Șapte reguli pentru o ceartă corectă și cinstită

A sosit acum timpul să-ţi spun „cele şapte reguli valabile pentru o ceartă corectă şi cinstită”.

sursa imagine

Aceasta reprezintă o convenţie nescrisă, de suflet, între mine şi soția mea, pe care ţi-o încredinţăm cu nădejdea că se va dovedi la fel de folositoare pe cât ne-a fost şi nouă în ultimii douăzeci şi cinci de ani.

1. Înainte să răbufnească o ceartă, asiguraţi-vă amândoi câ momentul este cel mai potrivit.

2. Nu uitaţi că fiecare ceartă are ca scop final înţelegerea mai profundă a celuilalt.

3. Controlați-vă adesea armele pentru a vă asigura că nu sunt periculoase.

4. Străduiţi-vă să coborâţi, nu să ridicaţi tonul vocii voastre.

5. Nu vă certaţi niciodată în public şi nu faceţi cunoscute celorlalţi problemele voastre personale.

6. Să fim pregătiţi pentru reconciliere atunci când unul va spune „stop”.

7. Când mergeţi la culcare lăsaţi deoparte tema conflictului, până când veţi cădea de acord că este nevoie să o dezbateți mai pe larg.

Pentru doi oameni care se iubesc şi care nu încetează să se preocupe cu iubirea lor, căsnicia este un drum nesfârşit de frumuseţe.

(Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei, Editura Bizantină, București, p. 53)

sursa articol

Fotografiile lunii noiembrie

Am întârziat cu mozaicul lunii. Noiembrie din acest an a fost o lună absolut încântătoare.
Pentru mine, vremea mohorâtă - cea care nu e nici cu soare, nici cu zăpadă, în care nu știi dacă va ploua vreodată, pentru că parcă stă s-o facă dar nu se îndură, sau pur și simplu începi să te întrebi dacă are și sfârșit - ei bine, vremea asta îmi pare o binecuvântare extraordinară și aș savura-o la nesfârșit.
Am primit sugestii că aș putea să mă mut în Italia pentru că acolo cam așa ține toată iarna.
Da, îmi place vremea aceea de plumb bacovian, doar că la mine n-are nicio legătură cu spleen-ul.
Dimpotrivă, vremea asta mă energizează, o simt ca pe un fundal de teatru pe scena căruia viața mea își desfășoară dansul.
Cumva, vremea asta e într-un fel ca durerea... în durere, poți simți mai bine mângâierea Domnului, bucuria de la El; la fel, pe vremea asta se vede mai bine... lumina.

Un gând pentru atunci când nemulțumirea bate la ușă

Noiembrie este o lună în care se vorbește despre recunoștință mai mult decât în alte perioade ale anului. Poate și pentru faptul că în America este sărbătorită Ziua Recunoștinței și noi, cei din alte colțuri ale lumii avem tendința de a ne acorda mai mult sau mai puțin la direcțiile pe care le sugerează frații noștri de peste Atlantic.

N-am început acest articol pentru a vorbi despre beneficiile sau amenințările împrumuturilor de peste mări și țări; doar o mică idee mai leg de asta, aceea, de a fi atenți la nevoia umană de celebrare: noi, ca oameni, avem această nevoie, de a celebra periodic, de a sărbători. Și ne-am face un mare dar dacă am profita de aceasta și ne-am alcătui viața în jurul acestei nevoi, pentru a ne oferi dramul de strălucire, de emoție și pregătire specifice fiecărei sărbători: că e civilă, religioasă ori de familie. Sărbătorile - și mai ales pregătirea pentru sărbători -, de orice gen ar fi acestea, ne ajută să ieșim din cenușiul vieții cotidiene obișnuite, dau un plus de culoare și alungă plictiseala. Nu e deci de mirare că sunt atât de intens folosite de industria advertising-ului

Dar să revin la ideea cu care am deschis această postare, și anume la recunoștință. Mai precis, la momentul în care... ne-mulțumirea bate la ușă. Atunci când știm că avem toate motivele să mulțumim, ori, când nu sunt atât de evidente, le putem descoperi destul de ușor, și totuși mai degrabă cădem în nemulțumire.

De ce am ales să scriu despre asta.
”Literatura” contemporană abundă de mesaje încurajatoare pe toate planurile. Bloguri, Facebook, reviste, cărți, există o adevărată cultură a încurajării, de parcă lumea ar sta să se prăvale și are în permanență nevoie de cineva care să-i spună: ”nu cazi, ești în regulă, sunt aici, sunt cu tine, ai putere, ai curaj, vei reuși”.
Ne place să citim despre cum reușesc unii părinți să aibă o relație extraordinară cu copiii lor. Ne place să citim despre ce avem de făcut pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Ne place să citim despre relații extraordinare între soț și soție, despre modalități de a ajunge la aceste relații extraordinare. Și cât le citim parcă ne însuflețim și noi. Dar, părăsind pagina pe care tocmai am citit-o și intrând în viața noastră reală începe să ne bântuie acest vag sentiment de neputință. Și de multe ori, mesajele încurajatoare... par să aibă exact efectul contrar: imagini frumoase, exemple de reușită, literatura ”self-help”, chiar literatură duhovnicească, în loc să dea impulsul dorit mai degrabă cultivă un câmp de nemulțumire: mie nu-mi iese; eu nu am asta; eu nu pot asta.

Un gând pentru atunci când nemulțumirea bate la ușă ar fi acela că ”Asta (lucrurile despre care citesc/văd aici) nu e pentru mine”. Atunci când citesc despre un lucru care se presupune că ar trebui să mă ajute, să mă mobilizeze, dar în loc de asta mă simt mai degrabă descurajat, deznădăjduit este timpul să recunosc că asta nu e pentru mine. Cel puțin nu la acest moment. Chiar dacă este ceva de dorit. Ne putem bucura de experiența, de lucrurile împărtășite de o altă persoană ferindu-ne de impulsul de a o imita. Iar dacă ne vine acel insidios ”nu fac destul”, ”nu sunt destul de...” citind un astfel de material, îmi permiteți să vă dau o sugestie? Închideți acea carte, sau pagina pe care o lecturați. Mesajul respectiv nu e pentru voi, cei din această clipă. Da, e o invitație la smerire. O invitație la a recunoaște că nu pot. O invitație la a admite că ceea ce-mi doresc acum nu merge. Și o invitație la a pune în fața Domnului și a primi în această recunoaștere a neputinței căldura dragostei Lui, mângâierea și durerea unei străpungeri. Și pe aici, o altă Întâlnire decât cea cu egoul meu satisfăcut că are o relație perfectă... cu sine, cu altul, cu El. (material preluat de aici)

Mozaicul lunii octombrie

Îmi place teribil de mult ideea unui mozaic fotografic al lunii.
În octombrie 2013 ne-am bucurat de o toamnă caldă și extraordinar de frumoasă aici, pe meleaguri ieșene.
Am urmărit în curte, cu recunoștință, ca în fiecare an, colorarea arțarului japonez în cele mai frumoase culori.
Am urmărit în plimbări îngălbenirea frunzelor, galbenul intens pe cerul albastru.
Lecturi întârziate pe pământ, în lună cu ”r” (în copilărie știam că nu se așază pe pământ în lunile cu ”r” în ele)
Apusuri minunate, văzând chiar Ceahlăul.
Mulțime de oameni în jurul sfintei Parascheva și în tot orașul.
Slavă Ție, Doamne, pentru binecuvântările Tale!
Miluiește-ne pe noi și pe toată lumea Ta și ajută-ne să păstrăm puritatea naturii așa cum ne-ai încredințat-o Tu, să nu ne predăm egoismului din noi în urmărirea unor interese ale timpului, pierzând din vedere că țara aceasta nu e doar a noastră, ci și a urmașilor noștri.

„Fără tine nu aş fi reuşit niciodată!”

Dragul meu Filip,

Există un fel de laudă venită din partea unui bărbat, care unge pe suflet orice femeie. Este cea de genul „Fără tine nu aş fi reuşit niciodată!” sau „Ţie îţi datorez totul!”. Unul dintre motivele pentru care se întâmplă asta este faptul că femeia are tendinţa înnăscută de a vrea să fie de folos bărbatului. Este o trăsătură pe care ai să o găseşti invariabil la toate femeile de calitate.

De vreme ce ai început prin a te uita în oglindă şi a recunoaşte rolul tău de a fi un soţ bun, ai pus deja piciorul pe treapta următoare. Aici trebuie să îi spui soţiei tale că eşti conştient de defectele tale şi să îi ceri să te ajute să creşti.

Acceptarea cu dragoste a defectelor celuilalt nu înseamnă deloc că trebuie să vă consideraţi unul pe altul „perfecţi”. Aşa că trebuie să ţii minte că există două tipuri de defecte cu care va trebui să te descurci. 

• Mai întâi sunt cele care nu pot fi îndepărtate sau corectate şi a căror acceptare trebuie să devină chiar parte a dragostei ce reprezintă structura relaţiei voastre. 
• Apoi sunt şi cele ce pot fi îndreptate, iar pe acestea trebuie să le trataţi inteligent - împreună.

Bineînţeles, un asemenea efort necesită în primul rând un simţ al cadenţei. Sunt zile în care nu avem niciun strop de dorinţă de auto-îmbunătăţire, zile în care avem nevoie de toată puterea noastră, doar ca să putem trage o dată aer în piept. Alte situaţii nu sunt potrivite pentru analiză, ci pentru a ne bucura unii de alţii, aşa cum suntem. Unele cupluri forţează prea mult. Unele soţii pot fi cicălitoare. Numai Dumnezeu ştie câte astfel de cazuri am văzut în viaţa mea, drept care încerc să descurajez cât pot aceste tendinţe în cazul vostru. Dar dacă ţi-ai făcut deja clară intenţia de a bineveni ideile şi sugestiile ei, atunci va învăţa să fie mai cumpătată, aşa cum trebuie să fie o soţie bună.

Eşti, fireşte, îndeajuns de deştept ca să nu începi prin a spune „Accept lucrurile la care nu vei putea să fii niciodată mai bună, dar există şi unele pe care le putem îmbunătăţii considerabil! Hai să ne gândim împreună cum să facem să o remodelăm pe Marilyn!”

Se înţelege că o astfel de abordare nu va avea succes. Aşa că mai înţelept este să începi căutarea acestor probleme cu tine, prin a spune „Adevărul este că am şi defecte. Aşa că, întrucât îţi respect puterea de judecată, îţi cer ajutorul pentru a deveni un bărbat mai bun!”

Când va trece îndeajuns de mult timp pentru ca ea să-şi fi revenit din acest şoc (al conştientizării atât a existenţei defectelor tale, precum şi a faptului că s-a măritat cu o persoana atât de sinceră), poţi să urmezi salvei de deschidere cu încă o informaţie ce îţi va garanta cooperarea ei.

Ce trebuie să faci acum este să îi explici faptul că te poate ajuta mai mult dacă încetează să mai privească totul în roz. Când se va gândi până la capăt, îşi va da seama că nu glumeşti şi că ar face bine să nu glumească nici ea.

Sunt foarte mulţi bărbaţi care sunt traşi înapoi în viaţă din cauza unor obiceiuri ciudate, mici lipsuri în maniere sau defecte de personalitate. Cunosc, de exemplu, cazul unui pastor care a fost refuzat la o funcţie de top pentru că are obiceiul de a-şi da ochii peste cap atunci când vorbeşte cu cineva. Dacă ţi se pare prea ciudat că a fost refuzat dintr-un asemenea motiv, ai face bine să mă crezi, nu numai în biserică se întâmplă aşa ceva.

De fapt, pot să mă gândesc la o mulţime de motive ciudate pentru care a fost blocată ascensiunea unui bărbat, pe care le-am auzit: rosul unghiilor, trosnitul degetelor, statul cocoşat, mestecatul scobitorilor şi încă altele. În lumea vânzărilor - acolo unde se face schimb de bani sau nu, în funcţie de reacţia persoanelor implicate - aceste mici lucruri pot decide dacă un om va urca în ierarhie, dacă va coborî sau dacă va rămâne pentru totdeauna la acelaşi nivel.

De aceea, a-ţi educa soţia să fie la fel de onestă şi sinceră ca tine este un mare pas înainte. Iar în momentele în care îşi va exprima o idee sau o sugestie despre cum poţi deveni mai bun, eu în locul tău m-aş obişnui să spun de fiecare dată mulţumesc. Şi atunci când eşti sigur că nu urmează să contraargumentezi sau să ripostezi, poţi adăuga „Nu eram conştient că fac acest lucru. Uite, de-aia suntem noi o echipă atât de bună!”

Cuvântul echipă este întotdeauna folositor. De fapt, nu pot să îmi aduc aminte de niciun cuplu venit la mine pentru consiliere care să se fi gândit la separare, atâta timp cât simţeau că există câtuşi de puţină îmbunătăţire între ei. Dar pot să îmi aduc aminte de multe cupluri care au renunţat pentru că ştiau că relaţia lor nu are niciun viitor.

„Incompatibilitatea” este termenul legal cel mai des folosit atunci când este vorba de destrămarea unei căsnicii. În unele cazuri acest cuvânt înseamnă că doi oameni au obosit spunându-şi unul altuia mici minciuni evidente. Căsnicia lor ajunsese la un stadiu de lipsă de sinceritate şi devenise sterilă. Orice viitor este mai bun decât unul ca acesta.

„Acasă” înseamnă atât de multe lucruri. Acasă este un loc de refugiu, de adăpost. Este un loc făcut pentru a te relaxa, pentru a te recupera. Fără faţadă, fii doar tu însuţi! Iar în cazurile cele mai bune, acasă devine un loc în care doi oameni îşi împart entuziasmul de a deveni ei înşişi mai buni.

Posibilităţile sunt nelimitate, dacă reuşeşti să îţi ghidezi căsnicia în această direcţie. Cum am spus şi la început, femeia este aşa făcută, încât îşi doreşte să fie de folos partenerului său. Aşa că dacă deschizi relaţia prin a-i cere să te ajute să fii mai bun, dacă primeşti cu graţie ceea ce are de oferit şi îi mulţumeşti pentru asta, într-o bună zi va veni cerându-ţi să faci şi tu acelaşi lucru pentru ea! De ce? Pentru că va simţi că este măritată cu un bărbat care creşte, şi va dori să crească împreună cu el.

Nu cred că este nevoie să îţi spun că societatea noastră are nevoie cu disperare de o fundaţie formată din oameni care îşi doresc întotdeauna să devină mai buni. Aceştia sunt oamenii zilei de mâine. Voi aţi făcut un lucru foarte bun îndreptându-vă căsnicia înspre a putea spune sincer, amândoi:

„Nu ne propunem numai să fim buni unul cu celălalt, dar şi unul pentru celălalt, şi pentru restul lumii.”

Continuă să creşti!

(Charlie W. Shedd, Scrisori către Filip - Sfaturi unui tânăr căsătorit, Editura Bizantină, 2011, p. 26-30) (sursa material)

Mozaicul lunii septembrie

septembrie 2o13

Preiau și eu ideea Irinei de a posta un mozaic al lunii.
Începutul anului bisericesc a avut pentru noi ca borne participarea la Conferințele preoțești de la Durău, sărbătoarea hramului Nașterii Maicii Domnului la parohia noastră,  începutul noului an școlar, începutul unui nou proiect de lucru de mână, aniversarea multor ani de căsnicie.
Toate, invitație la Prezență și Bucurie.
Între aceste borne, viață plină, binecuvântată de Domnul.

Gândul serii

S-o spunem pe aia dreaptă: deși ar fi minunat ca familia să petreacă timp împreună... cât mai mult timp împreună; să desfășoare activități ca în filme, de tipul masă zilnică în familie, activități (re)creative comune, totuși multe, poate chiar majoritatea familiilor se confruntă cu absența (mai ales a) tatălui.
Că e din cauze de serviciu prelungit, de lipsă de interes ori pur și simplu pentru că nu mai există acel părinte prin preajmă, realitatea e că cea mai mare parte a timpului comun dintr-o familie (care și aceea e destul de restrânsă) se desfășoară doar cu un singur părinte.

 

Cu bărbați nu prea am discutat pe tema asta, dar știu că în cazul femeilor acest lucru este o piatră de încercare. Pe lângă durerea de a nu putea oferi copilului condițiile ideale, mai e și dorul personal de acel ”împreună”.

Pe mine m-a ajutat în problema respectivă gândul la o rugăciune de seninătate:

”Doamne, dă-mi seninătatea să accept ce nu poate fi schimbat

Curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat

și înțelepciunea să le deosebesc

fie voia Ta și nu a mea!”

 V-o recomand și vouă, s-o folosiți mai ales când vine lupta presupunerilor că vor crește copiii nenorociți pe viață pentru că nu au parte de mediul ideal de creștere și dezvoltare.

Și câteva întrebări ajutătoare:

• Soțul poate petrece mai mult timp în familie, împreună cu copiii? 
• Dacă nu poate (pentru că din punctul lui de vedere nu se poate), văd eu o soluție prin care s-ar putea, să i-o recomand?  
• Vrea (are disponibilitate) să petreacă acel mai mult timp în familie, împreună cu copiii?
• Dacă răspunsul la aceste întrebări este negativ, atunci pot să las în grija Domnului calitatea vieții pe care o va avea copilul meu, în condițiile date? 
• Mă pot ruga pentru el pentru ca să-i completeze Domnul lipsa părintelui? 
• Mă pot ruga să primesc liniștea pe care mi-o dă când prețuiesc fiecare clipă împreună pentru ceea ce este, fără reproșuri sau opintiri spre ceva ce nu este?

Să mă gândesc la pleiada de personalități care au reușit să ducă o viață excepțională, cu o contribuție deosebită la umanitate în ciuda unor condiții cumplite de trai.
Să mă gândesc la lista de sfinți care au dat traiul bun pe care l-au avut la casa părinților pe niște condiții groaznice, pentru a fi mai mult cu El. Pot eu să-i dau copilului meu darul de a fi cât mai mult prezentă în prezența Lui?

Mi-a plăcut un gând pe care l-am auzit recent. Că Domnul este Cel care ne cheamă și o face pentru/spre ceva (în vederea a ceva adică) nu pentru că am fi noi cumva mai... Domnul e cel care face rege din păstor și rob. Noi alegem dacă să răspundem sau nu la acea chemare. Și dacă răspundem, va fi cu toată inima, cu tot gândul, cu toată priceperea sau cu nesimțire? Să avem inimă curată și rugăciune fierbinte pentru copilul nostru și încredere că, indiferent de condițiile grele, nu se va împiedica Dumnezeu de acestea pentru a-l scoate spre a-și valorifica tot potențialul pe care mai dinainte l-a sădit în el.

Domnul să vă dea pace în inimă, să duceți viața, așa cum este ea, în prezența Lui!

P.S. Nu, aceasta nu este o invitație la a vă neglija copilul pentru că ”lucrează Domnul!”. Este doar o încercare de mângâiere pentru cei care sunt triști din cauză că ar oferi, dar nu pot (au) mai mult.

„Femeie” înseamnă „împărăteasă dăruitoare”

Cu toții am fost prezenți măcar odată la desfășurarea unei Sfinte Cununii. De multe ori ne trece un fior la auzul sintagmei ”iar femeia să se teamă de bărbat” (Ef. 5,33). S-a vorbit mult despre aceasta, discutându-se nuanțele, interpretările, situațiile în care se pot înțelege aceste cuvinte. Redau mai jos cuvintele părintelui Arsenie Papacioc, răspunzând la întrebarea: care este rostul femeii și al bărbatului în căsnicie.

Părinte, astăzi se înţelege din ce în ce mai puţin rostul bărbatului si al femeii în căsnicie. Puteţi să ne spuneţi care este rostul lor în viaţa de familie?

- Adevărul este că nu sunt de părere cu cuvântul acesta „astăzi”. Bărbatul şi femeia sunt aceeaşi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la început, cu un scop bine definit. S-a făcut o constatare: întrucât femeia a fost roabă mii de ani, şi, cu ocazia Edictului de la Milan, Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate şi femeii, ca să nu mai fie omorâtă fără judecată, nu este permis acest lucru. Văd acum că se transmit atavic defectele şi calităţile. La femei s-a transmis atavic teama, ele se tem de bărbat, cum la bărbaţi s-a transmis atavic puterea şi îndrăzneala şi această grozav de urâtă, de condamnată poziţie a bărbatului de a fi agresiv.

Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip!

Femeia, dacă zici că-i slabă, totuşi, din momentul în care te-ai angajat să te numeşti soţ, nu te poţi numi soţ decât lângă o soţie. Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip! Să nu se mai vadă în femeie numai un scop meschin sau un lucru de caznă. Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu! Daţi-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie după cuvântul Tău. Şi s-a schimbat destinul întregii omeniri, şi chiar al lui Dumnezeu în lume. Maica Domnului este o femeie care a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume.

Femeia trebuie cu orice chip respectată, pentru că dacă Dumnezeirea ar întreba omenirea: „Ce este în omenire?”, n-ar întreba paternitatea, ci maternitatea! Deci femeia joacă un rol primordial în ceea ce priveşte creaţia lui Dumnezeu, bărbat şi femeie. Putem noi, oare, să desprindem o Taină atât de importantă de cuvintele Mântuitorului: Fără de Mine nu puteţi face nimic. Acestea sunt cuvinte dumnezeieşti şi tot ce a spus Hristos este adevărat.

Lumea creştină, dacă ar fi atentă numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlată şi s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru că El este Vița și noi suntem mlădițele. Poate mlădiţa să rodească ceva fără Viţă? Maica Domnului reprezintă neamul omenesc. Femeia nu trebuie văzută ca o roabă. Pentru că, deşi spunem în rugăciunile Tainei Cununiei că femeia trebuie să se supună bărbatului, acesta din urmă trebuie să fie atent, că i se spune, tot în aceeaşi rugăciune, că trebuie sa o iubească. Dacă nu o „iubeşte”, soţia nu o să-l asculte. Bărbatul, dacă nu ascultă de acest cuvânt, se face răspunzător de îndărătnicia femeii. Deci trebuie să o iubească cu orice chip.

În căsnicie se intră prin foarte multe transformări şi lucruri neprevăzute, datorită marilor intimităţi: naştere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naşte în modul cel mai normal de către toate femeile, fie împărăteasă, fie femeie de rând. Cuvântul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru că, vă repet, cuvântul femeie înseamnă „împărăteasă dăruitoare” şi dăruire este toată Scriptura.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Viața de familie și diverse probleme ale lumii contemporane, p. 59-62)

preluat de aici

"Evangheliile arată că femeile sunt primele care acceptă mesajul lui Iisus şi îl înţeleg”

Se vorbeşte mult astăzi despre rolul femeii în societate şi în ceea ce ne priveşte, în creştinism. Nu întâmplător găsim femeia cel mai adesea în şcoală, în spital, acolo unde este nevoie de milă, de caritate. Edith Stein, o monahie occidentală din secolul trecut, intuia că femeia este, în familie şi pretutindeni, asemenea Duhului Sfânt, mângâietoare, consolatoare. Femeia creştină, cu sensibilitatea ei, a fost întotdeauna mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de Biserică. În zgomotul vieţii moderne, femeia alege slujirea cu tăcere. Nu contează cât facem, pare să spună ea, ci câtă iubire am pus în ceea ce facem. Despre cum era văzută femeia în perioada de până la venirea lui Hristos, despre slujirea pe care femeia o are în Biserică şi despre slujirea mironosiţelor din Noul Testament ne vorbeşte Maria Francisca Băltăceanu, profesor doctor la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.
Augustin Păunoiu

Domnul însuşi arată, în purtarea sa faţă de femei, la ce demnitate le înalţă: atitudinea lui este de mare simplitate şi tocmai prin aceea depăşeşte cu mult uzanţele timpului său. Până şi ucenicii "se mirau că stă de vorbă cu o femeie" (In. 4,27) atunci când El îşi dezvăluie identitatea profundă tocmai în faţa femeii din Samaria, deci din neamul cel mai puţin acceptat de iudei şi, pe deasupra, cu o situaţie matrimonială destul de încâlcită. Ba chiar îi arată ce înseamnă în ochii lui Dumnezeu adevăratul cult ("în duh şi adevăr"), iar ea devine una dintre primele vestitoare ale lui Mesia.

Angelica Kauffman - Femeia Samarineancă 1796 detaliu

Iisus îi ia apărarea femeii păcătoase care Îi spală picioarele cu lacrimi, arătând că ea, tocmai pentru că marea ei iubire i-a dobândit iertarea, îi este superioară fariseului "corect" (Lc. 7,36-50). Intervine pentru a lăuda fapta Mariei din Betania care îl unge cu mir scump ("iar casa s-a umplut de mireasma mirului"), punând-o într-un fel în rândul mironosiţelor: "Las-o, că pentru ziua îngropării mele l-a păstrat!" (In. 12, 1-8). O scapă de la moarte pe femeia prinsă în adulter, făcându-i pe acuzatori să-şi scruteze propria conştiinţă (In. 8, 1-11). Laudă credinţa femeii cananeence, aşadar o păgână, pentru că aceasta, în ciuda unui aparent refuz, stăruie cu isteţime şi cu încredere, dobândindu-şi astfel minunea (Mt. 15, 22-28; Mc. 7, 27-28). Felul în care priveşte Iisus demnitatea femeii se vede şi din modul de adresare. "Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!" - îi spune femeii bolnave de curgere de sânge care se atinsese, poala hainei lui (Lc. 8, 48). Pe femeia gârbovită pe care o vindecă în zi de sabat o numeşte cu titlul nobil de "fiică a lui Avraam", care nu se mai folosise la feminin (Lc. 12,16). Dezvăluie adevărata valoare a celor doi bănuţi, darul văduvei sărmane (Lc. 21,1-4). Chiar înainte de a-i învia fiul, îi spune văduvei din Nain: "Nu plânge", iar evanghelistul subliniază că "Domnului i s-a făcut milă" de ea (Lc. 7,13, unde verbul folosit, splanchnizo, desemnează o înduioşare profundă, viscerală, maternă). Nu e de mirare că, atunci când o învie pe fiica lui Iair, în învălmăşeala emoţiei generale, Iisus este singurul care are o reacţie de un realism feminin, matern, cerând să i se dea acesteia să mănânce (Lc. 8, 55).

Correggio - Noli Me Tangere 1523 - detaliu

De fapt, Evangheliile arată că femeile sunt primele care Îi acceptă mesajul şi îl înţeleg; de aceea tocmai cu ele poartă El marile discuţii de revelaţie. Am văzut dialogul cu samariteanca; o vedem pe Maria, sora lui Lazăr, care lasă totul, chiar şi onoarea ei de gospodină, pentru a-i asculta cuvintele, iar El o încurajează în alegerea ei bună (Lc. 10, 38-42); dar şi cu sora ei, Marta, Iisus va purta discuţia despre înviere, dezvăluind că El este "Învierea şi Viaţa"; iar ea este în stare să-i afirme cu credinţă identitatea divină: "Da, Doamne, eu cred că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume" (In. 11, 27). Multe ar mai fi de amintit; fie numai şi întâlnirea de după înviere dintre Iisus şi Maria Magdalena; trebuie spus că, în ceea ce se înţelege de obicei ca un refuz: "Nu mă atinge", verbul (gr. hapto) înseamnă de fapt "a apuca", "a prinde", "a reţine", cum ar fi "Nu este vreme de stat pe loc!" Este de fapt o trimitere în misiune: "Mergi şi vesteşte fraţilor mei..." (In. 20, 1-18).

Dar figura cea mai importantă, prin care a intrat în lume mântuirea, este, evident, Maria, Mama lui Iisus. Putem spune că la Bunavestire, când ea îşi acceptă rolul încredinţat de Dumnezeu, este clipa de început a Noului Legământ.

Buna Vestire detaliu - da Vinci 1472-75

Despre relaţia ei în familie cu Iisus, evangheliştii spun destul de puţin, respectându-i discreţia personală. Iisus însă ţine să sublinieze că demnitatea ei depăşeşte simpla relaţie fiziologică, ea fiind modelul pentru orice ucenic, cea care face voia Tatălui, care primeşte cuvântul, îl cumpăneşte în inima sa şi îl împlineşte. La rugămintea ei extrem de simplă şi discretă, Iisus, deşi pare a o refuza, săvârşeşte primul semn, minunea din Cana Galileii (In. 2). Pe cruce fiind, Iisus o dăruieşte ca mamă omenirii întregi, reprezentate de ucenicul iubit, Ioan. Prin figura ei este pusă în valoare pentru prima dată fecioria de dragul Împărăţiei cerului. Multe ar fi de spus; de altfel, un adagiu medieval zicea De Maria numquam satis, în sensul că aprofundarea tainei ei - în relaţie cu misterul lui Iisus - nu are sfârşit. Dar ceea ce ne interesează, poate, mai direct este normalitatea vieţii ei. A avut destule momente grele prin care poate trece orice femeie: gravida care trebuie să nască într-un grajd, femeia cu copil mic care trebuie să se refugieze în necunoscut, plecarea de acasă a fiului, teama pentru viaţa lui, să-l vezi murind, să-l ai mort în braţele tale... Şi chiar în viaţa de toate zilele, trebuie să ne-o închipuim aducând apă, făcând pâine, măturând casa... Şi ea a trăit din credinţă, nu a înţeles totul deodată: ea şi Iosif "se mirau de cele ce se ziceau despre Prunc" (Lc. 2, 33), "nu au înţeles" (Lc. 2, 50); dar "ea păstra toate în inima ei" şi le medita (Lc. 2, 51), rămânând unită cu Dumnezeu în cel mai înalt grad în toate momentele vieţii. De aceea este modelul fiecărei femei, al fiecărui creştin, icoana Bisericii. (articol complet)

Un părinte trebuie să se lepede de sine

Dacă omul nu se leapădă de sine şi nu hotărăşte să se apropie de Dumnezeu va rătăci şi nu va face nimic… că un episcop nu trebuie să aibă proiectele sale, adevărul lui, ci să înveţe cuvântul adevărului şi să fie un alt hristos, se poate aplica şi la părinţi. Un părinte trebuie să se lepede de sine şi să se apropie de Dumnezeu cu adevărat, nu numai în exterior. Să fie al lui Dumnezeu nu după mintea lui, ci aşa cum vrea Dumnezeu. Numai atunci omul scapă de alunecări şi rătăciri, scapă de toate încercările şi rămâne stabil pe drumul cel drept.

”A Mothers Love”- Mindy Newman

Nu ne stă nouă în putinţă să rămânem pe drumul cel drept. Nu depinde de puterea noastră, ci depinde de harul lui Dumnezeu. Dar harul lui Dumnezeu ne aduce şi ne ţine numai dacă noi hotărâm să devenim, ca părinţi, instrumente ale acestui har, instrumente ale Sfântului Duh. Creştinismul nostru de astăzi este un creştinism care poartă pecetea fiecăruia dintre noi, nu poartă pecetea Sfântului Duh. Poţi să spui că ceea ce faci tu poartă pecetea Sfântului Duh? Poate spune şi Sfântul Duh că este aşa? Dacă şi tu poţi să spui acest lucru şi Duhul Sfânt poate certifica şi recunoaşte că şi-a pus peste tine pecetea Lui, te afli pe drumul cel drept.

Dacă ceea ce faci poartă pecetea ta, pecetea gândirii tale, a proiectelor tale, atunci te înşeli. Oricât de inteligent sau înţelept ai fi, oricât de bun ai fi, oricâte daruri ai avea, te înşeli fără doar şi poate. Una singură este calea care nu rătăceşte: calea lui Hristos prin Sfântul Duh. Una este şi amăgirea: tot ceea ce nu este Hristos şi Sfânt Duh. Indiferent dacă o amăgire este mai mare decât alta. Există, în fond, o amăgire şi o cale neamăgitoare.

”Mother and Child” - Mindy Newman

Cine hotărăşte să devină instrument al lui Dumnezeu va înţelege ceea ce spunem noi aici şi Sfântul Duh îi va vorbi în actele sale, în viaţa de fiecare zi: „Nu aşa, ci aşa!” îi va spune tainic. Nu are nevoie să aibă nici bani mulţi şi nici multă carte, ci este nevoie numai de hotărârea sa de a se încredinţa lui Hristos, Sfântului Duh şi de a i se dărui cu toată inima. Lucruri pe care până acum le făcea într-un fel, va vedea că trebuie să le facă în alt fel. Având aceste premize avem şi şansa să facem ceva. Trebuie să încetăm să trăim noi, să încetăm să gândim noi, să proiectăm noi şi să organizăm noi. Să încetăm să fim noi stăpâni pe lucrarea lui Dumnezeu.

Facem ceva pentru copiii noştri? Ceea ce facem este lucrarea lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu să fie Stăpânul, să nu fim noi stăpâni. Acesta să îndrume, Acesta să conducă, să îndemne, să ajute, să meargă înaintea noastră pe drumul pe care-l avem de parcurs şi tot Acesta să fie sfârşitul drumului nostru. Lucrul acesta ne va ajuta să dobândim adevărata viaţă duhovnicească, să dăm o bună educaţie copiilor noştri şi să dăm naştere în sufletele lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, unei vieți duhovniceşti adevărate.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, vol. I, Editura Bizantină, p. 103-105)

material preluat de aici

Din cuvintele Parintelui Rafail...

• "Viata Duhului se aseamana cu viata trupeasca.
• Exista o realitate in tot ceea este duhovnicesc, care pentru noi, pentru majoritatea dintre noi este ceva abstract, necunoscut; materia, pamantul, trupul, nu sunt decat un simbol al adevaratei vieti, care este in Duh..." 
• "Ce este Biserica? Este mama noastra, este pantecele acestei zidiri a lui Dumnezeu, ne naste intru cele vesnice." 
• "Mintea pr. Sofronie era intotdeauna aplecata catre cele vesnice; cele pamantesti erau foarte apreciate de el, dar trecatoare; si daca [sunt] trecatoare, sunt clipe in care traiesti, dar deja au trecut..."
• "El nu se pogora usor la amanuntele trecatoare ale vietii dar tinea cont de ele si se ocupa de fiecare in masura in care omul se poate ocupa; era foarte grijuliu si se ocupa de fiecare amanunt."
• "În viaţa omului nu există nimic care să nu fie de cea mai mare importanţă."
• "Dacă omul trăieşte în Duhul lui Dumnezeu dă o anume atenţie faţă de aproapele. Dar nu e doar faptica... Când e vorba de Duhul lui Dumnezeu, toate izvorăsc dintr-un singur izvor şi acesta este Dragostea... nu este o manieră corectă."
• "Simţământul de libertate pe care-l simţeam lângă el (pr. Sofronie) a durat ani de zile; şi nu înţelegeam, dar mă uimeam de acest simţământ, pentru că nu era vorba de a face un anumit lucru; un monah atonit mi-a dat răspunsul: "pentru că el, pr. Sofronie era liber". Nu era vorba de a face, ci de a fi; de a fi tu, cel care eşti: drept sau sfânt, păcătos sau sfânt; şi dacă vrei să te mântuieşti, de acolo să porneşti. Aceasta era libertatea pe care o simţeam în prezenţa lui. "
• "Vezi să vezi un sfânt? Uită-te în oglindă! Vei vedea un sfânt în devenire"
• "Nu există lucru care să emane de la Dumnezeu care să nu emane din Dragoste"
• "Dragostea lui Dumnezeu are calitatea de a fi jertfelnică până la capăt"
• "Ce este facerea mea? Este alegerea mea."

(pr. Rafail, 30 mai 2013, Cluj-Napoca)

Hristos a Inviat!

Bucurie si pace, intelegere si dragoste

Lumina, Frumusete, Viata

"Bucură-te, cel ce de sineți cu totul te-ai în­străinat"

Dumnezeiască iubire ai avut în inima ta, mucenice, și foc al dragostei celei către Hristos;
de care înfierbântându-ți-se min­­­tea, în­dumnezeit cu totul și înfocat te-ai făcut;
și pe toate acestea de față ca un vis le-ai socotit, cân­tând lui Dumnezeu: Aliluia!

frescă bizantină de la o mănăstire din Muntenegru

Către închinătorul de idoli, Dioclețian, zicea nevoitorul Gheorghe: Pentru ce în­târzii, judecătorule, și nu-mi gătești în grăbă toate chinurile? Căci pe toate sunt gata a le primi pentru Ziditorul meu! De aceea auzi:

Bucură-te, nemăsurată iubire către Dum­nezeu;
Bucură-te, înfocată dorință către Hristos;
Bucură-te, foc nestins al dragostei celei dum­nezeiești;
Bucură-te, iubirea cea neîncetată a Stă­pânului;
Bucură-te, că pe toate le-ai dat și pe Hristos L-ai cumpărat;
Bucură-te, că, pentru Dumnezeu, pe toate cele dureroase desfătări le-ai socotit;
Bucură-te, că prin dor dorul trupului ai biruit;
Bucură-te, că văpaia prin văpaie ai stins-o;
Bucură-te, primitorul bunei desfătări;
Bucură-te, cel ce duhovnicește iubeai și îm­preună asemenea erai iubit;
Bucură-te, cel ce de sineți cu totul te-ai în­străinat;
Bucură-te, că de Hristos cu totul te-ai apropiat;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­­­cenice Gheorghe!

(fragment din Acatistul Sf. Gheorghe)

La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor acestei zile. Domnul să vă dea aceeaşi nemăsurată iubire către El şi să vă poarte spre biruinţă pentru rugăciunile Sfântului Gheorghe!

Cum ne aduc patimile la biserică

Fiică a Luminii celei neapropiate, pe tine Lumina lumii luminându-te, la Sine te-a chemat și darul Duhului Sfânt ai aflat, Maică Preacuvioasă

Preacuvioasă Maică Maria Egipteanca, ceea ce în Lumina Dumnezeirii stră­lucești, roagă-L pe Milostivul Dumnezeu să ne dea iertare de păcate, ca în Cereasca împărăție, împreună cu sfinții și îngerii de-a pururi să-I cântăm: Aliluia ! (din Acatistul Sf. Maria Egipteanca)

puteţi urmări predica pr. Constantin Sturzu la duminica a cincea din post a Cuvioasei Maria Egipteanca aici

cum văd eu primăvara...

"Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune." (ps. 89, 14)

Cum să ne luăm crucea şi să urmăm Domnului

04 07 2013 predica la duminica Sf Cruci pr Ctin Sturzu from Cristina Sturzu on Vimeo.

Paşi pe treptele fericirilor

cele nouă fericiri: ghidul creştinului pe drumul îndumnezeirii

Frumoasa noastră lume...

Primăvară frumoasă tuturor!

Femeia canaaneeancă, vameşul şi fariseul

Din nou, predici restante:

02 17 2013 vindecarea fiicei canaaneencei pr Constantin Sturzu from Cristina Sturzu on Vimeo.

02 24 2013 pr Constantin Sturzu vames fariseu inceput triod from Cristina Sturzu on Vimeo.

Cum ne putem apropia de bucurie?

Aţi privit vreodată copiii şi părinţii lor într-un parc de joacă? Un băieţel ţipă când mama încearcă să-l desprindă de leagănul de care parcă s-a lipit. O fetiţă vrea să ia jucăria unui alt copilaş şi încearcă să facă asta cu orice chip, spre disperarea părinţilor. Un alt copil îi arată tatălui semnul pe care îl are la deget de la atâta supt, dar îi respinge iritat orice gest ce i-ar putea împiedica acest obicei. Aceşti copii pot fi interpretaţi ca nişte alintaţi sau pot fi luaţi ca prilejuri de întoarcere spre propria persoană. De câte ori nu ne vom fi surprins iritându-ne că s-a schimbat ceva în program şi nu am fost anunţaţi? Ori că a început să plouă când aveam şedinţă fotografică la nuntă? Sau că altcineva a fost admis în locul nostru la un interviu pentru angajare?

Cauzele suferinţei

Ce au în comun aceste experienţe? Suferinţa. Orice mişcare în sufletul nostru, de la stări discrete şi nedesluşite de iritare ori irascibilitate, la durere, de la supărare, furie, anxietate, tristeţe, la nefericire, toate acestea sunt grade ale suferinţei pe care le simţim probabil în fiecare zi. Dacă am privi la imaginea spaţiului de joacă propus mai sus, am putea observa principalele cauze ale suferinţei, care în linii mari sunt aceleaşi, la orice vârstă s-ar întâmpla.

Prima ar fi schimbarea. Suferim când circumstanţele se schimbă într-un fel pe care îl percepem ca fiind negativ, de la a părăsi locul de joacă la a pierde locul de muncă. A doua cauză a suferinţei ar fi dorinţa. Când dorim un lucru pe care nu-l avem şi nici nu-l putem procura prea uşor. Poate fi o jucărie, o promovare, un soţ/soţie ori altceva ce ne dorim. A treia cauză e obişnuinţa. Suferim atunci când, conştient sau inconştient, repetăm un comportament care nu ne ajută la nimic, dacă nu ne face chiar rău. A patra cauză a suferinţei este constituită de schimbările care se întâmplă în trup. Că sunt orele de somn (priviţi ce se întâmplă când un copil nu se odihneşte la prânz) ori cele de mâncare, ori alte schimbări naturale care se petrec în el, trupul nostru cu ale lui e prilej de suferinţă.

Tristeţea, mânia şi frica fac parte dintre emoţiile primare şi toate sunt legate de suferinţă. Şi noi căutăm să fugim de suferinţă. Doar că de cele mai multe ori nu căutăm în direcţia cea bună şi ne afundăm şi mai tare în ea. Sf. Ioan Gură de Aur spune că „tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile multe întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional“. Şi totuşi, a spune „nu suferi!“ e ca şi cum ai spune cuiva „nu transpira!“ când sunt 35 de grade afară. Cu toate acestea, există oameni care par că au prins secretul bucuriei. Însă, dacă i-aţi întreba pe aceştia, aţi vedea că ei au cel puţin tot atâtea motive de suferinţă ca şi ceilalţi oameni.

Când începem să acceptăm faptul că circumstanţele dureroase ale vieţii sunt inevitabile, suntem cu un pas mai aproape de bucurie. Începem să realizăm că aceasta - bucuria - nu rezidă din lipsa problemelor vieţii, ci din atitudinea pe care alegem să o avem în faţa lor. Putem evita acea reacţie a lui „de ce eu/mie?“ cu tot arsenalul distructiv de acuzare - vină - regret care o însoţeşte şi care nu ne eliberează de suferinţă, dimpotrivă, o întăreşte.

De asemenea, avem nevoie să acceptăm că nu există o ierarhie a suferinţei - ea este ceva foarte personal şi trăit în felul nostru unic, deşi, în acelaşi timp, este universală - şi de aceea nu are sens să o comparăm între unii şi alţii. De ce unul suferă (trăieşte evenimente grele) mai mult, iar altul mai puţin. Pentru că la orice grad s-ar întâmpla, acel moment unic şi personal este un prilej de reconectare cu Hristos din noi. Acolo este locul întâlnirii, întâlnire din care ţâşneşte şi bucuria şi primirea iubirii Lui.

Simţind locul suferinţei (şi observând-o, veţi vedea că într-adevăr este un loc, la nivelul pieptului, unde aceasta se simte) şi, conştientizând ceea ce simţim - durere, tristeţe, frică -, putem să-L chemăm pe Domnul în toate acestea. Putem să I le arătăm Lui, să le transforme cum ştie. Poate că nu putem schimba situaţia, dar putem alege ce să facem, împreună cu El, în acest nou context, pentru a merge mai departe. Schimbăm centrarea atenţiei de pe situaţia ca atare şi de pe noi, ca victime ale ei, pe Domnul!

Acest mod de a trata lucrurile are nevoie de practică, de exerciţiu, nu se întâmplă peste noapte. De aceea este nevoie de răbdare cu sine, atunci când vedem că iar ne-am afundat în suferinţă şi am uitat, dacă nu chiar L-am învinuit din nou pe Dumnezeu pentru suferinţa noastră. Şi un mare ajutor îl găsim în cititul Sfintei Scripturi, aşa cum îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur: „Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supravieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi, adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că Bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.“ (mai mult...)

Câteva predici...

01 27 ian 2013 vindecarea orbului din Ierihon - predica pr. Constantin Sturzu, Iaşi, Talpalari from Cristina Sturzu on Vimeo.



01 30 2013 Sfintii Trei Ierarhi - predica pr. Constantin Sturzu, Iaşi, Talpalari from Cristina Sturzu on Vimeo.




02 02 2013 Întâmpinarea Domnului - predica pr. Constantin Sturzu, Iaşi, Talpalari from Cristina Sturzu on Vimeo.


02 03 2013 zaheu vameşul - predica pr. Constantin Sturzu, Iaşi, Talpalari from Cristina Sturzu on Vimeo.

Viaţa, ca moarte

Una dintre dorinţele noastre de viaţă ca şi creştini e să fim mai buni. Atunci când nu ne ascultam părinţii, când loveam un coleg, când spărgeam un geam ori, acum, când ne certăm cu partenerul de viaţă ori ne înfuriem pe copii, tot mai găsim în adâncul nostru regretul că nu suntem mai buni un pic, de la a nu-i mai răni pe cei din jur, la a le facilita o viaţă cât mai bună, pe cât ne stă în putinţă.





Citim cărţi de dezvoltare personală, de dezvoltare a relaţiilor, mergem la workshop-uri, ne propunem liste pe care, respectându-le, ne înscriem cu un pas mai sus în evoluţia spre a fi un om mai bun ori un creştin autentic. Citim Vieţile Sfinţilor sau gânduri ale unor părinţi îmbunătăţiţi ai zilelor noastre şi căutăm să le aplicăm în viaţa noastră. Facem canonul de rugăciune pe care îl avem, ne spovedim, ne împărtăşim. Deşi ne e greu să folosim acest cuvânt, de fapt căutăm sfinţenia. Pentru că adevărata dezvoltare personală pe care o căutăm în fapt este desăvârşirea, ţintirea scopului pentru care am şi fost plămădiţi dintru început, acela de a ajunge la acea asemănare cu Dumnezeu, până la îndumnezeire, când putem spune, precum apostolul, că nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi. Şi căutăm asta chiar şi atunci când nu ne dăm seama, când, atraşi de mărgelele sclipitoare ale acestei lumi - legate de regulă de prestigiu şi de afirmarea personală, ne avântăm în curse fără sfârşit. Dar cu atât mai mult căutăm buna convieţuire cu cei din jur, care constituie şi semnul exterior cel mai clar că suntem „ai Lui“.

Dumnezeu este în noi

De multe ori, ne comportăm de ca şi cum „de acum ştim“. Tocmai am mai citit o carte despre cum să avem o relaţie armonioasă cu copiii ori cu soţul şi ne suflecăm mânecile, pornind să facem schimbarea pe care o putem găsi chiar într-o carte scrisă dintr-o perspectivă ortodoxă (şi asta ne dă chiar un avânt special pentru că ne vedem la adăpostul creştinismului adevărat). Dar vă întreb: cum iniţiaţi acea schimbare? Vă apucaţi singuri, ori puneţi schimbarea în mâna Domnului? De multe ori, începând să facem un lucru bun, în numele Domnului, prinşi în bucuria pregustării efectelor aşteptate, uităm chiar de El, Cel Care dă cu adevărat suflul acelei acţiuni pe care vrem să o facem şi rânduiala în care să fie făcută.
A ne baza pe acel „acum ştiu“ şi „ştiu că aşa trebuie şi aşa fac“ şi a uita de Dumnezeu ne duce de multe ori la a face lucruri părute bune, dar cu rezultate mai puţin dorite. Şi de câte ori nu vi s-a întâmplat acest lucru? Există o subtilitate sufletească pe care o prindem destul de greu, pentru că spunem că am cerut sfat părintelui duhovnic, spre exemplu, şi am făcut ce a spus el. Această subtilitate se referă la a lua aminte să fim cu Dumnezeu în orice am face, în orice clipă, chiar în acel sfat pe care vrem să-l punem în practică. Să înţelegem că a urma un sfat găsit într-o carte sau primit de la duhovnic este ceva viu, dinamic, şi că avem nevoie să-L chemăm pe El să dea viaţă acelui lucru, prin chemarea Lui, prin punerea înaintea Lui atât înainte, cât şi în timpul facerii lucrului respectiv şi chiar şi după. Să fim conştienţi că El e în noi. Şi să lăsăm mersul lucrurilor în seama Lui, să fim deschişi la întorsăturile pe care le poate lua situaţia, crezând, ştiind chiar că toate lucrurile, oricât de mărunte ar fi, sunt spre creşterea noastră în desăvârşire. Iar acele fapte vor suferi o metamorfoză prin acţiunea Lui asupra lor. Avem uneori tendinţa de a intra într-o anume inerţie, odată ce ni se pare că am prins o direcţie. Şi acest lucru, pentru că nu suntem conştienţi de prezenţa Lui în noi, de ghidarea Lui în noi. Pentru că nu privim prin ochii Lui din noi. Pentru că imediat Îl transformăm în statuie împietrită în inima noastră împietrită, transformată într-o clipă în coşciug. Dar putem învinge această inerţie prin moartea, care Îl lasă pe El să trăiască în noi, prin a fi El în noi, prin deschiderea permanentă la prezenţa Lui.

Viaţa spre sfinţenie a creştinului se caracterizează prin moarte

Moartea faţă de aşteptări bătute în cuie, faţă de împlinirea unor dorinţe care ar putea veni în contradicţie cu dorinţele partenerului, faţă de evaluări personale şi după mintea omenească ale faptelor pe care le facem, minte care, oricât de luminată e, atunci când nu lasă loc Duhului se transformă în zăbrele de aur.
Şi pentru că am amintit la început de familie, să ne referim o clipă la această dinamică şi când suntem în cuplu. Când suntem singuri, ne e foarte uşor să fim „duhovniceşti“. Ne facem rugăciunile zilnic, participăm la toate slujbele posibile, facem fapte de milostenie cu generozitate, citim enorm. Dar când ne căsătorim, intrăm într-o relaţie de mucenicie. Angajamentul pe care ni-l luăm odată ce primim Taina Cununiei ne descoperă zone de egoism şi de păcat despre care nici măcar nu ştiam că există în noi şi ne invită la schimbare permanentă. Cu alte cuvinte, Domnul Se foloseşte de partenerul nostru ca să ne schimbe, să ne transforme (căci partenerul e foarte diferit de noi, deşi pare că „suntem la fel“, că avem aceleaşi preferinţe în diverse domenii ale vieţii, că avem aceeaşi perspectivă asupra vieţii). Ca soţ/soţie suntem forţaţi să ne adaptăm partenerului. Să murim într-un fel dorinţelor şi nevoilor noastre. Să ne pocăim în fiecare zi pentru greşelile pe care le facem împotriva lui şi să-l iertăm, de asemenea, pentru ale sale. Creştem. Avem posibilitatea să ne transformăm şi să fim vii, atunci când considerăm partenerul nu ca pe un factor care ne împiedică evoluţia (pentru că nu merge la biserică ori nu ştie cât de bun este Domnul ori pur şi simplu nu face lucruri ale simţului comun, deşi merge duminică de duminică la biserică), ci ca pe un instrument divin pe care Domnul l-a trimis să ne ajute la desăvârşire... (mai mult...)

"Luminează-mi sufletul şi lumina de simţit, căci curat pre Dumnezeu văzând, să-L vestesc la toţi..."

" Nu pricep, Curată, nici îngerii, nici oamenii, Maică şi Fecioară, ce în tine s-a săvârşit. În mâini ţine Simeon bătrânul, îmbrăţişat, pe al legii Făcător şi Stăpânul tuturor. Veniţi, pre Hristos vedeţi, pe al tuturor Stăpân, pe Care astăzi Simeon îl şi poartă în locaş. Trăind încă Simeon până pre Hristos văzu, către Dânsul a strigat: slobozeşte-mă acum. Luminează-mi sufletul şi lumina de simţit, căci curat pre Dumnezeu văzând, să-L vestesc la toţi. Pre Acel de slugi de Sus, cu cutremur ascultat, astăzi însă Simeon în mâini L-a îmbrăţişat... "

Despre copii şi învăţarea iubirii

Una dintre formele pe care le îmbracă iubirea părintească în zilele noastre este aceea de a-l expune pe copil la cât mai multe experienţe de cunoaştere. Şi nu mai prididim să purtăm copilul încă din fragedă pruncie de la înot la dans, de la tenis la limba engleză, de la teatru la Mind Lab, de la muzică la balet, pentru ca seara târziu să ajungem să ne vedem cu toţii acasă după o zi plină şi să ne aşezăm eventual fiecare în faţa propriului computer sau în faţa ecranului TV. Şi pare că fiecare zi nu e decât o alergare într-o rotiţă de hamster, alergătură ce ne stoarce până la ultima picătură de energie.

Ce-ar fi ca pentru o clipă să ieşim din această cursă fără sfârşit şi să ne oprim, să ne relaxăm? Şi ce-ar fi dacă am prelungi această clipă la o oră sau chiar la o zi întreagă? Să ieşim din caruselul activităţilor fără sfârşit pentru a putea pune mai mult timp şi energie în ceva care contează cel puţin în la fel de mare măsură ca şi cunoştinţele şi deprinderile învăţate la diverse cursuri: caracterul puternic şi dragostea pentru casă şi familie. Iar acestea două, oricât de uimitor ar părea, nu se construiesc alergând din lecţii în lecţii şi din oportunităţi în oportunităţi (care, de altfel, dacă nu suntem atenţi pot clădi mândria şi un simţ fals al superiorităţii, lucruri ce atentează la scopul de a ne învăţa copiii iubitori). Cel mai bun loc pentru a-i învăţa pe copii iubirea şi slujirea aproapelui este… familia. Sf. Ioan Gură de Aur spunea că „Dacă-l educi cum trebuie pe copilul tău şi-l faci să aibă evlavie şi iubire, dacă şi el va face la fel cu copiii săi etc., se va alcătui un lanţ binecuvântat datorită ţie, care ai devenit rădăcina întregului bine.“

Iubirea se învaţă în familie

Cineva spunea că vremurile în care trăim ne-au transformat familiile mai degrabă într-un grup de indivizi cu vieţi individuale şi scopuri individuale, care se adună să doarmă sub acelaşi acoperiş şi ocazional să mănânce împreună. Şi toate activităţile în care îi împrăştiem pe copii îi pregătesc, din păcate, tocmai pentru această formă de convieţuire. În cartea „Itâs Your Kid, Not A Gerbil“, dr. Kevin Leman spune: „Scoţând copiii din roata activităţilor şi centrându-vă pe casă şi pe valoarea familiei, îi veţi creşte având un caracter puternic, un sentiment de apartenenţă şi o şansă foarte mare de a creşte un adult sănătos, iubitor şi matur din punct de vedere afectiv. Acesta este un avantaj specific, care rămâne valabil pentru întreaga viaţă“. Practic, putem decide asupra oportunităţii unei activităţi, răspunzând la nişte întrebări mai înainte de a ne angaja în ea. „Ce impact va avea această activitate asupra timpului petrecut împreună ca familie?“ „Este o investiţie bună a timpului şi resurselor materiale?“ „Care ar putea fi câştigurile şi care pierderile?“ Familia are nevoie de mult timp împreună pentru a permite dragostei să se dezvolte şi să crească. Confruntându-se cu fraţii mai mici care nu ştiu să stea într-un loc, copiii pot învăţa să fie răbdători şi amabili. Văzându-şi fraţii că sunt mai talentaţi decât ei într-un domeniu, pot învăţa să nu fie invidioşi, ci să caute şi să-şi manifeste propriile daruri şi să-şi împlinească dorinţele. Având un frate bolnav şi aducându-i un ceai, un copil va învăţa grija faţă de aproapele. Pot învăţa să nu fie înfumuraţi şi să facă toate spre slava lui Dumnezeu, în loc să le facă doar spre a atrage atenţia şi aprobarea, lucru mai puţin posibil de învăţat într-un mediu competitiv, unde succesul se măsoară în premii.

Niciuna dintre aceste trăsături nu vine natural în caracterul nostru de oameni supuşi căderii şi nu se învaţă nici la cursuri. A folosi darurile primite spre slava lui Dumnezeu, a învăţa virtutea, tăria de caracter, integritatea ne vor fi întotdeauna peste mână, pentru că prima noastră mişcare este aceea de a ne pune pe noi înşine şi plăcerile de diferite niveluri în centrul vieţii noastre şi de a trăi în consecinţă. Deşi avem întotdeauna posibilitatea de a alege, prima mişcare e aceea de a fi egoişti, egocentrici. De aceea, în cultivarea centrării pe Dumnezeu este nevoie de multă grijă şi atenţie, pentru că e un demers foarte dureros pentru ego, care fuge de durere. Şi va avea succes mai ales în sânul familiei, pentru că, mai mult decât prin lecţii, aceasta se transmite prin modelul oferit de părinţi şi prin „exersare“ şi „aplicare“ zilnică în situaţiile concrete ale vieţii, care niciodată nu întârzie să apară, doar să fim atenţi şi să le luăm ca pe invitaţii la învăţare, atât pentru noi, cât şi pentru copii. (mai mult...)

Despre fiii risipitori ai zilelor noastre

„Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi mă aruncam eu - cel ce şi-a pierdut frumuseţea - asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista. M-ai chemat - şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit şi ai alungat orbirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.“ (Fer. Augustin)

Cine poate vorbi despre durerea pe care o încearcă o mamă văzându-şi copilul - chiar şi tânăr adult fiind - că o ia pe căi greşite? Şi, din nefericire, nu e doar cazul familiilor „fără Dumnezeu“, ci chiar şi în familii credincioase au loc astfel de drame. Ce putem face, ca şi părinţi, în faţa realităţii unui fiu risipitor care ne pleacă din casă, care pleacă din Biserică şi nu ştim dacă se va mai întoarce vreodată?

Mai ales când ştiţi că aţi făcut tot ce a fost posibil ca să creşteţi un copil cu frica lui Dumnezeu, că aţi căutat să duceţi o viaţă cât mai curată, integră, lipsită de ipocrizie, plăcută Domnului, că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă să-i asiguraţi toate condiţiile materiale şi spirituale pentru o dezvoltare cât mai armonioasă. Şi iată că băiatul sau fata cu care până mai ieri vă puteaţi înţelege, care mergea cu drag la biserică, peste noapte parcă s-a transformat într-o persoană pe care nu o mai cunoaşteţi şi care face tot felul de lucruri care ştiţi sigur că pot avea consecinţe dezastruoase. Că ia decizii pe care nu le-aţi fi luat pentru el sau ea nici într-o mie de ani. Ori nu v-aţi fi aşteptat să le ia. Că a început să meargă în locuri pe care în niciun caz n-aţi fi vrut să le frecventeze. Ce s-a întâmplat cu copilul? Este posibil, aflaţi în deznădejde, chiar să spuneţi: „cum a putut să-mi facă una ca asta?“.

De multe ori vrem ca noi să îndreptăm lucrurile

Totuşi, este copilul nostru iubit, aflat în responsabilitatea noastră încă de la naştere. În faţa lui Dumnezeu, am fost responsabili pentru el. Şi „ştim“ că el nu se poate descurca fără supervizarea noastră. De aceea, avem tendinţa de a-i repeta tânărului lucruri care nu mai sunt o noutate, pentru că i-au fost spuse încă din copilărie: „vorbeşte frumos cu oamenii“, „nu mânca dulciuri înainte de masă“, „alege-ţi prietenii cu grijă“, „nu trânti uşa“, „nu te urca băut la volan“ „vorbitul exagerat la telefon dăunează“, „nu uita că ai examen“, „trezeşte-te la timp pentru a merge la biserică“, ori de a-l apostrofa pentru deraierile prin care trece. Totuşi, pe măsură ce creşte, putem fi siguri că tânărul nostru ştie deja care ne sunt opiniile în legătură cu acele aspecte. Vom vedea chiar că, pe cât insistăm, pe atât se îndepărtează şi se răceşte relaţia. Pentru că le ştie, dar nu se mai conformează lor..., deoarece are voie să nu vrea. Dacă aveţi un asemenea copil, înseamnă că este momentul să vă confruntaţi cu faptul că perioada instructajului s-a terminat şi începe o altă etapă în care totuşi puteţi lua atitudine. Dar nu cu privire la comportamentul lui - ce să facă sau nu -, ci la limitele dumneavoastră. Spre exemplu, dacă un prieten de-al vostru invitat în casă este fumător, nu îi veţi interzice să fumeze în afara casei. Totuşi, în casa voastră, puteţi să nu-i permiteţi. Ori dacă vecinul se urcă la volan în stare de ebrietate, din nou, nu-l puteţi împiedica. Dar puteţi să nu vă urcaţi cu el în maşină să vă ducă undeva. La fel şi în cazul copilului dumneavoastră, trecut deja înspre maturitate, va fi nevoie să-i acordaţi libertatea de a ajunge la consecinţele naturale ale acţiunilor alese, oricât de dureroase ar fi acestea. Acum aveţi de acceptat, precum tatăl fiului risipitor, „plecarea“ acestuia. Este momentul unui salt de credinţă, în care să predaţi total această grijă a responsabilităţii pentru el Domnului. Este greu, pentru că la început poate părea lipsă de implicare ori lipsă de grijă faţă de copil. Parcă nu de mult îi spuneaţi să-şi pună fularul la gât. Totuşi, este o fază în care se face trecerea de la responsabilitatea voastră pentru el, la asumarea de către el însuşi a propriei responsabilităţi în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui însuşi.

O poartă deschisă pentru fiul risipitor

Tot de ajutor e crearea unui teren neutru pe care vă veţi putea întâlni cu tânărul „străin“. O activitate pe care o făceaţi împreună încă din copilărie şi încă nu e refractar la ea sau chiar ceva nou - un joc, un film, mers la cumpărături, o excursie etc. Ceva „ca doi maturi“. Acestea sunt clipe în care îi arătaţi că nu-l respingeţi, că sunteţi tot acolo, aşteptându-l. Bineînţeles, evitând discuţiile care ştiţi că nu duc decât la situaţii conflictuale, cel puţin la momentul actual. Este o zonă esenţială, o poartă deschisă la momentul la care fiul risipitor ar vrea să se întoarcă acasă. Chiar dacă el pleacă acum trântind uşa, voi, ca părinţi, arătaţi-i că ea nu e încuiată, ci poate fi deschisă oricând se hotărăşte să se întoarcă. Şi că el e cel care o va putea deschide, el e cel care trebuie să apese pe clanţă. (mai mult...)

Cuvinte de învăţătură

Sunt restantă cu câteva predici de la începutul anului. Le postez pe toate mai jos, în ordine cronologică. Audiţie cu folos!

6 ian 2013 - predica la Botezul Domnului - pr Constantin Sturzu from Cristina Sturzu on Vimeo.

13 ian 2013- predica la duminica I dupa Boboteaza-Teofanie si convertire from Cristina Sturzu on Vimeo.

20 ian 2013 -predica la duminica celor zece leprosi Pr Constantin Sturzu from Cristina Sturzu on Vimeo.

Scandalul invidiei

În această săptămână vă propun să meditaţi asupra invidiei

Din nefericire, majoritatea persoanelor se consideră ca fiind rele pentru că au sentimente de invidie şi încearcă să fugă de ele, crezând că astfel scapă de patimă. Dar în momentul în care încercăm să fugim, observăm că se întâmplă ceva straniu: acestea vin după noi. Aşa cum luna merge cu noi oriunde ne-am deplasa, aşa cum se ţine umbra de noi, tot aşa se ţine şi invidia.

Ca realitate a fiinţei noastre, invidia este o trăsătură greu de dus, pentru că, spre deosebire de celelalte patimi, care pot fi măcar în parte satisfăcute şi aduc şi plăcere, invidia aduce numai tulburare sufletului. Sfântul Ciprian spune: „Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găseşte nicio plăcere, nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme şi suferă“. Cum să nu vrem să scăpăm de o asemenea greutate? Vedem însă că este atât de profund înrădăcinată în noi, încât orice am face pare fără folos. Când ne simţeam şi noi mai liniştiţi, deodată vedem cum ţâşneşte un gând care ne sfredeleşte sufletul, aşa, pe nepusă masă: „De ce-ar fi el/ea mai presus decât mine?“ Şi vedem că am uitat de tot gândul bun pe care-l pusesem.

De ce oare se întâmplă aşa? Unul dintre motive ar fi acela că la început invidia e o mişcare a sufletului. Mai înainte de a ajunge la gânduri şi la observaţii de genul „unora le merge totul strună!“, în primul rând se întâmplă în sufletul nostru o reacţie aproape imperceptibilă la vederea acelui lucru ori situaţie pe care ni le-am dori şi noi. Şi fiind mişcare a sufletului, aceasta nu poate fi anihilată, cel puţin nu la nivel raţional. Nu ne putem propune să nu mai simţim, pentru că nu ne propunem nici să simţim. Această primă mişcare a sufletului în direcţia invidiei nu vine din dorinţa noastră de a fi răi, îndărătnici ori trufaşi (căci cine şi-ar dori asta?!?), ci tocmai din dorinţa de a fi buni. De a fi mai buni decât suntem, într-un anume domeniu, fie el şi material. Şi ştim ce înseamnă acest „mai buni“ privind la aproapele. Vedem că el are ceva - material sau spiritual - ce noi nu avem, dar ne dorim să avem. Din nefericire, majoritatea persoanelor se consideră ca fiind rele pentru că au astfel de sentimente de invidie şi încearcă să fugă de ele, crezând că astfel scapă de patimă. Dar în momentul în care încercăm să fugim de acel sentiment, observăm că se întâmplă ceva straniu: el vine după noi. Aşa cum luna merge cu noi oriunde ne-am deplasa, aşa cum se ţine umbra de noi, tot aşa se ţine şi invidia. Şi când observăm asta, putem încerca o nouă abordare.

Ce-ar fi să ne uităm pur şi simplu la invidie, să vedem ce vrea să ne spună?

În continuare, vă sugerez o abordare practică. Priviţi o situaţie în care v-aţi simţit invidia şi vedeţi ce anume invidiaţi? Va fi destul de greu să o faceţi, pentru că veţi întâlni mai întâi un zid de durere, apoi altul de frică şi încă unul de vinovăţie. Toate acestea întunecă vederea şi vă fac de multe ori să nu acceptaţi că există invidie în voi, ori să ridicaţi piatra împotriva voastră înşivă pentru că puteţi nutri (încă) astfel de sentimente.  Apoi, rezistaţi tentaţiei de a vă plânge de milă că după atâta timp de mers la biserică, spovedit, împărtăşit, tot acolo, ba chiar mai rău sunteţi. Acestea sunt vălurile care vă împiedică să vedeţi ce se ascunde în spatele invidiei. Pentru că invidia, oricât de blamabilă ar fi, ascunde un secret important pentru voi. Secretul este acela că vă place un anumit lucru: vă place maşina prietenului cel mai bun, vă place să fiţi căsătorit/ă şi vedeţi că alţii deja sunt, vă place să arătaţi bine, să aveţi serviciu, poziţie socială şi lista poate continua la nesfârşit. Veţi întreba de ce este atât de important să observaţi că vă place, pentru că asta ştiaţi deja. E important, pentru că astfel veţi putea observa şi faptul că vă doriţi nu ceea ce are aproapele, ci o anumită stare. Doriţi starea sufletească pe care credeţi că o veţi trăi obţinând acel lucru. Aşa cum cei care cumpără produse pentru slăbit în urma unei reclame la teleshoping cred că îşi cumpără şi kilogramele minus împreună cu produsul şi vor arăta aşa cum arată actorii din reclamă şi se vor simţi extraordinar. Dacă ar fi să simbolizăm într-un fel - şi vă invit să faceţi acest exerciţiu, alegând un obiect care să reprezinte lucrul invidiat, un alt obiect starea pe care credem că am trăi-o şi un alt obiect să fie lucrul persoanei invidiate - am vedea că lucrul dorit e diferit de starea dorită şi mai ales e diferit de lucrul pe care îl are aproapele. Şi atunci, care mai e obiectul invidiei? Am realiza atunci că sub invidie era o dorinţă şi că ce avem de făcut e să lucrăm pentru a o împlini…. Şi mai ales că persoana respectivă nu are nicio legătură cu sentimentul nostru de invidie. Noi suntem dispuşi să facem cele necesare pentru a ne îndeplini dorinţa? Suntem dispuşi să facem jertfele necesare - de timp, de efort, de bani? Suntem dispuşi să învăţăm care sunt paşii care trebuie urmaţi pentru a ne împlini dorinţa? Să mergem acum pe ceea ce credem că simte persoana - iar la o analiză sumară vom vedea că ar semăna cu bucuria. Dacă aţi făcut exerciţiul propus mai sus, aţi văzut deja că acea stare e diferită şi de obiectul dorinţei, şi de persoană. Şi răspundeţi şi aici la întrebarea: sunteţi dispuşi să faceţi ceea ce e necesar pentru a trăi în bucurie, indiferent dacă vă îndepliniţi dorinţa şi indiferent dacă între timp vecinul îşi mai ia încă trei maşini, spre exemplu? (mai mult...)