"De bunăvoie şi nesilită de nimeni..."

În urmă cu mai mulți ani, am început călătoria vieţii alături de soţul meu. Eram hotărâtă să “las pe mama şi pe tata”, să las neamurile şi prietenii, cu tot ce mă vor fi învăţat aceştia despre “cum ar trebui” să fie o căsătorie ori un soţ, şi să pornesc la drum împreună cu el, înarmată cu dragoste necondiţionată, respect şi admiraţie. Aveam intenţia de a fi soţia perfectă, să-l ascult şi să-l iubesc aşa cum spune Domnul.

sursa

Anii au trecut, au apărut copii, greutăţi specifice, încetul cu încetul dragostea mea, la început necondiţionată, a devenit din ce în ce mai pretenţioasă iar soţul meu trebuia să se poarte cumva pentru “a merita” respectul şi dragostea. Nu intru în amănunte, dar toată lumea cunoaşte probabil din experienţa proprie ce “trebuie” să facă soţul pentru a fi respectat. Mi-am dat seama la un moment dat cât de importantă sunt eu şi atitudinea mea în liniştea cuplului nostru. Cât de uşor pot să-l trag în jos prin observaţiile pe care i le fac. Cu cât am înaintat în căsnicie, am observat că am început să fiu din ce în ce mai critică, “dorindu-i binele”, că "dacă nu eu, atunci cine să-i atragă atenţia că nu face bine într-o anumită situaţie"? Mi-am dat seama că am început să fiu mai puţin răbdătoare, “că doar şi eu sunt obosită”. Pe scurt, acea dragoste necondiţionată de la început a început să fie un dar pe care nu mai eram dispusă la a-l acorda atât de uşor.

Mi-a arătat Domnul că asta nu e calea cea bună. Că stă în puterea mea să aleg o viaţă frumoasă ori o viaţă plină de suferinţă şi reproşuri. Că necazurile sunt şi vor fi, dar atâta vreme cât nu le faci faţă "ca un trup" - real vorbind, suferinţa asociată lor creşte în medie geometrică.

Am început încetul cu încetul să-mi dau seama cât de important e să-mi aleg cuvintele, să-i asigur acasă un mediu încurajator, odihnitor, să fac efortul de a face asta, chiar şi atunci când oboseala, activităţile mele mi-ar spune că sunt îndreptăţită să mă port mai puţin atent.

Am început să mă rog în fiecare dimineaţă folosind cuvintele psalmistului: “pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (ps. 140, 3), rugându-L pe Domnul să mă ajute să-mi exprim opiniile diferite într-un mod în care să nu-l agreseze pe celălalt, să accept că putem avea opinii diferite.

Ca femeie, fiecare avem această putere imensă – şi nu e glumă – de a contribui esențial la înălțarea sau căderea soţului nostru prin respectul pe care-l avem faţă de el, prin încrederea pe care i-o arătăm. Respectul şi admiraţia sunt două instrumente foarte puternice pe care avem nevoie să le folosim cât mai des, şi în acelaşi timp sunt două daruri pe care le avem cel mai la îndemână.
Prin această atitudine, de fapt noi îl stimulăm pe soţul nostru să fie ceea ce l-a rânduit Domnul să fie iar în felul acesta ne aşezăm în chiar sensul pe care tot El l-a gătit pentru noi. “Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.” (Efeseni 2, 10)