"Doamne, nu pot, vino Tu!"

Recent, cineva mi-a spus: "mi-ar plăcea să nu fiu atât de..." şi urma o etichetă. Mă gândeam câte eforturi depunem noi, oamenii normali, să devenim "mai normali", conformi cu o imagine pe care ne-am creat-o despre cum ne-ar plăcea să fim, niciodată deschişi la ceea ce suntem "chemaţi" să fim. Credem că dacă ne cosmetizăm, dacă tăiem în carne vie, înlăturând "ce e urât", ce e "rău" în noi, ba mai punem şi deprinderi şi obişnuinţe frumoase, suntem "creştinii" care trebuie să fim.
De cele mai multe ori, lucrurile care nu ne plac la noi sunt tocmai cele pe care nu le vom putea schimba de fapt niciodată, confundând această neputinţă cu smerenia.
M-am gândit la Sfinţii Apostoli, cei mai apropiaţi de Mântuitorul.
Sfinţii Ioan şi Iacov, "fiii Tunetului" - superiori, mândri, cerându-I Domnului să-i pună unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. Şi Ioan şi-a sprijinit capul pe pieptul Mântuitorului, pentru ca apoi să fie singurul ucenic aflat la picioarele Lui, când Acesta se afla pe cruce.
Sfântul Petru, infatuat, impulsiv, ofensat la ideea că Îl va trăda pe Domnul. Şi chiar o va face!
Şi totuşi, această impulsivitate l-a făcut să sară din corabie, şi să meargă pe mare.
Apoi, m-am gândit la tâlharul "cel bun", de pe cruce. Câte nu o fi făcut el în viaţa lui, că după cum el însuşi recunoscuse, nu a ajuns degeaba acolo. Şi totuşi, Mântuitorul i-a spus "astăzi vei fi cu Mine în rai"
Avem iluzia că "dacă am fi mai..." am plăcea celor din jur, ne-am plăcea poate nouă înşine, i-am fi plăcuţi lui Dumnezeu şi am "merita" chiar cumva să "intrăm în rai". "Smerenia" nu ne va lăsa niciodată să pronunţăm asta, că "merităm" să intrăm în rai, dar şi noi, acolo, am făcut tot ce-am putut ca să fim mai... (buni, cuminţi, oneşti etc.) Dacă suntem mai atenţi la nuanţă, ne gândim că n-am făcut totuşi tot ce-am putut, dar, oricât, măcar ne-am abţinut cât de cât de la rău şi măcar pentru asta...
Dacă am şti cât pierdem încercând să fim ceva ce nu suntem, în loc de a ne aduce în faţa Domnului exact aşa cum suntem, cu ceea ce urâm mai mult la noi!
Încercăm din răsputeri "să fim mai..." frumoşi, buni, deştepţi, bogaţi, iubiţi, iubitori, însă uităm un lucru mărunt, dar esenţial: să fim
Să nu încercăm să curăţăm noi, ci să-L chemăm pe El să ne spele! Şi să nu-l chemăm să ne cureţe doar în locurile în care şi noi suntem în stare, cât de cât să le aranjăm "căci, Doamne, uite, m-am abţinut de la a înjura" "sau uite, Doamne, m-am purtat amabil cu colegul de serviciu, chiar dacă e un mârlan" ci acolo unde e atâta mizerie încât şi nouă ne e frică, ori ruşine să ne uităm! În acele locuri să-L chemăm şi să spunem "Doamne, nu pot, vino Tu!"