luni, 19 ianuarie 2015

Hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta

Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Macarie egipteanul, despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind        

Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape." Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul său şi a mers în Cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut în uşă şi îndată una dintre dânsele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a zis către dânsele aşa: "Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care spuneţi-mi-le mie, netăinuindu-le." Şi au răspuns femeile către bătrânul: "Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută de patul bărbaţilor noştri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauţi de la noi ?" Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, silite fiind, au zis :
"Noi nici un fel de rudenie între noi nu aveam şi s-a întâmplat că s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, cu dânşii, cinsprezece ani petrecând în aceeaşi casă, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci în pace până acum vieţuim.
Şi ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi şi rugăminţi i-am rugat pe dânşii.
Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră."
Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască."  

vineri, 16 ianuarie 2015

Să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul

Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămâne, dacă s-a făcut bine şi drept.
Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, când se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.
Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în faptă bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a câştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gândurile cele întinate, şi luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpânească pofta, căci scris este: Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvârşindu-se, naşte moarte.
Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea
***
Soarele să nu apună întru mânia voastră. Şi aceasta de obşte s-o socotească, că nu numai întru mânie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun şi de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecaţi-vă şi ispitiţi-vă.
Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi şi cele de noapte. Şi dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; şi să nu se lenevească, nici să osândească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Până când va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Căci de multe ori cele ce greşim uităm şi noi nu ştim, iar Domnul cunoaşte toate.
Lui dând judecata, unii împreună cu alţii să pătimim şi unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înşine să ne judecăm şi acelea de care suntem lipsiţi, să ne sârguim a le împlini. Şi să vă fie şi aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm şi să scriem faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreşit, ruşinîndu-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui şi chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voieşte a se vătăma, păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui?
Deci, dacă ne-am vedea unii pe alţii, n-am putea să păcătuim. Aşa dacă am vrea să vestim unii altora gândurile şi le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele întinate, ruşinîndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne nouă pustnicilor scrisoarea în loc de ochi, ca ruşinîndu-ne de a le scrie şi de a fi văzuţi, nici să nu gândim cele rele. Şi aşa închinându-ne, vom putea robi trupul şi a plăcea lui Dumnezeu, iar meşteşugirile vrăjmaşului a le călca".
***
Odată a bătut oarecine în mânăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătându-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebându-l: "Cine eşti tu?" El răspunse: "Eu sunt, satana". Eu îi zisei: "Dar ce cauţi aici?". Zis-a acela: "Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?". Eu, zicându-i: "Pentru ce şi tu îi superi pe dânşii?" El a zis: "Nu sunt eu care îi supăr pe dânşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit până în sfârşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar".
Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: "De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunând adevărul, acum chiar nevrând, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit". Iar acela, auzind numele Mântuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi suntem datori a-l defăima şi pe dânsul şi pe slugile lui.
Iată cum vrăjmaşul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi învăţându-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gândim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: că nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; că nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mântuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dânşii. Să gândim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile. 
Deci, dacă ne vor afla temându-ne şi tulburându-ne, îndată şi ei ca nişte tâlhari aflând loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet
Dacă ne vom afla bucurându-ne şi gândind ale Domnului, şi socotind că toate sunt în mâna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpânire asupra cuiva, atunci, văzând ei sufletul întemeiat cu nişte gânduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzându-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de acestea, l-a robit.
Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decât gonind pe alţii. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întâi: "Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?".
Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: "Cine eşti şi de unde vii?". Aşa întrebând Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat".

(Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Viaţa)

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Sf. Teofan Zăvorâtul

"Folosirea rugăciunilor sfinţilor ne îngăduie să trecem nu de la un cuvânt la altul, ci de la un sentiment la altul" (Sf. Teofan Zăvorâtul, citat de Mitrop. Antonie de Suroj)

Mi-aduc aminte de o scrisoare a Sfântului Teofan Zăvo­râtul, în care spune că ar trebui să asimi­lăm sentimentele şi gândurile conţinute în rugăciunile sfinţilor. 
Fiecare rugăciune a unui Sfânt ne vorbeşte despre felul în care şi-L reprezenta el pe Dumnezeu, ce legă­tură a avut cu El, în ce relaţie a fost cu Dumnezeu şi cu propria sa conştiinţă, ce loc i-a fost rânduit în sânul lumii create. Toate acestea pot fi însuşite de către ori­cine mulţumită rugăciunilor. Ele pot de­veni puţin câte puţin chiar rugăciunile tale. Numai că atunci când le pronunţi, trebuie să incluzi în ele propria-ţi trăire a întâlnirii tale cu Dumnezeu, conştientiza­rea propriei tale persoane şi a situaţiei tale din această lume creată.
Lucrurile se prezintă mai mult sau mai puţin în felul următor: împrumutând rugăciunile lor, ale sfinţilor, ne găsim în situaţia unui om care ascultă muzica unor mari compozitori. El îşi împropriază din această muzică ceea ce poate el primi, adică anumite corzi ale sufletului său încep să vibreze, reacţionînd la com­plexitatea unei muzici date. Pe măsură ce va asculta, sufletul lui se va rafina, se va sensibiliza, aşa încât va ajunge într-o bună zi să nu mai aibă nevoie de muzică, pentru că va putea trece de la sunet la tăcere sau pentru că va începe să vibreze la rezonanţa sunetelor pe care le-a ascul­tat cândva. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că folosirea rugăciunilor sfinţilor ne îngăduie să trecem nu de la un cuvânt la altul, ci de la un sentiment la altul. O singură privire aruncată asupra cuvin­telor este suficientă pentru a naşte în tine aceste sentimente şi a-ţi îngădui în conti­nuare să te adresezi lui Dumnezeu prin propriile-ţi cuvinte, dar sprijinindu-te pe aceste sentimente adânci, sincere, auten­tice, pe care Sfântul ţi le-a inspirat.
(material preluat de aici)


vineri, 9 ianuarie 2015

Faceţi totul în Numele Domnului Iisus Hristos

“Orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, faceţi în Numele Domnului Iisus, aducând prin El
mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl" (Coloseni 3:17). Aceasta este cel de al treilea mod în care dăm
dovada sălăşluirii tainice a noastră în Hristos: când facem totul în Numele lui Hristos.
Primul mod constă în citirea Sf. Scripturi şi asimilarea adevărurilor pe care ea le conţine şi
prin care gonim imaginaţiile necurate şi ne umplem de gânduri bune, interesându-ne de lucrurile
dumnezeieşti.
Al doilea mod este rugăciunea, prin care căpătăm obişnuinţa de a ne aminti constant de
Domnul şi de a umbla în prezenţa Lui. Aceste prime două metode ne păzesc atenţia şi sentimentele
absorbite în Dumnezeu.
Dar asta nu e totul. Omul nu e numai gândire şi simţire; mai înainte de toate omul este
acţiune. El e mereu în mişcare, în activitate. Totodată, fiecare acţiune implică atenţie şi sentiment.
Omul întreg este cucerit de activitatea lui. Ocupaţiile sale îl fac să coboare din cer pe pământ şi-l fac
să iasă din singurătatea în Dumnezeu pentru a intra în raporturi cu ceilalţi oameni. Fiindcă mai toate
activităţile noastre sunt vizibile, ele se desfăşoară în mijlocul creaturilor şi obiectelor sensibile
cad sub simţuri). Deci, dacă activităţile omului nu sunt astfel organizate încât să păstreze
singurătatea în Dumnezeu, primele două moduri de mai sus, rămân sterile şi nici măcar nu sunt
posibile a fi practicate aşa cum ar dori şi cum trebuie. Ocupaţiile ne distrag de la lectura Sf.
Scripturi şi de la rugăciune. De aceea ne învaţă Apostolul cum că trebuie ca toate activităţile noastre
să le săvârşim în Numele Domnului Hristos, învăţându-ne metoda sălăşluirii tainice a vieţii noastre
în Dumnezeu, căci obişnuindu-ne a face astfel, nu ne depărtăm niciodată de Dumnezeu, nici în
gândire, nici în sentimente şi, ca urmare, nici în făptuire. A face toate în Numele Domnului, asta
înseamnă a le face pentru slava Sa, cu plăcere şi dorinţă de a-i place Domnului, demonstrând că
înţelegem şi ne însuşim voinţa Sa, chiar în lucrurile cele mai de jos.
Această metodă este mai eficace decât primele două. Când aducem jertfă acţiunea noastră
prin consacrarea către Dumnezeu, atunci un anumit element divin ne pătrunde trupul şi puterile care
participă la lucru. Cu cât mai mare este numărul acestor acţiuni, cu atât mai mare e şi cel al
elementelor dumnezeieşti care pătrund omul. În final ele îl pătrund în întregime, astfel încât întreaga
fiinţă e scufundată în divin şi locuieşte în Dumnezeu. Puţin câte puţin, cum această orientare către
Dumnezeu devine o obişnuinţă, rugăciunea, cu grija pentru ceea ce este bine, se statorniceşte şi ea
mai puternic. Rugăciunea şi adoraţia impregnează lucrul care e făcut pentru slava lui Dumnezeu; şi
pentru că rămânem în divin, ca urmare acţiunile noastre sunt dotate din ce în ce mai mult cu forţă şi
eficacitate.
Sf. Ap. Pavel rezumă în două cuvinte toate acţiunile noastre: cuvinte şi fapte. De la sculare
până la culcare suntem angrenaţi pe rând sau deodată în ambele activităţi. A face totul în Numele
Domnului înseamnă a orienta întreaga noastră activitate spre slava Sa, singura modalitate de a-i fi
plăcut. De aceea să începi orice activitate prin rugăciune: să ceri la început binecuvântarea lui
Dumnezeu; în cursul lucrului să îi ceri ajutorul, iar la terminare să îi mulţumeşti că a binevoit să îţi
dea harul de a o săvârşi întru Numele Său.
(Sf. Teofan Zăvorâtul, Arta rugăciunii, p 81)

joi, 8 ianuarie 2015

La mulţi ani în 2015 şi o provocare

Mi-a plăcut mult filmuleţul acesta şi am hotărât să pun şi eu în aplicare, în diferite aspecte ale vieţii mele.
M-am gândit să-l ofer mai departe, ca provocare a anului 2015.
E vorba despre acele lucruri pe care ai fi vrut să le achiziţionezi ca şi dezvoltare personală, dar niciodată nu se găsea timp ori suficientă determinare. Să învăţ o limbă străină. Ori să cânt la un instrument muzical. Să deprind un obicei, ori să elimin un altul. Chiar în plan duhovnicesc, să învăţ versete din Biblie. Să croşetez ori să împletesc ceva. Anul abia începe, am tot timpul! 15 minute pe zi, timp de 30 de zile.

Ce ziceţi, vă prindeţi? Ce anume veţi reuşi să împliniţi perseverând timp de 30 de zile? Să vedem!
Succes!

joi, 27 noiembrie 2014

Dacă ar şti oamenii ce e iubirea Domnului...

  ”Aşa cum în fiecare zi mâncăm pâine şi bem apă, dar mâine trupul viu vrea să mănânce şi să bea iarăşi, aşa şi aducerea-aminte de binefacerile lui Dumnezeu nu oboseş­te niciodată sufletul, ci îl face să se gândească încă mai mult la Dumnezeu. Sau încă: cu cât pui mai multe lemne pe foc, cu atât mai multă dogoare dă; aşa şi cu Dumnezeu: cu cât te gândeşti mai mult la El, cu atât mai mare se face dogoarea iubirii şi râvnei pentru El.
Dacă ar şti oamenii ce e iubirea Domnului, ar alerga grămadă spre Hristos, şi El i-ar încălzi pe toţi cu harul Lui. Milostivirea Lui e negrăită. Din iubirea lui Dumnezeu su­fletul uită pământul.
Domnul iubeşte mult păcătosul ce se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său:„Unde ai fost, copilul Meu? De multă vreme te aştept”.” - Sf. Siluan Athonitul

miercuri, 19 noiembrie 2014

Misty morning

Ce mult îmi plac diminețile cețoase de toamnă! De fapt, îmi plac toate diminețile!

Și uneori pot pleca la drum, să mă bucur de ele în pădure. Azi, ploaia se pogora discret ca o părere, mângâind crengile dezgolite ale copacilor.


La mănăstirea Dobrovăț, clopotele îmbiau la slujbă.


”Binecuvintează-ne, Doamne, și binecuvintează zorii acestei zile”