Sf Isaac Sirul: „Rugăciunea este o bucurie ce înalţă mulţumiri”

Photo by Sami Takarautio on Unsplash

Nimeni nu-şi poate simţi slăbiciunea sa de nu va fi lăsat puţin să fie încercat prin cele ce aduc durere fie trupului, fie sufletului. Căci atunci, asemuind slăbiciunea sa cu ajutorul lui Dumnezeu, va cunoaşte mărimea Acestuia. Şi iarăşi, cînd va vedea mulţimea meşteşugirilor lui şi paza şi înfrînarea sa, şi acoperămîntul şi îngrădirea sufletului său, prin care a nădăjduit să afle încredere prin sine şi n-a dobîndit-o şi vede că inima lui nu are linişte din partea fricii şi tremuratului, va înţelege şi va cunoaşte că această frică îi arată că este lipsit de altcineva care să-l ajute. Căci inima dă mărturie prin frica ce o apasă şi o războieşte înăuntru, că-i lipseşte cineva. Şi de aceea inima se mustră pe sine, neputîndu-se sălăşlui întru încredere.
Căci ajutorul lui Dumnezeu este, zice, cel ce mîntuieşte. Iar cînd cineva cunoaşte că este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugăciuni şi cu cît le înmulţeşte pe acestea, cu atît se smereşte mai mult în inima sa. Căci nimeni, rugîndu-se şi cerînd, nu poate să nu se smerească. Iar «inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 19). Deci pînă nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăştiere. Căci smerenia adună inima. Iar cînd omul se smereşte, îndată îl înconjoară mila şi atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea. Iar cînd omul simte ajutorul dumnezeiesc, că e de faţă ajutîndu-l, inima lui se umple îndată de credinţă şi  înţelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găseşte ajutor şi izvor de mîntuire şi vistierie de încredere şi liman izbăvitor de vijelie şi lumină celor din întuneric şi sprijin celor slabi şi acoperămînt în vremea încercărilor şi ajutor în ascuţişul bolilor şi pavăză izbăvitoare în război şi săgeată ascuţită împotriva vrăjmaşilor şi, simplu grăind, că toată mulţimea acestor bunătăţi îşi află intrarea în el prin rugăciune. Şi de aceea se desfătează de acum în rugăciunea credinţei.
Iar inima lui se luminează de încredere şi nu mai rămîne în împietrirea de mai înainte şi în simpla grăire a gurii. Şi cînd le cunoaşte acestea astfel, dobîndeşte rugăciunea în suflet ca pe o comoară. Şi de multă veselie, chipul rugăciunii lui se schimbă în glas de mulţumire. Acesta este înţelesul cuvîntului spus de cel ce a rînduit fiecăruia dintre lucruri chipul lui, că «rugăciunea este o bucurie ce înalţă mulţumiri»” (Sf. Isaac Sirul)