"Doamne, nu pot, vino Tu!"

Recent, cineva mi-a spus: "mi-ar plăcea să nu fiu atât de..." şi urma o etichetă. Mă gândeam câte eforturi depunem noi, oamenii normali, să devenim "mai normali", conformi cu o imagine pe care ne-am creat-o despre cum ne-ar plăcea să fim, niciodată deschişi la ceea ce suntem "chemaţi" să fim. Credem că dacă ne cosmetizăm, dacă tăiem în carne vie, înlăturând "ce e urât", ce e "rău" în noi, ba mai punem şi deprinderi şi obişnuinţe frumoase, suntem "creştinii" care trebuie să fim.
De cele mai multe ori, lucrurile care nu ne plac la noi sunt tocmai cele pe care nu le vom putea schimba de fapt niciodată, confundând această neputinţă cu smerenia.
M-am gândit la Sfinţii Apostoli, cei mai apropiaţi de Mântuitorul.
Sfinţii Ioan şi Iacov, "fiii Tunetului" - superiori, mândri, cerându-I Domnului să-i pună unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. Şi Ioan şi-a sprijinit capul pe pieptul Mântuitorului, pentru ca apoi să fie singurul ucenic aflat la picioarele Lui, când Acesta se afla pe cruce.
Sfântul Petru, infatuat, impulsiv, ofensat la ideea că Îl va trăda pe Domnul. Şi chiar o va face!
Şi totuşi, această impulsivitate l-a făcut să sară din corabie, şi să meargă pe mare.
Apoi, m-am gândit la tâlharul "cel bun", de pe cruce. Câte nu o fi făcut el în viaţa lui, că după cum el însuşi recunoscuse, nu a ajuns degeaba acolo. Şi totuşi, Mântuitorul i-a spus "astăzi vei fi cu Mine în rai"
Avem iluzia că "dacă am fi mai..." am plăcea celor din jur, ne-am plăcea poate nouă înşine, i-am fi plăcuţi lui Dumnezeu şi am "merita" chiar cumva să "intrăm în rai". "Smerenia" nu ne va lăsa niciodată să pronunţăm asta, că "merităm" să intrăm în rai, dar şi noi, acolo, am făcut tot ce-am putut ca să fim mai... (buni, cuminţi, oneşti etc.) Dacă suntem mai atenţi la nuanţă, ne gândim că n-am făcut totuşi tot ce-am putut, dar, oricât, măcar ne-am abţinut cât de cât de la rău şi măcar pentru asta...
Dacă am şti cât pierdem încercând să fim ceva ce nu suntem, în loc de a ne aduce în faţa Domnului exact aşa cum suntem, cu ceea ce urâm mai mult la noi!
Încercăm din răsputeri "să fim mai..." frumoşi, buni, deştepţi, bogaţi, iubiţi, iubitori, însă uităm un lucru mărunt, dar esenţial: să fim
Să nu încercăm să curăţăm noi, ci să-L chemăm pe El să ne spele! Şi să nu-l chemăm să ne cureţe doar în locurile în care şi noi suntem în stare, cât de cât să le aranjăm "căci, Doamne, uite, m-am abţinut de la a înjura" "sau uite, Doamne, m-am purtat amabil cu colegul de serviciu, chiar dacă e un mârlan" ci acolo unde e atâta mizerie încât şi nouă ne e frică, ori ruşine să ne uităm! În acele locuri să-L chemăm şi să spunem "Doamne, nu pot, vino Tu!"

Despre dragoste sau "dacă m-ai iubi, ai..." sau Efeseni 5

Se vorbeşte mult în zilele noastre despre îmbunătăţirea vieţii de cuplu.

Am citit şi eu multe articole pe temă, dar sunt genul de om care degeaba îşi face liste de reguli ori citeşte tone de reţete, pentru că memoria nu mă ajută să pun în practică exact ceea ce citesc.

Am nevoie de medicamente concentrate, pe care să le iau „o dată pe zi”.

Şi după lectura multor cărţi şi articole, baza a rămas tot Sfânta Scriptură. Într-un moment de cumpănă al vieţii mele, când toată „teoria” s-a disipat din mintea mea, singurul precept care mi-a rămas ca sprijin a fost „femeia să-şi respecte bărbatul”. ("fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat" Efeseni 5, 33)

Am auzit nu mai ştiu pe unde că „sunt călugăr” e un lucru pe care trebuie să şi-l spună un călugăr în fiecare dimineaţă când se trezeşte. Că monahismul nu e un vot care se depune odată, la tundere şi asta ajunge pentru toată viaţa.

Cred că, aplicat la viaţa de familie, „sunt soţie” e un lucru de care femeile căsătorite au nevoie să-şi amintească în fiecare dimineaţă. Gândul acesta - „sunt soţie” - trăit conştient (în conformitate cu Taina Cununiei) poartă în el sămânţa seriozităţii cu care îmi asum rolul acesta. Şi poartă în el respectul pe care îl acord soţului, respect care e esenţial pentru bunul mers al unei căsnicii.

Soţia e cea care trebuie, mai întâi, să se plece soţului, într-o smerenie care nu o coboară, ci o ridică la demnitatea pe care o are. O soţie smerită (a nu se înţelege prin asta că tolerează un comportament abuziv) poate muta munţii din loc, prin soţul ei. Smerenia ei, baza respectului pe care îl are faţă de el, îl va face pe acesta să strălucească din iubire. Simţind respectul ei, el va putea să-şi exprime în realitate întregul potenţial pe care îl are, cu care l-a înzestrat Dumnezeu.

O soţie smerită nu are aşteptări. Nu va spune niciodată „dacă m-ai iubi, ai...” Ea respectă în cel pe care l-a ales, din dragoste, pe Însuşi Domnul (Efeseni 5, 22).

Oameni singuri

Aşa e dintotdeauna, dar mie abia în ultima vreme mi-a atras atenţia - foarte mulţi oameni singuri. Şi bărbaţi, şi femei. Nu-şi găsesc perechea cu care să meargă pe drumul vieţii. Deşi îşi doresc foarte mult. De asemenea, oameni care vor să aibă copii şi nu au. Oameni care au familie dar se simt neîmpliniţi.
Este multă tristeţe şi singurătate în lume. Nu mă mai refer la boli şi dezastre, ci la cei "normali", care nu-şi găsesc rostul.
Viaţa din zilele noastre e o mare păcăleală. Peste tot ni se promite satisfacţia, dar sufletul nostru rămâne tot gol. Cu cât băgăm mai multe în el, cu atât parcă strigă mai tare: "Pe mine nu mă iubeşte nimeni!"
Stăm unii lângă alţii, fiecare în singurătatea lui şi nu găsim pe nimeni să ne iubească. Aşteptăm să fim iubiţi. Aşteptăm să umplem golul din sufletul nostru cu iubirea celorlalţi. Care, şi ei aşteaptă acelaşi lucru. Să le umplem noi golul cu iubire... Iubire pe care nici noi n-o avem.
Oare unde e iubirea, de tânjim atâta după ea dar nu e nimeni să ne-o dăruiască?