Am aflat că sunt pe moarte

Învierea fiului văduvei din Nain predica

Şi articol preluat de pe situl Doxologia:
Pe scurt: să nu ne mai plângem de milă! Apoi, să primim Trupul Său spre a se atinge de al nostru (cum altfel, dacă nu prin împărtăşanie?), iar mintea noastră se va încredinţa de Cuvântul care o va şi trezi şi o va ridica, tânără şi dornică de viaţă, din sicriul în care s-a cuibărit până acum.

pr. Constantin Sturzu

De ceva vreme încoace, un foarte bun prieten, suferind de o boală incurabilă, îşi aşteaptă, din clipă în clipă, sfârşitul. Este, cum se spune, pe moarte. Medicii nu-i mai dau nici o şansă, deşi deja a depăşit cu mult momentul până la care aceştia pronosticau că va mai trăi. Oricât de multă experienţă ai avea cu astfel de situaţii (iar ca preot te întâlneşti deseori cu persoane ce-şi numără zilele care le-au mai rămas), tot nu ştii ce este mai bine să zici sau să faci. Rugăciunea şi sfintele taine sunt singurul ajutor real, dar, din punct de vedere uman, e foarte greu să empatizezi cu durerea unui astfel de bolnav. E ca şi cum ai cere unui om sătul de mâncare să-l înţeleagă pe unul flămând. Sfinţii da, ei pot să empatizeze cu totul în astfel de situaţii, pentru că ei se pun cu toată fiinţa la rugăciune pentru aproapele lor, ajungând să primească şi să cunoască, uneori la propriu, durerile acestuia. Harul care izvorăşte din Dumnezeu îi face capabili de acest lucru; acest har se revarsă peste ei întrucât se unesc atât de intim cu Hristos Domnul, Cel ce S-a răstignit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele lumii. Cei care nu au ajuns să guste dulceaţa sfinţeniei, nu au, oare, nici o şansă să-i înţeleagă pe cei aflaţi în cumplite chinuri sau chiar pe moarte?

Hai să ne întoarcem un pic spre noi, cei care nu ne considerăm a fi ameninţaţi de spectrul trecerii în lumea de dincolo. Să ne gândim, spre exemplu, la condiţia noastră din punct de vedere biologic, la fragilitatea acestui trup care poate oricând ceda în faţa unei boli pe care nici nu bănuieşti că o ai. Faptul că acest trup nu poate exista fără a respira (decât foarte puţine momente), fără a mânca şi fără a bea, ca să vorbim doar de aceste nevoi fundamentale, nu înseamnă cumva că el este în permanent pericol? Dacă nu-i împlinesc trupului meu una din aceste nevoi, după o vreme, mai scurtă sau mai lungă, funcţie şi de rezistenţa organismului, nu se poate întâmpla altceva decât să survină decesul. Asta înseamnă că respir, mănânc şi beau pentru a putea trăi şi, implicit, pentru a amâna moartea. Cu alte cuvinte, nu doar cel cu un diagnostic medical necruţător, ci şi eu, omul care mă cred sănătos, sunt pe moarte! Doar că moartea este amânată prin faptul că trupul meu îşi primeşte acele elemente vitale, care-i asigură prelungirea vieţii, poate chiar pe foarte mulţi ani, dar care nu pot împiedica inevitabila întâlnire cu sfârşitul.

"Eu sunt pe moarte! Eu chiar sunt pe moarte!" Cât de straniu sună să repeţi aceste cuvinte. Până acum câteva clipe credeai că asta e valabil doar pentru celălalt, nu şi pentru tine. Acum realizezi că, aşa cum acela este încă în viaţă doar pentru că e conectat la o serie de aparate şi primeşte anumite medicamente (de care depinde viaţa lui), tot aşa şi tu eşti în această viaţă doar pentru că trupul tău încă mai primeşte substanţele hrănitoare şi absolut necesare unui trup altminteri gata să cedeze... (citeşte mai mult)