"Mamă" şi "Mămică"

Nu am mai povestit de mult ce mai fac fetele. Ce mai fac eu cu fetele.
Cresc, sunt mari. Au avut prima teză. A fost cam bulversant pentru mine. Deşi le văd cum se înalţă, cum devin din ce în ce mai responsabile şi independente, parcă nu m-am gândit că sunt mari până ce m-au anunţat că au teză. Deşi nu sunt la o vârstă prea înaintată (am prietene care la vârsta mea au primul bebeluş), totuşi teza asta m-a cam pus pe gânduri. Criză de adolescent întârziat.
În continuare, îmi place să mă joc cu ele.
Ultimele găselniţe sunt nişte "jocuri" de la metoda ESPERE, a psihologului Jacques Salome.
Alternanţa funcţiilor "mamă" - "mămică".
Pe scurt, cele două funcţii reprezintă două faţete esenţiale ale rolului nostru de părinte ce trebuie să-l ajute pe copilul nostru să crească frumos, capabil să se desprindă la vremea potrivită de cuibul familiei şi să zboare liniştit în viaţă. Le aplicăm chiar dacă nu le conştienizăm. Întotdeauna vom fi şi mai blânde, tolerante şi mai aspre, exigente.
***
Conform teoriei, funcţia "mămică" este pusă în slujba satisfacerii nevoilor fundamentale ale copilului de hrană, siguranţă, iubire şi apreciere. Se caracterizează prin: prezenţă apropiată, caldă, disponibilă; prin utilizarea tuturor mijloacelor non-verbale: mângâiere, privire, respiraţie, energie binevoitoare. Este o relaţie susţinută pe "a da" şi "a primi", concepte pe care le găsiţi explicate pe scurt în aceste imagini preluate de aici.


Metoda ESPERE spune că "funcţia "mamă" este un ansamblu de comportamente, gesturi, atitudini, cuvinte, intervenţii ce vizează demitizarea iluziei cu privire la atotputernicia infantilă (această iluzie îl face să creadă că toate dorinţele lui vor fi satisfăcute). E o funcţie care oferă mai puţine gratificaţii decât cea de "mămică", mai frustrantă, care presupune mai multe privaţiuni şi poate da naştere la conflicte.
Dozată armonios, această funcţie poate susţine pozitiv întâlnirea copilului cu privaţiunile vieţii."
Cele două funcţii presupun distingerea între nevoi şi dorinţe. Astfel, e esenţial pentru un părinte să înţeleagă că el nu e pe lume pentru împlinirea dorinţelor copilului, ci pentru determinarea împreună cu acesta dacă sunt realiste şi ajutarea lui la îndeplinire. Părintele este însă obligat să satisfacă nevoile copilului. Trebuie de observat dacă în spatele unei dorinţe se află o nevoie şi aceea trebuie satisfăcută. Aici găsiţi un articol sugestiv.
După această minitrecere în revistă a bazei teoretice, să povestesc cum am aplicat eu şi rezultatele.
***
Nu aş fi crezut că aplicarea unei astfel de metode ar putea avea cu adevărat un efect, dar am zis să o iau ca pe un joc. Le-am rugat pe fete să-mi facă 2 ecusoane: unul pe care scrie "mamă" şi unul pe care scrie "mămică" şi le-am explicat pe scurt ce semnificaţie va avea fiecare ecuson pe care-l voi purta.
Efectul a fost imediat. În primul rând, nu a funcţionat unilateral, doar asupra fetelor. Eu însămi am devenit mai atentă asupra funcţiilor pe care le am. Spre exemplu, la masă, deoarece trebuie satisfăcută o nevoie fundamentală, vom folosi funcţia de mămică. Mesele trebuie să se desfăşoare într-un mediu plăcut, destins. Purtarea ecusonului îmi aduce aminte să nu le cicălesc să mănânce (noi cam avem probleme cu mâncarea), dar le atrag atenţia că în acelaşi timp sunt responsabilă de creşterea lor sănătoasă, deci trebuie să mă ajute să fiu mămică şi să le satisfac această nevoie. Nu mi-a venit să cred ce efect a avut!
Când se mai foloseşte funcţia "mămică", obligatoriu: la despărţiri (când eu sau ele plecăm de acasă), la culcare, în momente rituale, festive (chiar dacă acest moment e o cină în familie). Când alternează funcţiile: la teme (dacă sunt mai studioşi din fire, folosim funcţia mămică, dacă nu, şi e nevoie de mai multă fermitate, cea de mamă). Funcţia de mamă o folosim la obligaţii în general: curăţenie în cameră, în general, lucruri care le fac mai puţină plăcere dar trebuie făcute.
Fetele au primit foarte încântate acest joc şi au intrat cu plăcere în el. Îl recomand la toată lumea pentru că poate fi aplicat de la cele mai fragede vârste. Fireşte, fără prea multă teorie :D

"Doamne, nu pot, vino Tu!"

Recent, cineva mi-a spus: "mi-ar plăcea să nu fiu atât de..." şi urma o etichetă. Mă gândeam câte eforturi depunem noi, oamenii normali, să devenim "mai normali", conformi cu o imagine pe care ne-am creat-o despre cum ne-ar plăcea să fim, niciodată deschişi la ceea ce suntem "chemaţi" să fim. Credem că dacă ne cosmetizăm, dacă tăiem în carne vie, înlăturând "ce e urât", ce e "rău" în noi, ba mai punem şi deprinderi şi obişnuinţe frumoase, suntem "creştinii" care trebuie să fim.
De cele mai multe ori, lucrurile care nu ne plac la noi sunt tocmai cele pe care nu le vom putea schimba de fapt niciodată, confundând această neputinţă cu smerenia.
M-am gândit la Sfinţii Apostoli, cei mai apropiaţi de Mântuitorul.
Sfinţii Ioan şi Iacov, "fiii Tunetului" - superiori, mândri, cerându-I Domnului să-i pună unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. Şi Ioan şi-a sprijinit capul pe pieptul Mântuitorului, pentru ca apoi să fie singurul ucenic aflat la picioarele Lui, când Acesta se afla pe cruce.
Sfântul Petru, infatuat, impulsiv, ofensat la ideea că Îl va trăda pe Domnul. Şi chiar o va face!
Şi totuşi, această impulsivitate l-a făcut să sară din corabie, şi să meargă pe mare.
Apoi, m-am gândit la tâlharul "cel bun", de pe cruce. Câte nu o fi făcut el în viaţa lui, că după cum el însuşi recunoscuse, nu a ajuns degeaba acolo. Şi totuşi, Mântuitorul i-a spus "astăzi vei fi cu Mine în rai"
Avem iluzia că "dacă am fi mai..." am plăcea celor din jur, ne-am plăcea poate nouă înşine, i-am fi plăcuţi lui Dumnezeu şi am "merita" chiar cumva să "intrăm în rai". "Smerenia" nu ne va lăsa niciodată să pronunţăm asta, că "merităm" să intrăm în rai, dar şi noi, acolo, am făcut tot ce-am putut ca să fim mai... (buni, cuminţi, oneşti etc.) Dacă suntem mai atenţi la nuanţă, ne gândim că n-am făcut totuşi tot ce-am putut, dar, oricât, măcar ne-am abţinut cât de cât de la rău şi măcar pentru asta...
Dacă am şti cât pierdem încercând să fim ceva ce nu suntem, în loc de a ne aduce în faţa Domnului exact aşa cum suntem, cu ceea ce urâm mai mult la noi!
Încercăm din răsputeri "să fim mai..." frumoşi, buni, deştepţi, bogaţi, iubiţi, iubitori, însă uităm un lucru mărunt, dar esenţial: să fim
Să nu încercăm să curăţăm noi, ci să-L chemăm pe El să ne spele! Şi să nu-l chemăm să ne cureţe doar în locurile în care şi noi suntem în stare, cât de cât să le aranjăm "căci, Doamne, uite, m-am abţinut de la a înjura" "sau uite, Doamne, m-am purtat amabil cu colegul de serviciu, chiar dacă e un mârlan" ci acolo unde e atâta mizerie încât şi nouă ne e frică, ori ruşine să ne uităm! În acele locuri să-L chemăm şi să spunem "Doamne, nu pot, vino Tu!"

Despre dragoste sau "dacă m-ai iubi, ai..." sau Efeseni 5

Se vorbeşte mult în zilele noastre despre îmbunătăţirea vieţii de cuplu.

Am citit şi eu multe articole pe temă, dar sunt genul de om care degeaba îşi face liste de reguli ori citeşte tone de reţete, pentru că memoria nu mă ajută să pun în practică exact ceea ce citesc.

Am nevoie de medicamente concentrate, pe care să le iau „o dată pe zi”.

Şi după lectura multor cărţi şi articole, baza a rămas tot Sfânta Scriptură. Într-un moment de cumpănă al vieţii mele, când toată „teoria” s-a disipat din mintea mea, singurul precept care mi-a rămas ca sprijin a fost „femeia să-şi respecte bărbatul”. ("fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat" Efeseni 5, 33)

Am auzit nu mai ştiu pe unde că „sunt călugăr” e un lucru pe care trebuie să şi-l spună un călugăr în fiecare dimineaţă când se trezeşte. Că monahismul nu e un vot care se depune odată, la tundere şi asta ajunge pentru toată viaţa.

Cred că, aplicat la viaţa de familie, „sunt soţie” e un lucru de care femeile căsătorite au nevoie să-şi amintească în fiecare dimineaţă. Gândul acesta - „sunt soţie” - trăit conştient (în conformitate cu Taina Cununiei) poartă în el sămânţa seriozităţii cu care îmi asum rolul acesta. Şi poartă în el respectul pe care îl acord soţului, respect care e esenţial pentru bunul mers al unei căsnicii.

Soţia e cea care trebuie, mai întâi, să se plece soţului, într-o smerenie care nu o coboară, ci o ridică la demnitatea pe care o are. O soţie smerită (a nu se înţelege prin asta că tolerează un comportament abuziv) poate muta munţii din loc, prin soţul ei. Smerenia ei, baza respectului pe care îl are faţă de el, îl va face pe acesta să strălucească din iubire. Simţind respectul ei, el va putea să-şi exprime în realitate întregul potenţial pe care îl are, cu care l-a înzestrat Dumnezeu.

O soţie smerită nu are aşteptări. Nu va spune niciodată „dacă m-ai iubi, ai...” Ea respectă în cel pe care l-a ales, din dragoste, pe Însuşi Domnul (Efeseni 5, 22).