"În ciuda faptului că ceea ce i se întâmplă omului este cercetarea lui Dumnezeu, el nu poate să o vadă astfel. Se gândeşte că nu rezistă, socoteşte că durerea este prea mare, că necazurile sunt copleşitoare, că chinurile sunt irezistibile şi zice: "Ce să mă fac? Nu mai pot!" Lucrurile nu stau însă aşa. Tocmai pentru că suferi, pentru că eşti constrâns, că ai înlăuntrul tău răni, că vin asupra ta toate, că nu mai există nicio nădejde, nicio cale de ieşire, nici sprijin sau mângâiere, tocmai pentru că ţi se întâmplă toate acestea, nu este numai un indiciu, ci însăşi dovada prezenţei lui Dumnezeu. Dovada că se preocupă de tine, că El se apropie de tine şi chiar te atinge. Te vede, te ştie, te înţelege şi vrea să te miluiască. Deci, opreşte-te o clipă, ai puţină răbdare şi pune-ţi nădejdea în Dumnezeu!
De ce suferi atât de mult, de ce te simţi atât de rănit, atât de descurajat, de ce crezi că te sufoci, că te pierzi? De ce? Nu din altă pricină, ci pentru că înlăuntrul tău este multă împotrivire.
***
Şi iată cum lucrează împotrivirea aceasta... Fie că înţelege cineva, fie că nu înţelege - deşi nu este îndreptăţit să nu înţeleagă; în realitate nu doreşte să înţeleagă - acolo, în străfundul omenesc, există ego-ul, plăcerea de sine, egoismul, în general toată tendinţa de autonomie a omului faţă de Dumnezeu. Deşi simţi, într-un fel sau altul că pe toate le îngăduie Dumnezeu pentru tine, tocmai ca să intre înlăuntrul tău harul Lui, tu te împotriveşti şi zici: "Nu, nu pot!" Nu poţi? Cu atât mai bine! Predă-te lui Dumnezeu! Spune-i "da!" lui Dumnezeu! Şi vei vedea cum se va uşura grabnic durerea. Dar nu numai atât, ci şi încetul cu încetul vei vedea cu ochii şi vei simţi lucrarea harului lui Dumnezeu înlăuntrul tău. Suferinţa va începe să se îndulcească, să devină cerească, aşa cum şi este de fapt. Se va manifesta ca har al lui Dumnezeu, ca minune a Lui, ca atingere dumnezeiască şi ca dulceaţă divină." (Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina suferinţei)
"Opreşte-te puţin şi ia aminte!"
Cum să-ţi protejezi copiii
Este greu să te vadă copilul făcând "pozne", ca adult. Pentru situaţiile în care am greşit, le-am spus că greşim cu toţii, şi adulţii, şi copiii, dar că trebuie să încercăm să ne îndreptăm.
Dar atât de clar ca în acest fragment al Maicii Siluana nu aveam formulat în minte această idee.
"In acelasi timp copilul trebuie sa afle, fara sa vada la televizor neaparat, ca nu toti oamenii sunt buni. Ii spuneti: Ai vazut ca nici eu nu sunt buna tot timpul, ai vazut ca sunt trista. Nici tati nu e cel mai bun, ai vazut cum se supara. Deci noi oamenii suntem si rai si buni, la unii rautatea e mai mare, la unii mai mica. Toti oamenii ne-am nascut ca sa transformam rautatea in bunatate. Uite ce rau esti acum! Hai sa ne rugam sa te faca Dumnezeu bun. Ai vazut, mami, ce rea eram adineauri? Roaga-te pentru mine sa ma fac buna. Asta este lucrarea noastra, sa transformam si avem datoria sa ne aparam de rau. Ai vazut ca sunt niste baieti care sunt rai si care pot sa te bata. Deci ce faci? Trebuie sa treci pe partea cealalta, sa te feresti. Copilul trebuie sa stie ca in lume sunt lucruri rele si ca trebuie sa se apere. Si cei care il apara sunt parintii. Si cei care trebuie sa il apere sunt legea, politia si noi trebuie sa pretindem asta. "
Dimensiunea veşniciei
M-am gândit la postarea Irinei despre portretul femeii ortodoxe dar, meditând la asta, nu mi-au venit în minte care ar trebui să fie "trăsăturile" femeii ortodoxe, ci mai mult mă gândeam ce ar defini o viaţă ortodoxă. Subscriu la ideea aceasta, că viaţa ar trebui să fie modelată de Duhul Bisericii.
Mi-a plăcut foarte mult o 'definiţie' a părintelui Teofil cu privire la viaţa ortodoxă:
"O viaţă ortodoxă trebuie să fie o viaţă care prelungeşte Sfânta Liturghie în viaţa socială, în viaţa de toate zilele, în înţelesul că la Sfânta Liturghie se spune: "Cu pace să ieşim" şi credincioşii răspund: "Întru numele Domnului", ceea ce înseamnă că şi după Liturghie trebuie să fie o Liturghie, adică o slujbă de preamărire a lui Dumnezeu şi o slujbă de transformare a naturii, de transformare a vieţii noastre, de transformare a simţirii noastre, de transformare a fiinţei noastre spre bine."
Iar Maica Siluana spune, în acelaşi duh, să binecuvântăm pe tot omul, să ne vedem văzuţi de Domnul în tot ce facem şi să lucrăm toate ca pe ceva sfânt.
În momentul în care punem orice activitate pe care o avem de făcut sub privirea Domnului, chemându-L martor şi ajutor, atunci totul devine un act liturgic. Să vezi cum, având un copilaş înspre vârsta de un an, ştiţi, vârsta aceea la care-i place să arunce lucrurile doar de dragul gestului de a-i fi date înapoi şi tot aşa, lucru care ne exasperează de cele mai multe ori şi ne face să spunem: 'uf! nimic nu pot face! eu am atâta treabă şi trebuie să fac chestia asta fără sens'
Ei, gestul acela de a-i da copilului de zece ori jucăria, devine un act liturgic. Ori strânsul jucăriilor de prin casă de zeci de ori pe zi, acelaşi şi acelaşi gest repetat, care parcă îţi opreşte viaţa în loc, parcă nu are nici un sens... gestul acela îţi poate aminti de răsăritul soarelui în fiecare dimineaţă... care poate nu ar avea nici un sens... în fiecare dimineaţă, iar răsare, şi răsare, şi răsare... pentru ce repetitivitatea asta a gesturilor? Pentru ce mersul zilnic la serviciu, pentru ce curăţenia zilnică în casă, când mâine va fi la fel... şi presupunând că va fi altceva, acel altceva va deveni perpetuu, până când va fi înlocuit de altceva... Şi ce sens ar avea toate astea dacă nu ar fi, fiecare, tot atâtea posibilităţi de întâlnire cu Domnul? Sensul e aici, acum, nu mâine, nu peste 2 ani, când voi reîncepe serviciul, după concediul de maternitate, nu peste 3 ani, când voi termina facultatea, nu atunci..., când voi... Aici, acum este momentul în care dau sens întregii vieţi.
Cred că asta e esenţialul unei vieţi ortodoxe, posibilitatea de a trece din acest timp, acum, în veşnicie, prin liturghia continuă ... de a înveşnici timpul, cum spun Părinţii.
Postări
