pentru că noi suntem stăpânii vieții și ai morții lor. Nu putem înțelege, nu putem primi moartea copilului pe care noi nu l-am ucis. Nu putem primi boala. Nu putem primi moartea pe care am săpat-o și în ei. Dar ei nu știu altceva. Ei s-au hrănit cu moarte. Asta cunosc, asta le e familiar. Moartea circulă în sângele lor. Încercăm să-i dezlipim din jocurile morții, dar ei sunt atrași hipnotic, ascultând chemarea fratelui. Vrem să îi învățăm să trăiască „bine”, dar mai înainte i-am învățat că nu e bine să trăiască… dacă nu e bine. Dacă e greu. Dacă ești bolnav. Dacă ai un handicap. Dacă ești singur. Dacă nu ești acceptat. Dacă nu ești înțeles. Dacă nu ai terminat o școală. Dacă nu ai serviciu.
Cât sunt mici, moartea îi cheamă prin boală sau accidente. Dar când mai cresc, descoperă mirajul morții asupra căreia au putere. Atunci ne râd în nas. „Nu fac rău nimănui... doar mie!” Stau la graniță și văd cât de tare pot întinde coarda vieții. Cât de elastică e. Noi îi privim terifiați, scandalizați și neputincioși. Ne înfuriem pe internet, pe droguri, pe găști. Plângem și îi implorăm să trăiască. Formăm batalioane „anti”. Vrem să ne salvăm copiii din brațele amăgitoare ascunse în algoritmul unui joc și facem scandal – dar ei sunt prinși ca într-o capcană ce se strânge mai tare, la fiecare sunet sau mișcare. Ceea ce încercăm să le insuflăm e exterior. Chemarea lor vine din interior.
Cei ce reușesc să depășească etapa aceasta, devenind adulți, sunt învingători. S-au obișnuit să trăiască având cântecul morții drept zgomot de fond. Au învățat să facă față la glasul de sirenă. Da, tot îi mai cheamă, dar au învățat, odată cu a face față vieții, să facă față și morții.
Avem nevoie să ne trezim, să ne recăpătăm integritatea. Să strigăm după iertare, asumându-ne cu onestitate faptele făcute. Să ne cerem iertare toți, de la toți copiii uciși, chiar dacă nu am făcut chiar noi avortul. Suntem părtași prin indiferență. Să ținem cu toții măcar o zi de post pentru copiii uciși prin avort. Copiii care ajung să se sinucidă o fac și pentru că sunt mai sensibili la adevăr și nu mai pot duce minciunile noastre. Moartea e în ei, săpată de noi. Cum ajung să o facă, ține de o imaginație exacerbată pe măsura aceleiași sensibilități.
Există, însă, o speranță. Pentru cine vrea să o primească. Există un antivirus pe care îl putem inocula în sânge și care va lucra din interior. Să ne întoarcem la Dumnezeu și să ne înnoim trupul și sângele nostru, de părinți, cu Trupul și Sângele Lui. Să îi reprimim pe copiii avortați în familia noastră, recunoscându-le locul pe care îl au în viața noastră. Să le cerem iertare lor și lui Dumnezeu că i-am aruncat așa cum, pe vremuri, vechii greci aruncau de pe stânci copiii „nereușiți”. Să le vorbim copiilor pe care îi avem acum despre cei care nu au supraviețuit celor nouă luni din pântece, așa cum le-am povesti despre alții care au murit înecați ori călcați de mașină. Să le arătăm, privind în albume, că alături de fotografiile lor ar fi trebuit să stea și alte fotografii... Să ne pară rău și să mărturisim asta copiilor. Și la spovedanie, lui Dumnezeu.

***
Preluat pe FB, a stârnit multe comentarii, care mi se par cel puțin la fel de importante ca articolul, pe care le redau, de asemenea cu mulțumiri pentru dezbatere.
 
Daniela: punct de vedere dramatizat, dus "in extremis" spre deznadejde. nici Cain nu a recunoscut, si n-a fost lepadat de Domnul; mari sunt tainele lui Dumnezeu...
Pr. Constantin:  Dacă vei citi tot articolul, mai ales finalul său, vei vedea că nu despre deznădejde e vorba, ci despre realism duhovnicesc. Știu că e o temă sensibilă pentru mulți, pe care preferăm să o ignorăm, să o trecem sub tăcere. Așa cum nu se vorbește despre „oaia neagră” într-o familie.
Cain n-a fost lepădat de Domnul, dimpotrivă, l-a protejat cu un semn (Facerea 4, 15) și i-a dat urmași. Dar asta nu înseamnă că a fost scutit de a suporta consecințele faptei sale criminale, ca și cum nimic nu ar fi făcut. Și David s-a pocăit că a greșit făcând adulter cu Batșeba, femeia lui Urie, pe care l-a lăsat să fie ucis. Dar copilul născut din acest adulter a murit. Pentru pocăința lui puternică însă, David a primit al doilea copil, mult binecuvântat, pe Solomon (II Regi 12, 24).
Important e ca și noi să ne asumăm consecințele faptelor noastre și ale neamului din care facem parte, făcând pocăință spre a primi îndreptare și eliberare. Despre asta este vorba în articol. Cine are ochi de citit, să citească!
Daniela: nu-mi permit sa fac comentarii pe un text inainte sa il citesc in intregime. "Să le vorbim copiilor pe care îi avem acum despre cei care nu au supraviețuit celor nouă luni din pântece" - sa adaugam durere la durerea LOR? doar ca sa ne "usuram" noi constiinta? 
Pr. Constantin: Cu moartea pe moarte călcând. Cu durerea pe durere călcând...
Şi dacă nu le spunem, le trece durerea? Aşa, de la sine? 
Eu:   Nu e vorba despre un exhibiționism în a le spune. Este vorba despre o reparare. De o recuperare. Doar pentru că nu au ajuns vii pe lumea aceasta, nu înseamnă că nu există, că nu fac parte din arborele nostru genealogic. Apoi, le arătăm copiilor noștri că și noi am greșit, le arătăm tocmai cum se face întoarcerea la Domnul, ce înseamnă pocăința pe viu. Le putem cere chiar și lor să se roage pentru păcatele noastre. Numim păcatul păcat, Îi învățăm cum să trăiască, să asume durerea, nu să fugă de ea.
Daniela:   faptele sunt cele mai graitoare. la acest sfat, ani in urma, in urma unei marturisiri, copilul meu mi-a spus "puteam trai foarte bine si fara acest detaliu, chiar mai bine; chiar nu realizezi ca asta ma depaseste si ar trebui sa vorbesti cu un matur? mai mult, mi-ai zdruncinat increderea ce o pot avea in tine" de atunci prefer sa vorbesc cu duhovnicul in care am toata nadejdea.
Camelia:  Pentru mine a fost vindecator sa aflu de fratele meu scos pe bucatele din pantecele mamei cu vreo 2 ani inainte de a aparea eu. L-am imbratisat, mangaiat in rugaciune, i-am cerut iertare si i-am multumit caci datorita lui eu traiesc (tati n-a mai avut curaj sa o lase pe mami sa avorteze) si am dobandit un frate pe care astept cu dor sa il imbratisez intr-o zi. E viu, e al meu asa: fara nume, fara chip, fara mormant. Slava Domnului pentru legatura asta care nu se stinge odata cu parasirea trupului!
Eu: Cu adevărat, e greu pentru fiecare dintre noi să dăm păcatul pe față. Suntem într-o epocă în care parcă am fi toți ori decupați din calendar. Nu putem primi nici că suntem păcătoși, nici că alții ar fi. Pentru că la un moment dat devine chestie de imagine.
Etapa în care "ne pică galoanele" în fața copiilor noștri e sănătoasă și necesară pentru creșterea lor. Noi nu suntem Dumnezeu și avem nevoie să știm și noi asta, dar și ei. Sunt lucruri pe care e bine să nu le spunem, dar nu ca să nu-și piardă încrederea, ci pentru că nu e treaba lor. Nu e treaba copiilor spre exemplu relația soției cu soțul. Nu e treaba copiilor să-și facă ei griji pentru ziua de mâine. Aici e vorba despre altceva. Și da, e nevoie să respectăm vârsta. Și din nou se poate naștere o întreagă discuție cu privire la ce înseamnă asta... 
Daniela: Parinte, gandurile mele se bazeaza pe scrierile sfintilor parinti. cand cineva gresea de moarte, avea canon sa stea la usa bisericii, sa puna metanie si sa ceara iertare la toti FARA A POMENI PACATUL. daca pacatul marturisit e apoi dezbatut , cad in alt pacat, si ma aflu cu moartea SPRE moarte calcand. "Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei" (Mt 6, 1) Asta nu are nimic cu a recunoaste pacatul! Copilul trebuie sa se simta in SIGURANTA in preajma parintelui. Ati putea sa va simtiti in siguranta in preajma unui criminal care isi recunoaste pacatul? 
Inna: E cumplit de greu subiectul si pentru parinti si pentru copii.Dar ,,crima" iese la iveala,indiferent de eforturile depuse de adulti pentru a o ascunde.Noi ca si copii am aflat despre avorturile facute de femeile din familie deoarece,din pacate,una dintre ele a murit in urma unei astfel de proceduri,lasand un copil orfan.Bunicile ne-au invatat mereu sa nu facem asta,explicandu-ne si riscul de a muri ,de a ne imbolnavi dar mai ales faptul ca un astfel de pacat atrage alte nenorociri asupra familiei(ramanere fara casa,serviciu,stricarea recoltei,imbolnavirea celorlalti copii)Si ele vorbeau cu exemple concrete,nu presupuneri.Dimpotriva,pentru fiecare copil nascut,aveau cate un exemplu de binefacere primita in viata familiei(au ridicat casa intr-un timp scurt,au gasit serviciu,copiii au fost sanatosi)Stiu o femeie care in ziua in care a facut avort a primit seara un telefon ca ceilalti copii au suferit un accident...din fericire nu a fost mortal...dar...cum ar fi fost daca ....?!Revenind la sentimentele copilului care afla de avorturile din familie...La inceput eram prea mica sa inteleg,in adolescenta a urmat o perioada de dezamagire pt ca ii vedeam pe adultii din familie ca pe niste oameni rai si fara sentimente...era imposibil sa isi iubesca copiii nascuti daca au fost capabili sa le refuze dreptul la viata unora nenascuti inca.Dar dupa adolescenta dragostea fata de ei a inceput sa prinda din nou contur pentru ca am realizat motivele pt care ei mergeau la biserica,botezau copii,dadeau de pomana.Datorita relatarii acestor experiente dureroase din familie pot spune ca atat eu cat si ceilalti copii din familie suntem ferm convinsi ca avortul nu va fi niciodata o solutie pentru noi.Sa ne ajute Dumnezeu sa ducem gandul asta bun pana la capat! 
Pr. Constantin:  Daniela, în primul rând îți mulțumesc că ai provocat această dezbatere, e un minunat prilej de clarificări. Mă bucur să constat și că ai rămas la fel de onestă și de provocatoare, în sensul bun al cuvântului, precum te știu de ani buni. Cu siguranță ar fi fost un subiect dezbătut cu multă ardoare la Serile sau la agapele de la Talpalari. Asta ca să lămurim pe cei ne urmăresc cum că dialogul nostru e ceva firesc pentru niște prieteni ce aparțin aceleiași comunității vii, în care nu ne menajăm deloc, dar o facem din dragoste, pentru că ne pasă, și cu deschidere către celălalt 　
Revenind la subiect. Te rugasem să (re)citești articolul pentru că el are o cheie de lectură: pocăința. În el se vorbește despre a ne asuma, a ne ruga, a ne spovedi, a primi, dacă se poate, cuminecarea cu sfintele taine - tot ceea ce ține de pocăința pentru faptele proprii sau pentru ale celor din neamul nostru.
Nu putem compara o discuție intimă cu propriul copil cu o spovedanie publică, sunt lucruri din filme diferite.
Spui: „Copilul trebuie sa se simta in SIGURANTA in preajma parintelui. Ati putea sa va simtiti in siguranta in preajma unui criminal care isi recunoaste pacatul?”
Întreb și eu: Zosima s-a simțit în siguranță, ca bărbat, lângă o femeie ca Maria Egipteanca, pe care a găsit-o goală în pustiu? Mai ales când ea i-a mai și povestit cum vreme de 17 ani s-a culcat cu toți bărbații pe care-i putea corupe? Cu siguranță, Zosima nu a avut neîncredere, ci admirație pentru această femeie. De ce? Pentru că Sfânta Maria Egipteanca mărturisea cu multă durere toate acestea și își schimbase de mulți ani viața printr-o pocăință exemplară, lucru vizibil prin întreaga ei prezență.
Dar dacă tu l-ai fi întâlnit pe Sfântul Iacob Sihastrul (prăznuit pe 28 ianuarie), care, cu toți anii lui de sihăstrie și de viață curată, după ce a scos demonii dintr-o fată, a căzut, din mândrie, în păcat greu - a violat-o, apoi a ucis-o pe acea tânără? Ai fi avut încredere în el, ai fi acceptat să stai singură cu el în pustiu? Eu cred că da, dacă l-a fi întâlnit după anii de pocăință pe care i-a petrecut într-un mormânt, recăpătând harul sfințeniei, fiind singurul a cărui rugăciune a ascultat-o Dumnezeu ca să slobozească ploaia după o secetă îndelungată.
Dar despre răstignirea Mântuitorului se cuvine să vorbim copiilor noștri? Nu cumva se vor sminti de rușinea pe care Acesta a pătimit-o (bătăi cumplite, cuipări, umilințe, pus pe Cruce gol-goluț!)? Cum le spunem copiilor să creadă că acesta este Dumnezeul la care ne închinăm? Ar putea ei să aibă încredere că El, pironitul de pe Cruce, îi mai poate ajuta cu ceva? Răspunsul e iarăși da. De ce? Pentru că Domnul a înviat între timp și S-a înălțat la Cer. Că până la Înviere și apostolii s-au ascuns de frica iudeilor, credeau că totul s-a terminat.
Încât lucrurile sunt foarte simple. Dacă nu facem pocăință (cum îndeamnă textul articolului), atunci clar că nu are nici un rost să vorbim copiilor noștri despre avorturi. De ce am face-o: ca să ne lăudăm, ca să-i speriem de ce putem fi în stare? Dar dacă avem pocăință, atunci copiii noștri vor înțelege că am greșit, dar am conștientizat și ne-am îndreptat. Vor vedea în noi un om puternic, capabil să-și asume greșelile și să-și îndrepte viața. De ce s-ar teme de noi de vreme ce nouă ne pare rău pentru răul făcut? Dimpotrivă, acești copii vor fi mai conștienți de gravitatea avortului și a păcatului, în general – și sunt șanse mai mari ca ei să nu facă la fel ca noi. Iar dacă vor greși cu ceva vreodată, își vor aminti de noi ca de un model viu de pocăință. A-i învăța pe viu pocăința este, cu siguranță, cea mai importantă lecție pe care noi le-o putem da în această viață copiilor noștri. 
Daniela: parinte duhul sfant din cei enumerati de sf-voastra covarseste mintea! dar pot eu sa ajung la aceasta masura cand vorbesc copilului meu? ca de obicei ati punctat esentialul, este una sa transmiti informatie si alta duhul!
Eu: Nu am nevoie sa ajung la masura acelora ca sa pot vorbi cu copilul meu. Dar voi ajunge la masura mea prin chemarea aceluiasi Duh Sfant, iar El ma va ajuta si inspira sa marturisesc adevarul...
Ilinca: si eu multumesc pentru discutie... citind, am simtit ca rezonez cu ambele puncte de vedere. Cred ca, pe langa duhul in care spunem, despre care vorbeste mai sus Parintele (care face diferenta intre a ne transforma copilul in persoana careia ne confesam pt propria usurare vs a-i usura si lui intelegerea asupra unor chestii pe care, oricum, deja le simte), mai conteaza si VARSTA copilului. Ca una e sa vorbesti cu un adolescent si alta e cu un copil de 5-6 ani (zic si eu, care proaspat m-am balbait teribil cand m-a intrebat feciorul mare - 7 ani - ce sustin cei din cortul ProVita, e langa care trecem zilnic. Mi-a fost f greu sa-mi gasesc cuvintele cu care sa-i explic notiunea generala de avort, faptul ca unii copii nu doar ca nu sunt doriti, ci sunt omorati de parinti. SI m-am bucurat f mult ca s-a multumit cu o explicatie sumara si n-a cerut detalii).
R. Mina:  Solutia e f simpla: rugaciune si discernamant. Rugaciune pt a ne lumina Dumnezeu si Duhul Sfant cand si ce sa spunem, iar discernamant (si pe asta tot Dumnezeu ni-l da), pt a vorbi specific varstei copilului. Acelasi subiect, cuvinte si explicatii total diferite la varste diferite. Daca i am explicat la 7 ani, cu siguranta va fi nevoie si la 12, apoi poate chiar si la 14, dar total in alta maniera si cu totul alte 'detalii'. Si nu vorbesc teoretic. Ba, din contra, am fost pusă in tot felul de situatii. Noi nu pricepem un lucru foarte important: NU EXISTA RETETE. Eu trebuie sa fiu intr-o legatura atat de profunda si intr-o intimitate atat de mare cu Dumnezeu, incat sa nu am nevoie de foarte multe teoretizari, carti despre cum sa ti cresti copilul etc. Sigur, asta nu exclude, Doamne-fereste, existenta povatuitorului duhovnicesc. Caci discernamantul e o virtute rara si greu dobandibila :) De fapt, e un dar de la Dumnezeu! :)
Eu: Așa e, Ilinca. Dar tot Duhul Sfânt ne învață felul în care să transmitem, adecvat vârstei. Dumnezeu e blând și delicat, dar poate fi și aspru și tăios (a scris recent pr. Constantin un articol despre asta ). Să avem îndrăzneala cea bună și onestitate și El ne învață ce și cum să spunem.   
Ilinca: Eu cred ca mai am de lucrat la cap "cum spun copiilor" despre anumite subiecte. Unele sensibile, altele relativ obisnuite, dar la care mie mi se blocheaza limba. Mi-e dor de intalnirile de la club si de dvs :) Stiu articolul, mi-a placut mult. Daaar cred convins ca, cel putin de la o varsta incolo, copiii ar tb sa stie istoricul fam. Le face viata mai usoara. Si eu as vrea sa stiu astfel de detalii, dar de la mama mea se obtin greu... am incercat de vreo 2 ori si m-am lasat repede. Desi nelamuririle simtite sunt tot acolo. 

Să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul

Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămâne, dacă s-a făcut bine şi drept.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, când se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în faptă bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a câştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gândurile cele întinate, şi luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpânească pofta, căci scris este: Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvârşindu-se, naşte moarte.

Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea

***

Soarele să nu apună întru mânia voastră. Şi aceasta de obşte s-o socotească, că nu numai întru mânie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun şi de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecaţi-vă şi ispitiţi-vă.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi şi cele de noapte. Şi dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; şi să nu se lenevească, nici să osândească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Până când va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Căci de multe ori cele ce greşim uităm şi noi nu ştim, iar Domnul cunoaşte toate.

Lui dând judecata, unii împreună cu alţii să pătimim şi unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înşine să ne judecăm şi acelea de care suntem lipsiţi, să ne sârguim a le împlini. Şi să vă fie şi aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm şi să scriem faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreşit, ruşinîndu-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui şi chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voieşte a se vătăma, păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui?

Deci, dacă ne-am vedea unii pe alţii, n-am putea să păcătuim. Aşa dacă am vrea să vestim unii altora gândurile şi le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele întinate, ruşinîndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne nouă pustnicilor scrisoarea în loc de ochi, ca ruşinîndu-ne de a le scrie şi de a fi văzuţi, nici să nu gândim cele rele. Şi aşa închinându-ne, vom putea robi trupul şi a plăcea lui Dumnezeu, iar meşteşugirile vrăjmaşului a le călca".

***

Odată a bătut oarecine în mânăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătându-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebându-l: "Cine eşti tu?" El răspunse: "Eu sunt, satana". Eu îi zisei: "Dar ce cauţi aici?". Zis-a acela: "Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?". Eu, zicându-i: "Pentru ce şi tu îi superi pe dânşii?" El a zis: "Nu sunt eu care îi supăr pe dânşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit până în sfârşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar".

Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: "De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunând adevărul, acum chiar nevrând, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit". Iar acela, auzind numele Mântuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi suntem datori a-l defăima şi pe dânsul şi pe slugile lui.

Iată cum vrăjmaşul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi învăţându-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gândim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: că nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; că nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mântuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dânşii. Să gândim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile. 

Deci, dacă ne vor afla temându-ne şi tulburându-ne, îndată şi ei ca nişte tâlhari aflând loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet. 

Dacă ne vom afla bucurându-ne şi gândind ale Domnului, şi socotind că toate sunt în mâna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpânire asupra cuiva, atunci, văzând ei sufletul întemeiat cu nişte gânduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzându-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de acestea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decât gonind pe alţii. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întâi: "Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?".

Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: "Cine eşti şi de unde vii?". Aşa întrebând Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat".

(Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Viaţa)

O duminică minunată!

”Când gândirea noastră se învârte în cerc și e zdruncinată în simțirile ei din pricina amenințărilor Scripturii și a osândelor ei la adresa păcatelor noastre, n-avem nici o scăpare de această teamă decât gândul că Dumnezeu S-a împăcat cu noi prin moartea Fiului Său pe când eram noi păcătoși (Rom 5, 8). Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său într-o vreme când nu era nici urmă de frică de Dumnezeu în lume; căci stă scris: ”Am fost găsit de cei care nu M-au căutat și M-am lăsat căutat de cei care nu întrebau de Mine.” (Is. 65, 1)”


(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, p. 125)