sâmbătă, 4 septembrie 2010

Suntem responsabili de cum ne simţim?

Irina îşi pune o întrebare pe care şi eu mi-am pus-o cu ceva vreme în urmă... bine, ceva mai multă vreme, recunosc :) "Dacă suntem responsabile pentru fericirea şi bunăstarea noastră interioară, dacă dăm jos bagajul nociv al lui "voi fi fericită când un el...", înseamnă treaba asta că poate fi oricine în preajma noastră (orice tânăr), că noi suntem responsabile de cum ne simţim? Nu există totuşi un "el" anume cu care ne-am potrivi şi înţelege ceva mai bine decât cu un altul?... Nu sunt ei responsabili 100% pentru toate acestea, dar un mic procent nu-l au în dorinţa noastră de a ne simţi împlinite?
Încerc să încropesc un răspuns într-o postare tocmai pentru că mi-am pus şi eu întrebarea asta şi pentru că răspunsul pe care l-am primit mi-a fost mulţumitor... aşa încât, poate va fi folositor şi altora. Doamne, miluieşte!
În primul rând, vreau să atrag atenţia asupra faptului că aici sunt 3 întrebări, de fapt:
  1. sunt responsabil de cum mă simt, indiferent de cine e în preajma mea?
  2. există un "el" anume cu care m-aş putea înţelege mai bine decât cu un altul?
  3. ce procent are cel de lângă mine în îndeplinirea dorinţei mele de a mă simţi împlinită?
Deci, 3 răspunsuri:
1. Da, sunt responsabil de cum mă simt, adică "răspund" de cum mă simt, indiferent de provocarea celui din preajma mea şi de cine e în preajma mea. Că cineva îmi place, că cineva mă irită, nu e problema lui, ci a mea. De fapt, nu el, "cineva", îmi place sau mă irită, ci în mine se aprind nişte beculeţe în funcţie de schemele pe care le am deja de muuultă vreme în capul meu, la vederea lui. Asta ar face răspunsul unei postări întregi, nu mă mai opresc acum.

2. Există un "el" anume cu care m-aş putea înţelege mai bine decât cu un altul? Uite, aici aş pune şi eu o întrebare: din 30 de colegi la şcoală, pot fi prietenă cu toţi?
Noi suntem responsabili de ceea ce simţim de cineva/ceva, dar asta nu înseamnă că ne simţim la fel cu toţi.
Un "el" are nevoie să îndeplinească "condiţia minimă" de a-mi plăcea să merg alături de el o viaţă întreagă. Atenţie la nuanţă: mie să-mi placă (şi lui, fireşte, la rândul lui) să merg alături de el, împreună cu el, nu să aştept să mă facă el să-mi placă să merg alături de el. Deci, da, există un "el" anume. Toţi oamenii sunt minunaţi, toţi sunt creaţia lui Dumnezeu şi sunt iubiţii Lui, dar una e să mergi alături de cineva 3 staţii de tren şi alta e să mergi o viaţă întreagă. Noi nu putem merge (din cauza neputinţelor noastre) nici măcar la "indiferent care" preot, să ni-l facem duhovnic, cum ne vom putea căsători cu orice om ne iese în cale? Asta se întâmplă din cauza limitelor noastre, insist, dar e bine să le luăm în calcul şi să ne asumăm responsabilitatea: "am voie să nu mă căsătoresc cu oricine".
Responsabilitatea mea e să-l găsesc pe cel care-mi place (deja adică), nu pe cel care mă face să-mi placă. Căsătoria nu e un drum pe care fiecare se chinuie să-i facă celuilalt viaţa plăcută şi cu motive de fericire, ci pe care fiecare merge spre mântuire şi s-au hotărât să meargă împreună pe acest drum. Scopul căsătoriei nu e fericirea. Dacă eu nu pot fi fericită deja în viaţa mea, aşa cum e, pot să am cel mai tare soţ, cea mai tare casă, cea mai tare maşină, să nu-mi lipsească nimic, niciodată, să am cei mai cei copii şi toate acestea tot nu mă vor face fericită.

3. Ce procent are cel de lângă mine în îndeplinirea dorinţei mele de a mă simţi împlinită?
A mă simţi împlinită nu ţine de cei de lângă mine, ci de mine. Împlinirea ţine de a fi. Dacă învăţ să fiu, pot fi împlinită 100% în orice condiţii, orice aş face. Pentru că împlinirea nu mi-o dă un om, ci Dumnezeu. Şi împlinirea nu o capăt "făcând", ci "fiind".
Domnul e Cel care dă plinătate şi o dă întotdeauna, nu câteodată. Când nu mă simt împlinită, înseamnă că ceva scârţâie în fiinţa mea, că undeva nu sunt onestă. Înseamnă că-mi caut împlinirea în lucruri care nu mă pot împlini. Şi dacă o caut acolo, cum aş putea fi împlinită? Când încep să cred că doar El e Cel care mă poate împlini şi încep să-L caut pe El, plinătatea care mă cuprinde nu aşteaptă ani de zile ca să vină la mine, pentru că era deja acolo.
***
În întrebarea Irinei, mai e şi o expresie de la care probabil că ar fi trebuit să încep: "am fost pusă faţă în faţă cu responsabilitatea de a mă simţi bine doar prin propriile-mi puteri"
Dacă spui că ani de zile ai ajuns în situaţia asta, poate e momentul să accepţi că de fapt nu poţi să te simţi bine prin propriile puteri. Faptul că nu ai nevoie de cineva care să te facă fericită, nu înseamnă că "trebuie să te descurci singură". Ai înţeles cumva greşit această responsabilitate şi de aceea îţi e greu să accepţi că cel de lângă tine nu are măcar parte din responsabilitatea asta. NU POŢI SĂ TE SIMŢI BINE PRIN PROPRIILE PUTERI! Ce zici de asta?

2 comentarii:

  1. Ce surpriza placuta mi-ati facut! Nu ma asteptam la o intreaga postare pe tema asta...

    Va multumesc pentru raspunsul amplu, voi medita la el. Doar ca, zic eu, nu cred ca am inteles finalul. La ce faceti referire cand spuneti ca nu ma/ne pot/putem simti implinita prin propriile puteri? Stiu ca din exprimarea mea s-a lasat de inteles ca ma straduiesc eu de una singur sa "ma simt bine". Nu, Dumnezeu are in grija toata treaba asta, in conlucrare cu mine, ce-i drept. Tot experienta de viata mi-a dat de inteles foarte limpede ca de una singura, sau cu ajutor omenesc, nu prea e posibila vindecarea. Daca dumneavoastra asta ati incercat sa subliniati, ati facut bine, pentru ca eu nu m-am exprimat foarte clar.

    Va multumesc mult inca o data!

    Irina

    RăspundețiȘtergere
  2. Ok. Şi dacă ai înceta să mai cauţi a te simţi bine?

    RăspundețiȘtergere