Directorul editorial al Ziarului Lumina,

Florin Zamfirescu (1962-2010)

 

 

 

 

Florin Zamfirescu a trecut la Domnul

Joi, 28 Ianuarie 2010

Florin Zamfirescu a fost unul dintre jurnaliştii care au pus bazele presei ieşene de după 1989. Şi-a început cariera în 1982, în vremea studenţiei, ca secretar general de redacţie, la revista “Opinia studenţească”, o publicaţie culturală extrem de vie pentru acea perioadă. Din 1991, timp de nouă ani a fost gazetar la “Monitorul de Iaşi”, primul ziar puternic al Iaşului de atunci, fiind unul dintre fondatorii acestuia. A editat apoi, pe rând, publicaţiile “Obiectiv”, “Foaia Ieşeanului”, “Lumea Ieşeanului”.

La începutul anului 2005, a făcut parte din grupul de laici care i-a propus Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, proiectul primului cotidian creştin din România, “Lumina”.

Din 7 februarie 2005, de la prima apariţie a acestui ziar, în calitate de director editorial a promovat şi încurajat un gen de presă inedit în peisajul media românesc, abordând subiectele sociale din perspectivă creştină.

Astăzi, după o scurtă suferinţă provocată de o boală gravă, Florin Zamfirescu a trecut la cele veşnice. Pe 14 aprilie ar fi împlinit 48 de ani.

A fost un ziarist de excepţie, un formator de şcoală de jurnalism, dar, înainte de toate, un om generos şi cald.

Slujba înmormântării va avea loc sâmbătă, 30 ianuarie, de sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi, în jurul orei 13:00, la Biserica “Sfântul Nicolae” - Copou din Iaşi, ctitorie a lui Nicole Iorga. Va fi înhumat la Cimitirul “Bunavestire”, iar parastasul se va desfăşura la Centrul “Providenţa” al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Dumnezeu să-l odihnească!

Fraţilor, se moare!

În urmă cu câţiva ani, cumnatul meu a murit, Dumnezeu să-l ierte. Nu avea 40 de ani. Brusc, fără să fie bolnav.
Săptămânile trecute a murit un om mergând pe stradă, la fel de brusc. Relativ tânăr, "cu zile", cum se zice. Apoi altul...
Acum, aud că un amic e pe moarte. Tot în floarea vârstei.
Nu avem timp. Nu avem timp pentru "a ne trăi viaţa şi pe urmă mai vedem"...
Nu avem timp pentru a chibiţa cu privire la sfârşitul lumii.
Acum avem nevoie să ne gândim la moarte, la cum ne va găsi ea pe noi. E cumplit să te laşi trăit de viaţă, să primeşti să te îngrijorezi pentru motive prefabricate, fără a acţiona în vreun fel, cu seriozitate, pentru propria mântuire.
Întreba cineva la ce bun ne-a mai făcut Dumnezeu dacă aşa de greu ne mântuim? Dacă atât de "multe" avem de făcut ca să ne putem măcar gândi la mântuire.
Nu avem de făcut multe. Un singur lucru avem de făcut: să trăim în prezenţa Lui toate. Să le arătăm Lui, toate. Şi necazuri, şi neputinţe, şi bucurii, şi frumos, şi urât, şi vini, şi greşeli... Toate, toate.
Şi să mergem să I le arătăm acolo unde este El, în Biserică. Să mergem acolo şi să luăm medicament, pe El Însuşi.
Nu vom trăi veşnic pe pământ. E normal să murim, că azi, că mâine, că tânăr, că bătrân.
Dar dacă mor acum?
***
Când eram mică şi mama ne dădea să facem treburi prin casă, aşteptam cu frică mare până ce venea acasă, că de regulă nu ne ocupam cu seriozitate să le facem, le lăsam pe ultima clipă - de multe ori, ne trezeam că începem să rezolvăm sarcina respectivă taman când auzeam că se învârte cheia în broască.
Între timp, ne jucam, ne zbenguiam, citeam ... copii! Dar joaca asta nu era joacă până la capăt. Asupra noastră plutea frica de cearta pe care ne-o va face mama când va veni şi va vedea că nu e gata treaba.
Erau şi situaţii când nu ştiu cu ce imbold ne apucam şi terminam ce era de făcut, iar apoi ne jucam. Parcă altul era gustul jocului.
De multe ori, în viaţa de adult, având copii care şi ei fac la fel cum făceam şi eu uneori, dar observându-i şi pe adulţii din jur, am avut impresia că acest comportament, al jocului în stare de frică îl au şi adulţii, mai tineri sau mai bătrâni. Doar că locul mamei (sau al tatălui, citiţi cum vi se potriveşte) e luat de Dumnezeu. Indiferent de religie, există (atunci când nu e atrofiată de dependenţe, sau chiar mai mult atunci) conştiinţa că poţi să nu faci "ceea ce trebuie", dar ceva ameninţător - Divinitatea - e acolo şi-ţi urmăreşte fiecare mişcare, urmând să te taxeze cu fiecare ocazie sau "până la urmă".
Este o parte de adevăr aici: ceva este, într-adevăr, inevitabil: moartea. Dar "pedeapsa" nu e a lui Dumnezeu, ci a noastră: a noastră asupra noi înşine, prin consecinţele actelor noastre libere sau ale altora asupra noastră, ori ale noastre asupra altora. Toate sunt consecinţe ale atitudinii oamenilor.
Atât de greu ajungem "să ne facem mai întâi temele" şi apoi să ne jucăm! Atât de greu ne e să găsim bucuria "rezolvării sarcinilor". Şi mai ales, atât de greu ne e să ne dăm seama că pentru toate trebuie să-L chemăm pe Domnul, că în neputinţa rezolvării lor stă chiar invitaţia Lui de a-L chema la joacă!
Noi vrem "să facem noi toate" şi vedem că nu putem. Şi apoi ne speriem şi vrem să ne ascundem, să nu fim certaţi, pe bună dreptate, când mişcarea pe care o aşteaptă Domnul ar fi să-L chemăm pe El să ne ajute, în loc să ne ascundem de El. Dar ne e frică pentru că, "în loc să facem ce trebuia să facem, noi ne jucam (a se citi: mergeam la discotecă, aveam dependenţe, aveam relaţii sexuale în afara căsătoriei, ne certam, uram, invidiam)" şi uităm că cel mai simplu ar fi să recunoaştem că ne-am jucat când trebuia să facem altceva, prin spovedanie, să ne cerem iertare  (de la El şi de la aproapele, pe care l-am prins în jocul nostru), prin pocăinţă,  să ne împăcăm cu El, prin împărtăşire, şi să avem nădejde şi încredere în El că ne dă voie să ne jucăm, dar cu rânduială sfântă.
Noi nu credem că Dumnezeu ESTE IUBIRE; nu credem că vrea CE E MAI BUN pentru noi. Trăim într-o viaţă banală, strâmtă şi ne facem aşteptări în funcţie de mintea noastră la fel de strâmtă în loc să acceptăm sugestii din partea INFINITULUI.
Doamne, dă-ne curajul de a-Ţi cere să ne ajuţi să împlinim poruncile! Amin.

Sfântul Antonie cel Mare

"Cel ce ai fost luminat cu razele Duhului,
când dumnezeiescul dor pe tine te-a aprins,
şi sufletul ţi-a înaripat să doreşti după dragostea Lui,
cu adevărat nemărginită,
atunci, defăimând trupul şi sîngele şi afară din lume ajungând,
prin multa sihăstrie şi linişte, cu Dânsul Te-ai unit.
Pentru aceasta, te-ai umplut, precum ai cerut,
de frumuseţile cele de acolo,
şi ai strălucit ca o stea,
luminând sufletele noastre, Antonie
***
Cel ce eşti plin de dumnezeieştile daruri, pe tine, părinte,
aflându-te Hristos ca pe o oglindă fără pată a dumnezeieştilor arătări.
a făcut să strălucească asupra ta lucirile strălucite ale luminii Sale.
De aceea te-ai arătat izvor îndestulat de vindecări şi hrană celor flămânzi;
iar dorirea celor însetaţi o adăpi prin ploaie,
şi stările lor sufleteşti văzându-le cu înţelepciune,
i-ai făcut mai buni cu cuvântul tău lui Dumnezeu.
Pe Care, roagă-L să mântuiască şi să lumineze sufletele noastre." (din Minei, luna ianuarie, ziua 17, cântare la Vecernie)
Lucas Van Leyden -The Temptation Of St Anthony (1530)
"Cu năvăliri prea tari demonii îndrăznind şi în fiare prefăcându-se, ai defăimat puterea lor cea slabă, că ai avut ajutor pe Cel tare în războaie" (Canonul Cuviosului Antonie)
Crucea Domnului ridicând, înţelepte, şi Lui până la sfârşit urmând, mintea nu ţi-ai întors la lume, de Dumnezeu înţelepţite; ci cu înfrânarea şi cu ostenelile, patimile ţi-ai omorât şi pe tine însuţi te-ai gătit biserică Domnului. Pentru aceasta, ai luat răsplătire darurile de a vindeca bolile şi de a alunga duhurile, de Dumnezeu purtătorule Antonie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu iertare de greşeli să dăruiască celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta. (Canonul Cuviosului Antonie)

Salvador Dalí -Temptation of Anthony - Musées Royaux, Brussels (1946)
(Ispitirea Sfantului Antonie cel Mare este o lucrare a pictorului catalan Salvador Dali (11 mai 1904 - 23 ianuarie 1989).In pictura lui Dali, Sfantul Antonie este infatisat intr-un desert, foarte slab si uscat de nevointe. Uriasi elefanti inainteaza spre Sfantul Antonie, care este infatisat mic si smerit, in coltul din stanga al picturii. Sfantul indreapta Sfanta Cruce, arma cu putere exorcizatoare, spre un armasar, aflat in fruntea procesiunii de elefanti cu picioare de paianjen.
Pe spatele lor, uriasele animale poarta monumente ale ispitelor desfranarii, luxului si bogatiei materiale. Armasarul fruntas inchipuie frica, primul elefant poarta cu el patima desfranarii, elefantul cel din mijloc aduce cu sine o reminiscenta a precursorului lui Dali, elefantul sculptorului baroc Bernini, purtand obeliscul, iar ultimii doi elefanti sunt chipuri ale desfranarii si ale zeilor lumii. La randul lui, Sfantul Antonie tine in mana dreapta, ridicata, arma lucratoare si puternica a crestinilor, anume Sfanta Cruce. Infricosatoarele animale isi au trupurile lor sprijinite pe niste picioare subtiri si lungi, ca de insecta. In fata Sfintei Cruci, armasarul se infricoseaza, ridicandu-se, parca mai amenintator, pe doua picioare, insa ramanand pe loc. Sfantul Antonie nu fuge, rezemandu-se cu mana pe piatra (Piatra Hristos) si tinand in mana, cu puternica nadejde, Sfanta Cruce. Disproportia dintre trupurile animalelor si picioarele lor anormal de firave arata ca ispitele diavolului sunt simple iluzii, lipsite de concretete, sunt simple viclesuguri inselatoare ale diavolului. Caracterul tragic al ispitelor este inchipuit ca firav si de o rezistenta atat de slaba, incat "de abia se pot tine pe picioare" in fata credintei, a nadejdei si a dragostei.)

Despre rânduiala unirii trupeşti în căsătorie

Sfântul Apostol Pavel spune că femeia și bărbatul (cei căsătoriți) au voie la contact sexual (marțea și joia). Deci dacă au avut contact sexual marți, Duminică au voie să ia Sfânta Împărtășanie???
A. Păcătosu
***
Dragul meu A.,
Nu cred că pot să pun în cuvinte durerea pe care am simțit-o la citirea mesajului tău! Și te rog să nu crezi că te acuz, ci doar deplâng tristețea vieții care ar putea fi trăită „până la sfârșit” în acest mod de a privi cele mai delicate dimensiuni ale vieții noastre pământești.
Îl rog pe Domnul să ne lumineze pe amândoi pentru a ne apropia cu frică și cutremur de Tainele Sale Sfinte!
Mai întâi, te-aș ruga să nu mai numești la relația intimă dintre soți „act sexual”, chiar dacă mulți oameni fac asta crezând că e ceva firesc. Este un mare păcat, dar poate fi din neștiință. Viața bărbatului și a femeii după Taina Sfintei Cununii, este, în întregimea ei, Taina căsătoriei, este viața lor întreagă (cu toate dimensiunile și lucrările ei) ca Taină în Taina lui Hristos. Ei sunt un singur trup în Hristos și Sfântul Apostol spune să nu nu se „lipsească unul de celălalt decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să se îndeletnicească cu postul și cu rugăciunea ... (1 Cor. 7, 5)”. Vezi tu, om drag, diferența dintre ce spui tu și ce spune Sfântul Apostol? El nu spune că și când au sau nu au voie să fie împreună, ci-i învață rânduiala postului și a rugăciunii. Acestea două, postul și rugăciunea, sunt, pe de o parte, arme împotriva demonilor care ne ispitesc, iar pe de altă parte fapte de iubire față de Dumnezeu. Când postim, Îi facem loc lui Dumnezeu în noi, înfometăm de El și ne pregătim astfel să ne hrănim cu El, mai conștient și mai responsabil, prin rugăciune și prin Sfânta Împărtășanie. În plus, acestă lipsire în trup de soţie sau de soţ, pentru un timp, duce la o mai profundă unire în duh a celor doi care au misiunea de a transfigura, pas cu pas, iubirea într-un fel „sălbatică” la vremea primei tinereți, în tandrețe și iubire „de sus”. La capătul acestei transfigurări trupul lor este chemat să devină „alăută a Duhului Sfânt”!
Apoi, Sfânta Biserică ne poruncește să postim și să ne rugăm după o rânduială sfântă care nu ne anihilează libertatea, pentru a ne oferi puterea de a-L iubi pe Dumnezeu, pe noi înșine și unii pe alții cu iubirea cu care ne-a iubit și ne iubește Domnul pe noi. Ca urmare, soții se lipsesc unul de celălalt pentru a posti și a se ruga după rânduiala liturgică a Bisericii, și nu pentru că nu au voie să se iubească trupește. Când creștinul însetează și flămânzește de Dumnezeu nu privește postul și rugăciunea ca pe ceva negativ, ci, dimpotrivă, ca iubire, ca loc de întâlnire cu Cel Iubit. Fiind mai aproape de El, vom fi mai aproape și unul de celălalt și nu ne vom mai iubi doar cu sărmanele noastre sentimente sau doar cu fiorii cărnii, ci cu acestea, dar sfințite, făcute vii de harul și prezența Lui.
Mutând atenția pe Domnul și pe Viața pe care ne-o oferă prin Sfintele Taine, nu vom mai privi nimic prin ochelarii lui „avem voie și nu avem voie”. Știi, e cam și cum ai spune că nu avem voie să mâncăm plăcintă și să bem vin roșu în timpul unui concert simfonic! Cărui iubitor de muzică i se face poftă de plăcintă în timp ce ascultă o simfonie de Enescu în sala de concerte a Ateneului?
Fie ca postul, rugăciunea și pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie de duminică să devină pentru noi o plăcere și o bucurie care să ne așeze în sfântă rânduială și ierarhie toate celelalte binecuvântate plăceri și bucurii!
Cu dragoste și recunoștință pentru îndrăzneala întrebării,
Maica Siluana

Cum putem evita erorile duhovniceşti?

Răspunsul îl dă pr. Rafail Noica, iar eu l-am preluat de la Delia, cu mulţumiri.

Pr. Rafail Noica - Cum putem evita erorile duhovnicești from delia on Vimeo.

The Ultimate Gift

Am văzut aseară un film frumuşel, educativ, despre darurile cele mai de preţ pe care ar trebui să le oferim copiilor noştri.
Este un film artistic, sensibil, care te ţine cu sufletul la gură, aşteptând să vezi care e următorul dar.



Şi o melodie din coloana sonoră a filmului, a lui Bob Dylan.

Despre relaţia cu copiii

Vorbeam aici despre o metodă de educaţie, ESPERE
Iată o serie de filme sugestive pe această temă: Meditaţii pentru părinţi
Vizionare plăcută!

Joc

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.

Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.

De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.

Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.

Tot stelute primeau si cei talentati unii; puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sarii peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.


Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.

Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.

Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!

Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.

- Merita multimea asta de buline negre, isi spuneau omuletii unii altora.
- Este clar ca nu e bun de nimic!

Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: „Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el.

In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.

Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.

Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.

- Ca ea vreau sa fiu!, ii trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!

Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.

- Nu este mare lucru, ii raspunse ea. In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.
- Pe Eli?
- Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.
- Dar de ce?
- Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
- Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?, striga el dupa ea.

Insa Lucia nu-l mai auzii. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.

- Dar nu este drept!, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.

Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:

- Eu aici nu raman!, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:
- Pancinello, tu esti?, se auzi un glas patrunzator. Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!

Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.

- Stii cum ma cheama?, il intreba Pancinello.
- Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat! Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca. Hmm… Se pare ca ai adunat ceva etichete…
- Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!
- Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!
- Chiar nu-ti pasa?
- Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!


Pancinello incepu sa rada:

- Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?

Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:

- Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!

Nimeni… niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…

- In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine, continua apoi Eli.
- Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, raspunse Pancinello.
- Stiu, mi-a povestit despre tine.
- De ea de ce nu se prind etichetele?
- Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!
- Cum adica?
- Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?
- Pai, nu prea…
- Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.

Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:

- Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!

Pancinello nu se opri din mers, dar gandi: “Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!”

Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina…
de Max Lucado

Fiii risipitori din ziua de azi

"Fiu risipitor astăzi este cel ce trăieşte „pe sărite“", spune Constantin Ghiţă, într-un articol publicat în ziarul Lumina.
Iată doar câteva caracteristici preluate din acest articol, care poate fi citit în intregime aici
"...Risipitorul îşi trăieşte viaţa în tonalitatea răzgândirii, a omului sucit, care speră, în taină, că moartea îi va curma incertitudinile şi neîmplinrile. Pentru el, a trăi este un chin, o povară, o datorie. Omul risipitor îşi trăieşte viaţa fără bucurie, ca pe un serviciu pentru care se doreşte plătit. Ca şi când ar trebui să fie răsplătit de Dumnezeu pentru simplul fapt că nu îşi curmă zilele.

Omul risipitor nu crede din inimă şi se minte pe sine. El nu va ţine pravila de rugăciune, va „sări“ peste rugăciunile începătoare, ca şi când nu are nevoie să înceapă şi el ca ceilalţi, se va ruga după ureche, poate chiar va plânge, dar nu se va îndrepta. Probabil că va avea şi anumite preocupări filosofice şi literare, care se înscriu în linia evitării prezentului, a realităţii, se va pierde în jocul nuanţărilor infinite, evitând să întrevadă adevărul vieţii sale, anume că n-are nici o viaţă. Risipitorul este totuşi numit „fiu“ în Evanghelie, pentru că la Dumnezeu nu există oameni de prisos. "

Tâlcuire la Botezul Domnului - Maica Siluana

preluat de aici

Botezul Domnului

În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie. (Troparul la Botezul Domnului Iisus Hristos)


Axion la Botezul Domnului în interpretarea maicilor de la mănăstirea Cămârzani

Gânduri de la Maica Siluana

sursa foto

"Ce minune că Dumnezeu a pus în noi durerea care ne strigă mereu și mereu pe Cale și nu ne lasă să ne ratăm devenirea!
Mult am îndrăgit eu durerea asta deșteptătoare! Atât de mult încât uneori mă și cutremur cât de „nemiloasă” pot fi cu cel ce o simte, dacă n-o tratează cu respectul și cinstirea cuvenite, încercând s-o astupe cu un nou „serial” din ciclul „Sărmanul de mine”... Am îndrăgit durerea și m-am făcut sluga ei, netrebnică, dar credincioasă și, iată, mă bucur că și ea m-a îndrăgit pe mine. Ea e glasul Domnului meu pe care Îl aud în orice dramă, tragedie, sau „telenovelă” care ajung până la mine prin ce-mi spuneți voi. E glasul care mă anunță că cineva stă să se nască în Duh și are nevoie de un alt-cineva pe Cale." (Maica Siluana)
"Nu e deloc ușor să fii de ajutor cuiva pe Cale. Celalalt, în durerea sau neliniștea sa, caută, mai întâi, un anestezic. Apoi, dacă se poate un euforizant. De ce? Pentru că nimeni nu ne-a învățat altfel. Pentru că așa suntem „formatați”. Și pentru că nu ne cunoaștem pe noi, nu ne cunoaștem nevoile reale, nu ne cunoaștem dorințele reale. Și pentru că povara acestei ignoranțe devine din ce în ce mai mare pe măsură ce părinții și bunicii au renunțat să o lepede la piciorele Milostivului Dumnezeu.
Dar, în același timp nu este greu pentru că eu nu sunt decât un loc de întâlnire a fiecăruia cu sine și cu Dumnezeu, dacă vrea. Sunt doar o ocazie de trezire și nu am obligația să-l fac pe celălalt să se trezească sau să-l pedepsesc, sau să mă supăr dacă mai amână. Doar mă doare. Dar e o durere cu nădejde. Eu cred în mila Domnului și numai pe ea mă bazez în cele ce le fac. Apoi, de durere nu avem cum să ne lepădăm aici, pe Cale, dacă vrem să ne naștem mereu mai adevărat de Sus!" (Maica Siluana)
***
ca să știi cum va fi posibilă bucuria deplină în Împărăția ce va să vină, ai nevoie de credință. Iar credința este și încredere nestrămutată, neclătinată de îndoieli și calcule, că toate cele făgăduite de Domnul sunt adevărate și posibile cu El!
Orice gând rațional, „filozofic”, despre „cum ar putea să fie așa ceva”, va fi ispită, de va fi întrebare, sau erezie, de va fi răspuns!
Nu uita, El, Domnul este Mântuitorul lumii și a Lui este biruința! Tu ai grijă să nu respingi bucuria pentru că cei dragi ție o caută altfel decât vrei tu, acum!
Fii martor cuminte și statornic al bucuriei tale și slugă vrednică a iubirii pe care ți-o poruncește aici și acum, și El va lucra cum singur știe și poate!
Cu rugăciune și dragoste plină de încredere,
Maica Siluana
***
"Îndură-te și înflorește și tu, pur și simplu, de dragul frumuseții!
Că va veni o zi în care ne vom da seama ca am amânat înflorirea pentru că era moloz în jurul nostru... Și Te rugăm, Doamne, să nu fie prea târziu!"

Maica Siluana
"Nu mai fugi de tine, așa cum ești, așa cum te-ai format sau deformat pe cale, ci oprește-te și cunoaște că Domnul este Dumnezeu vindecător, iertător și creator al celei ce vei fi. Chemarea Lui în toate ale tale, Ioana mea, te va face cum nu-ți poți închipui! Încetează să plângi pentru ce nu ai fost sau ai ratat, că este o minciună a egoului rănit de păcat și de gânduri vrăjmașe și vei descoperi ce înseamnă să-ți plângi păcatele și să ierți cu harul Lui.
Păcatul nostru nu constă în faptul că am făcut sau nu am făcut ceva, ci în aceea că am trăit fără Dumnezeu. Acesta este și păcatul părinților noștri și realitatea „istorică” nu se mai poate schimba. Dar cea duhovnicească, da. Noi nu puteam să facem altceva decât am făcut în condițiile în care am trăit, dar putem acum să ne întâlnim cu Dumnezeu, Care a fost cu noi tot acest timp și să retrăim cu El, în El, cele trăite fără El! Așa viața noastră este răscumpărată și noi intrăm în bucuria de a fi păcătoși iertați și iubiți. Nu te teme, Copil drag! În logica iertării, multul nostru păcat, asumat, mărturisit și oferit Domnului ca să-l ridice de la noi, este ca o picătură în infinitul ocean al Milostivirii Sale. Doar noi să nu pierdem harul de a ne milostivi de cei ce ne-au rănit și lovit." (MS)
***
"Taina Spovedaniei, Taina pocăinței, este primirea puterii vindecătoare a lui Dumnezeu, putere care ne face să ne răsturnăm punctul de vedere, să ne întoarcem spre și la Dumnezeu și să descoperim că păcatul este refuzul acestei puteri, încăpățânarea de a face ceea ce „știm noi că e bine”, „ceea ce ne place nouă”, chiar și „binele”, dar fără Dumnezeu! Această întoarcere se face prin arătare, pentru că plecarea s-a făcut prin ascundere! Ne arătăm, mărturisim ceea ce suntem, ca să devenim ceea ce suntem chemați și destinați să devenim: ca Dumnezeu, dumnezei după har! Când vei crede asta nu numai că nu vei mai uita vreun păcat, dar nici nu vei mai avea nevoie de o listă cu ele pentru că vei simți lipsa Vieții, lipsa Bucuriei, lipsa lui Dumnezeu și-L vei chema și te vei arăta Lui și milostivirii Sale! 
Învață să primești, să păstrezi și să folosești harul pe care îl primești prin Sfintele Taine și prin Rugăciune și harul te va învăța totul! Vei deveni teo-didactă! 

Curaj!

" MS
***
"Dar să nu uiţi, că în clipele de amar şi părăsire e darul şi mai mare, chiar dacă tot ce simte şi mişcă în noi spune NUUUUUU!"
***
"Acum vezi pe viu, Copila mea, cum chinuie vrăjmașul diavol sufletul nostru și cum lucrează Domnul de delicat și că avem timp să spunem Nu și că putem să alegem asta!
Și ai mai văzut și că e în noi o „foame” de suferință, de îndulcirea cu suferința pătimașă. Unii numesc asta hrănirea trupului de durere, sau a sinelui rănit. Dar noi știm că e hrană pentru vrăjmașul diavol care ne parazitează sufletul...
E minunat că ai văzut, că ești conștientă și că nu ai de ce să te temi, ci doar să ai puțină credință..." (MS)
***
"E uimitor cum lucrează binecuvântarea!
Care e „puterea” ei? E puterea lui Dumnezeu care ne ridică din josul ființei noastre spre înălțimea ființei noastre care, paradoxal, e în adâncul ființei. Între locul în care ne vede Dumnezeu, cămara de taină din adâncul inimii noastre, și suprafața agitată a sufletului, se află un întreg văzduh inaccesibil conștiinței, ca urmare, lipsit de lumina ei, și bântuit de fel de fel de duhuri ale întunericului acestui veac. Ele, aceste duhuri, exercită o atracție și o presiune fantastică asupra noastră, hrănindu-se cu energiile noastre, și datorită lor trăim cum trăim și reacționăm cum reacționăm de fiecare dată când nu ne lipim de Dumnezeu. Lupta noastră duhovnicească nu este, cum spune Sfântul Apostol Pavel cu trupul și cu sângele, ci cu aceste puteri vrăjmașe ale văzduhului din noi. Apostolul ne recomandă și multe metode de a ne lupta și merită să luăm aminte la ele. Printre ele, cea mai puternică este binecuvântarea pe care ne-o cere ca pe o ascultare față de Poruncile Domnului. Așadar, binecuvântarea lui Dumnezeu (pe care o învățăm de la Duhul Sfânt încă din Psalmii Vechiului Testament) și a aproapelui este o lucrare a Duhului Sfânt în noi prin care trecem, traversăm „vămile acestui văzduh”. Numele Domnului și binecuvântarea sunt adevărate „rachete” - cum spune Părintele Rafail Noica – ale Duhului prin care zburăm din iad în Împărăție. E important să observăm că ne e de folos binecuvântarea pentru a ne muta din iadul din noi în Împărăția care e înăuntru nostru. Adică, e nevoie să fim conștienți că, de obicei, locul din noi în care ne aflăm când ne supără cineva, sau ne face rău, sau ne împiedică de la bine, sau ne duce în ispită, este iadul pentru că atunci uităm poruncile și suferim sau reacționăm după omul vechi, neevanghelic, necreștinește. Devenind conștienți, adică venind cu mintea, cu atenția în acest iad, degrabă ne dorim scăparea din duhoarea lui și alegem să binecuvântăm și nu să ne răzbunăm, să ne facem dreptate sau să blestemăm. Așa ne smerim, ne lepădăm de noi, ne umilim în fața ego-ului nostru și a pretențiilor lui ca lumea să fie așa și așa și nu cum este... Binecuvântarea ne ridică acolo unde este Domul și unde sunt îngerii Lui. De acolo toate se văd altfel și lucrăm altfel toate ale noastre." (MS)
***

"Iată noima și rostul și șansa vieții oricărui om: „ca Dumnezeu să vină și să participe la ea”!
Și cât de minunat este că nici un eșec, nici o ratare din timpul acestei vieți nu afectează acest rost, nu ne scoate din șansă! Putem intra în ea, și prin ea în Viața Veșnică, într-o singură clipă de trezire și hotărâre de a ne întoarce Acasă!
Fericiți cei ce aleg să nu plece, sau să se întoarcă devreme ca să învețe meșteșugul bucuriei de a fi fii iubiți.
Fericiți cei ce niciodată n-au plecat de Acasă, și au fost conștienți că toate ale Tatălui Ceresc sunt ale lor prin Fiul și s-au bucurat fără a primi ispita de a-și invidia fratele risipitor. Bucuria de a fi fiu iubit al lui Dumnezeu poate fi simțită și trăită numai dacă învățăm să fim frați iertători și iubitori!
Iată de ce, Copila mea, acum, după ce vei fi trăit această bucurie prin care ai scăpat de întristarea că nu puteai fi preot, vei cunoaște o nouă formă a suferinței. Vei suferi pentru tot omul care încă nu-și cunoaște noima și rostul și șansa vieții! Și suferința ta va rodi dacă o vei transforma, în liturghia ta lăuntrică, în rugăciune și nu vei lăsa nici o firimitură să se risipească în revoltă, indignare, condamnare, judecare...
Cu dragoste și bucurie în Domnul,
Maica Siluana"
***
"Numai schimbarea interioară contează. Rugăciunea noastră și lucrarea Poruncilor lui Dumnezeu sunt chiar lucrarea lui Dumnezeu în noi și, prin noi, în lume.
Exteriorul e „opera” lăuntrului nostru.
Realitatea exterioară este și în afara noastră și în noi. Când intervenim în afară, ne lovim de pereți pentru că singura ușă care duce în afară e în noi!
Când te rogi pentru copii, de exemplu, ieși și îi scoți și pe ei de sub legile lumii și intrați în Împărăția lui Dumnezeu care este în noi, iar noi suntem în lume, dar nu din lume. Când acționăm în exterior rămânem în lume și oricât am reuși sau orice realizări am avea, nu ieșim din ea și din legea care o guvernează: moartea!"  (MS)
***
"aș vrea să-i asigur pe cei care sunt supărați și chiar furioși pe cei ce le-au făcut rău că, și ei pot avea o atitudine duhovnicească, iertând sau rugând pe Dumnezeu să-i ierte pe aceștia. Chiar dacă răufăcătorul nu știe ce face în realitate, el este vinovat și are nevoie de iertare. Așa a făcut Domnul cu cei ce-L răstigneau și așa ne-a cerut și nouă să facem dacă Îl iubim. A-l iubi pe cel ce ne face rău și a-l ierta, nu înseamnă a minimaliza răul făcut. Dimpotrivă, răul trebuie numit, condamnat și urât și iertat și iubit răufăcătorul."(MS)
***
"Nu te chinui să transformi neliniștea sau iritarea în liniște, ci percepe liniștea pe care nici o iritare și nici un zgomot din afară nu o poate tulbura." (MS)
***
"Nu e îndeajuns să lupţi cu păcatul, ci e nevoie să dobândeşti bucuria! Şi asta nu va veni nici prin numărul mare de proiecte şi nici prin satisfacţia împlinirii lor, ci prin strădania lucidă şi responsabilă de a fi credincios peste talanţii tăi" (MS)
***
Necazurile: "locuri de întâlnire cu El, tot mai aducătoare de mângâiere, pe măsură ce-ți vei muta atenția de la ce-ți place sau nu-ți place, la Prezența Lui și lucrarea Lui cu tine în tot timpul și în tot locul." (Maica Siluana Vlad)

"Nici căderile şi nici înălţările nu ne zidesc fără încrederea că în toate e Domnul cu noi! El ne iubeşte aşa cum suntem, şi numai în iubirea Lui ne vedem cum suntem şi nădăjduim în cum vom fi!"
***
"Smereşte-te şi acceptă că Dumnezeu nu este slujitorul dorinţelor noastre, oricât de înalte şi spirituale ar fi, ci al mântuirii noastre. Iar mântuirea înseamnă în primul rând eliberarea din robia împotrivirii şi revoltei. Când El ne cere "nu vă împotriviţi celui rău" ne oferă o cheie fără de care nu putem deschide uşa încrederii şi iubirii în lucrarea Lui mântuitoar."
(sursa)

Rugăciunea în familie*

Pentru ca să devină cale spre sfinţenie, căsnicia trebuie să implice o creştere duhovnicească, despre care am început să notez câte ceva aici. Este o parte esenţială a unei bune căsnicii creştine
Dintre căile de sporire duhovnicească în căsătorie, erau amintite:

• rugăciunea;
• primirea străinilor şi milostenia;
• într-ajutorarea şi bunul exemplu;
• citirea scrierilor de îndrumare duhovnicească şi citirea Vieţilor Sfinţilor.

Tradiţia accentuează rolul central al rugăciunii, atât pentru oamenii căsătoriţi, cât şi pentru monahi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune perechilor căsătorite din eparhia sa:

"Rugăciuni laolaltă să se facă de voi. Fiecare să meargă la biserică; şi (din înţelesul) celor ce se grăiesc şi se citesc acolo, bărbatul să ceară de la femeie acasă partea, şi aceea de la bărbat."

Clement Alexandrinul vorbeşte despre însemnătatea rugăciunii în căsnicie astfel:

"Căsătoria, ca un chip sfânt, trebuie păstrată neprihănită de lucrurile ce o pângăresc. Trebuie să ne sculăm din somn cu Domnul, şi să ne culcăm cu mulţumire şi rugăciune... mărturisind pe Domnul întreaga viaţă, având credinţă în suflet şi înfrânându-ne şi trupul."

Stareţul Macarie de la Optina spune fiilor săi duhovniceşti:

"Rugăciunea laolaltă a soţului cu soţia este o forţă uriaşă."

Este deci limpede că rânduirea unui timp de rugăciune în familie este un lucru deosebit de însemnat pentru sporirea trăiniciei căsătoriei şi cultivarea unui duh creştinesc în cămin. Dar rugăciunea laolaltă a soţului cu soţia nu înseamnă că soţii nu trebuie să aibă o viaţă de rugăciune proprie. Într-adevăr, sfinţii nu numai că îndeamnă perechile căsătorite să se roage împreună, dar ne spun şi că cei căsătoriţi şi aflaţi în lume trebuie să se străduiască şi întru rugăciune neîncetată. Căci, subliniază ei, rugăciunea neîncetată trebuie să fie ţelul tuturor, nu doar al călugărilor.
De pildă. Sfântul Grigorie Palama, văzând darul deosebit de rugăciune al tatălui său (un mirean), spune:

"Nimeni să nu creadă, fraţi creştini, că numai preoţii şi călugării au datoria de a se ruga neîncetat, nu şi mirenii. Nu! este datoria noastră, a tuturor creştinilor, să rămânem mereu în rugăciune."

În vremea noastră, un duhovnic contemporan din muntele Athos a fost întrebat odată de către un profesor:

"cum putem noi, mirenii, să ne rugăm cu rugăciunea lui Iisus? nu avem timp destul."

"Nu spune că nu aveţi timp destul, răspunse bătrânul. Este nevoie doar de bunăvoinţă. Uite, când te scoli dimineaţa, spune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul"; când te speli, la fel; când te aşezi la micul dejun, la fel; când te urci în maşină să mergi la serviciu, la fel. Oare chiar nu ai timp?"

 _____________________________________
* texte extrase din "Căsătoria, cale spre sfinţenie: Vieţile sfinţilor căsătoriţi", de David  şi Mary Ford, ed. Sophia - Bucureşti, 2007

Creşterea duhovnicească în căsătorie*

Pentru ca să devină cale spre sfinţenie, căsnicia trebuie să implice o creştere duhovnicească. Este o parte esenţială a unei bune căsnicii creştine. Părintele Alexandru Elcianinov (Rusia sec. XX) vorbeşte grăitor despre aceasta:

"În căsnicie, bucuria sărbătorească a primei zile să dăinuiască toată viaţa: fiece zi trebuie să fie o sărbătoare; în fiecare zi soţul şi soţia trebuie să apară unul altuia ca fiinţe noi şi nemaipomenite. Există o singură cale ca să se ajungă la acest rezultat: amândoi să-şi adâncească viaţa duhovnicească şi să se străduiască întru sporirea de sine."

Stareţul Macarie de la Optina îndeamnă un ucenic ce avea neînţelegeri cu soţia:

"Smereşte-te pe tine, şi nu pe ea. Iubeşte-o pe ea şi nu pe tine."

Tot el îi spune unui corespondent:

"Tocmai crescânda nepăsare faţă de Cuvântul Său, urmată de refuzul nostru de a ne cerceta inimile - unde putem afla atât pacea pe care El ne-a lăsat-o, cât şi înţelegerea lipsei noastre de dragoste faţă de El şi de aproapele - aduce cu ea această pedeapsă, dezbinare a căminului"

Principala cale de cultivare a unei creşteri sănătoase şi de tratare a problemelor care apar este adâncirea vieţii noastre duhovniceşti, după cum vedem. Cum pot deci cei căsătoriţi să-şi adâncească viaţa duhovnicească? În general, putem spune că aceasta vine din atenta participare la Sfintele Taine a Spovedaniei şi Împărtăşaniei, citirea deasă a Sfintelor Scripturi şi postul ţinut după îndrumările Bisericii. Pe deasupra, există şi alte căi de sporire duhovnicească în căsătorie:

• rugăciunea;
• primirea străinilor şi milostenia;
• într-ajutorarea şi bunul exemplu;
• citirea scrierilor de îndrumare duhovnicească şi citirea Vieţilor Sfinţilor.

_____________________________________
* texte extrase din "Căsătoria, cale spre sfinţenie: Vieţile sfinţilor căsătoriţi", de David  şi Mary Ford, ed. Sophia - Bucureşti, 2007

Gânduri la început de an

Încă e 1 ianuarie. 2010.
Azi-noapte am fost la slujba de mulţumire pentru anul care a trecut şi binecuvântare pentru cel care începe. Cumpăna dintre ani - "cununa anului" cum i se spune în slujbă - a devenit, de la an la an, dintr-un moment de distracţie şi petrecere cu mese întinse, cu jocuri, muzică, TV o seară de bucurie în biserică. Cu un pahar de vin şi un pişcot şi urări de an bun într-o comuniune plăcută.
Iar ziua de azi a fost ziua de azi - Liturghia de dimineaţă, întâlnirea cu aceiaşi oameni dragi, căldură şi pace. La mulţi ani de Sfântul Vasile!
În Biserică, timpul parcă împrumută din veşnicie. Cred că am mai scris asta, trăiesc această uimire mereu şi mereu. "Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii" spune psalmistul. Când sunt în biserică mă conectez la o altă dimensiune temporală, încât am sentimentul realităţii faptului că aici se găseşte adevărata "soluţie" a tinereţii fără de bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte.
Anul trecut am privit anul ce începea cu o curiozitate de copil aflat în faţa unui joc provocator. Şi a fost un an foaaarte ciudat, diferit şi în acelaşi timp viu. Sunt bucuroasă pentru fiecare zi care a trecut. Nu am niciun regret. Am călătorit mult, am citit mult, am învăţat mult. Am fost eu însămi. Am simţit lucrarea Domnului cu mine, cu cei din jur.
Anul acesta am sentimente diferite. Tocmai din cauza acestei percepţii a timpului, care e cumva nouă. Adică, pentru mine, cea de acum, în fiecare zi începe "anul nou". Fiecare clipă e momentul în care pun început. Să ne ajute Domnul tuturor să punem început bun în fiecare clipă a vieţii noastre!

Şi pentru că am amintit de un psalm, să termin cu o rugăciune potrivită pentru început de an, din acelaşi psalm:

"Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune. Întoarce-Te, Doamne! Până când vei sta departe? Mângâie pe robii Tăi! Umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta şi ne-am bucurat şi ne-am veselit în toate zilele vieţii noastre. Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele. Caută spre robii Tăi şi spre lucrurile Tale şi îndreptează pe fiii lor. Şi să fie lumina Domnului Dumnezeului nostru peste noi şi lucrurile mâinilor noastre le îndreptează." (Ps. 89, 14-19)

La mulţi ani 2010!

La nceput de drum...