La Sfanta Liturghie, inainte de momentul sfintirii cinstitelor daruri, preotul spune:
”Sa multumim Domnului”,
iar strana (poporul) raspunde:
„Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, Treimii Celei de o fiinta si nedespartita.”
Aceasta expresie este o prescurtare a rugaciunii pe care preotul o spune in altar la acel moment, o marturisire de credinta.
„Cu vrednicie si cu dreptate este a-Ti canta Tie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lauda, Tie a-Ti multumi, Tie a ne închina, in tot locul stapanirii Tale;
caci Tu esti Dumnezeu negrait si necuprins cu gandul, nevazut, neajuns, pururea fiind si acelasi fiind: Tu si Unul-Nascut Fiul Tau si Duhul Tau cel Sfant.
Tu din nefiinta la fiinta ne-ai adus pe noi, si cazand noi, iarasi ne-ai ridicat si nu Te-ai departat, toate facandu-le, pana ce ne-ai suit la cer si ne-ai daruit imparatia Ta ce va sa fie.
Pentru toate acestea multumim Tie si Unuia-Nascut Fiului Tau si Duhului Tau celui Sfant,
pentru toate pe care le stim si pe care nu le stim;
pentru binefacerile Tale cele aratate si cele nearatate, ce ni s-au facut noua.
Multumim Tie si pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mainile noastre, desi stau inaintea Ta mii de arhangheli si zeci de mii de ingeri, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi, care se inalta zburand...”
In acest moment, recunoastem ca Dumnezeu este infinit, ca nu poate fi cuprins cu mintea noastra, ca datorita Lui suntem si in iconomia lui putem prinde franturi, ca ne-a daruit atatea, iar recunostinta noastra se exprima deplin in inchinare in fata maretiei Lui. Omul face aceasta in mod natural. Atunci cand primeste ajutor de la cineva, in mod natural cauta sa-si manifeste recunostinta si, cum avem si in expresia poporului nostru - „iti raman dator” - in acelasi timp se pune intr-o anume reverenta fata de cel care l-a ajutat. Cu atat mai mult lui Dumnezeu! Din nefericire, noi, ca umanitate, suntem intr-o stare de „mi se cuvine”. Iar umanismul contemporan, departe de a ne imputernici (vezi situatia actuala!) ne desparte tocmai de Sursa de putere si viata, care e Dumnezeu, dar ne desparte si de umanitatea noastra care are nevoie de o anume umilinta, smerenie, respect/reverenta in fata lui Dumnezeu.
Ma uitam cu tristete la rugaciunea pe care preotii au obligatia de a o citi (si noi o putem citi, de altfel) in aceasta perioada. Nu o voi reda in intregime, ci doar fraza care mi-a atras atentia: „Cel ce esti Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, daruieste insanatosire celor cuprinsi de boala, ridicandu-i grabnic din patul durerii, ca sa Te slaveasca pe Tine, Mantuitorul cel Milostiv, iar pe cei sanatosi ii ocroteste de orice boala.”
Tristetea mea este ca noi, chiar si in aceasta perioada, nu privim vindecarea ca pe darul lui Dumnezeu, ci ne intoarcem (daca o facem!!!) tot la om, ca vindecator. Adica nu ne uitam mai departe, in adancul, „in spatele” omului. Si nu intelegem ca avem ceva de schimbat la sufletul nostru (si nu ma refer aici la respectarea unui regim de viata mai sanatos). Ca noi, Omul, suntem bolnav, iar imbolnavirea unora este doar imbolnavirea organului mai slabit din Om.
In schimb, noi facem ce stim mai bine: dupa ce a trecut perioada socului care ne-a paralizat pe toti, acum am reintrat in obisnuintele noastre si ne manifestam ca si inainte: rautate unii impotriva altora, invinovatire unii pe altii in cel mai rau caz, iar in cel mai bun, triumfalisme cu privire la cat de buni suntem, ca ne ajutam, ca facem gesturi umanitare. Singuri, fara Dumnezeu! Aceeasi, sau poate mai mare indiferenta fata de Dumnezeu, pe care Il vedem, in cazul in care Il luam ca si realitate a credintei unora dintre bolnavi, ca pe o modalitate de coping, de gestionare a durerii si crizei. Ceva de genul, daca crezi ca te ajuta sa crezi in Dumnezeu, ok, crezi, roaga-te, fa ce ai de facut. Important e sa ai o stabilitate emotionala cat de cat, sa poti trece de aceasta perioada cu mintea intreaga.
Sufletul meu este indurerat pentru noi, pentru lipsa noastra de intelegere, pentru neputinta mea de a ma intoarce la El. Iar in aceasta durere, jertfa laudei mele, motivele de multumire pentru ziua de azi le iau din rugaciunea de mai sus:
Multumesc, Doamne, pentru viata, pentru ca m-ai adus pe lume
Multumesc pentru grija Ta fata de mine si de noi toti
Multumesc pentru bucuria Prezentei Tale
Multumesc pentru toate cele pe care le stiu si pe care nu le stiu, aratate si nearatate
Multumesc pentru Sfanta Liturghie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu