Septembrie al meu a venit incarcat de culoare, de ploaie si de caldura. Am savurat fiecare zi si m-am bucurat de darurile ei.
M-am intristat pentru oamenii care au ramas fara truda mainilor din cauza inundatiilor care s-au abatut asupra lor.
Ma gandesc cum ne-a facut Dumnezeu ca suntem atat de singuri in suferinta, ca oricat de aproape ai cauta sa-i fii un om in suferinta lui, nu poti sa o mai iei asupra ta cum a facut Hristos pentru noi. Si atunci, respectul pentru durerea omului - ca e fizica sau sufleteasca - reverenta in fata suferintei sale poate fi o mangaiere. Sa-l cred si sa-l ajut cum pot, macar cu o rugaciune daca altfel nu.
Si sa pretuiesc cu atat mai mult binele din viata mea, constienta fiind ca totul trece si totul se transforma.
***
Se apropie zilele prietenelor mele si pentru noi discutiile despre toamna vietii devin mai prezente. Apropo de trecere, de transformare. Luandu-ne cu copiii, cu etapele lor de maturizare, am ajuns, aproape fara sa ne dam seama, in fata unui prag: acela al anilor femeii "d'un certain aĝe".
Intr-o epoca in care se cauta tot mai mult tineretea fara de batranete si viata fara de moarte (pentru ca evolutia stiintifica si tehnica ne permite sa ne preocupam de asta), a te gandi ca intri in luna septembrie a vietii poate fi destul de apasator. Se si induce un fel de asteptare ca ai putea sa te opui cumva trecerii timpului, iar daca aceasta "impotrivire" nu e vizibila, cumva esti vazuta, mai ales ca femeie, ca nefiind atenta.
Cumva tot pe aici dar si in alta ordine de idei, vorbeam chiar ieri cu cineva despre produse de regenerare celulara - de altfel, sunt de acord cu orice ne ajuta sa ne prelungim starea de bine, puterea, vitalitatea - si mi se parea un pic ciudat cum punea problema: sa fim bine cat mai mult timp, ca sa nu fim o povara pentru copii, ca si ei au viata lor. Dincolo de faptul ca sunt de acord si cu asta: a nu fi, pe cat se poate, povara pentru copii, cred ca undeva incepem sa ne indepartam de autenticul uman. Primirea si celebrarea vietii cu tot ce cuprinde ea, si bune, si rele, si viata, si moarte, si tinerete, si batranete.
In schimb, in epoca maxima de acceptare a oricarei diversitati, parca se intretine si se cultiva o continua neacceptare de sine: copil altfel decat ar trebui, la adolescenta nu-mi place cum sunt, ar trebui sa fiu altfel (si exista influencerii care iti arata cum), la tinerete, daca am numarul de kilograme corect, tot trebuie sa imi mai maresc sau sa micsorez ceva, cand sunt la varsta maturizarii deja incep sa-mi pun problema prevenirii imbatranirii, iar dupa 50 de ani deja nu pot accepta ca iata, in ciuda preventiei, totusi ridurile devin din ce in ce mai accentuate (dar exista si pentru asta solutii!).
Vad ca suntem mai degraba intr-o epoca in care nu doar ca ne e frica sa imbatranim pentru ca se apropie moartea si avem impresia ca, amanand ridurile, amanam moartea, dar ne e frica sa devenim neputinciosi pentru ca nu mai stim daca va fi cine sa ne dea o cana cu apa. Pentru ca nu mai stim daca ai nostri copii vor fi acolo, cum erau parintii nostri pentru parintii lor sau chiar si noi, pentru ei.
Pentru ca da, e greu sa iti vezi mama sau tata batran, bolnav, la pat, e greu sa trebuiasca sa il ingrijesti (se vorbeste mai nou despre "generatia sandvis" - cei care trebuie sa se ocupe atat de parintii bolnavi sau neputinciosi, cat si de copiii care inca nu sunt total independenti), dar pe vremuri era vorba despre o datorie nechestionabila a vietii: ingrijesti pe cei care te-au nascut si te-au crescut. Tinea de cursul normal al vietii, de autentic, de caracter. In zilele noastre, pe langa absenta contactului cu realitatea mortii (nu duc copilul la inmormantarea bunicului, sa nu se sperie) se cultiva si iluzia lipsei de necesitate a grijii pentru mama sau tata aflati la apusul vietii. Voi nu va trebui sa aveti grija de mine! Asa. Si cine sa o faca? Si mai ales, de ce?
Da, s-au schimbat vremurile; acum, mama sau tata nu mai sunt in "casa batraneasca" din fundul curtii, ci sunt in alta regiune sau tara. Noi lucram in multinationale si asta ne ocupa tot timpul. Avem si copii adulti care mai copilaresc inca la 30 de ani, iar noi nu ne permitem sa muncim mai putin pentru ca nu si-ar mai putea sustine stilul de viata. Dar nu ne dam seama de nenaturalul in care ne-am lasat tarati. Poate si pentru ca, fugind de viata cu toate ale ei, ne afundam intr-un artificial care ne face sa ne pierdem reperele: nu mai stim daca e zi sau noapte (doar lucram cu parteneri din America, nu?!), daca e iarna sau vara (lucram de acasa si putem merge oricand in Maldive sau la ski si mancam orice, oricand), daca avem copii sau adulti - cand sunt copii, au voie sa decida orice pentru ei, cand sunt adulti, au nevoie sa decidem noi pentru ei, ca nu stiu daca-si permit), iar noi insine, daca suntem tineri sau batrani: la 20 de ani "ne traim viata" in distractii, jocuri, filme (ca pensionarii), iar la 40 de ani facem copii. Normal ca ne e frica de a fi ingrijiti de copilul nostru de 25 de ani cand noi avem 65. El, la 25, inca uita sa dea mancare la un caine.
Am alunecat usor in pesimism, dar toamna vine si cu umbrele ei, asa ca imi asum. Pentru ca, o anume varsta, o anume experienta de viata iti pot aduce un grad de acceptare autentic, nu ideologizat, o anume nepasare in fata presiunii exterioare bazata pe cunoastere de sine, nu pe revolta de adolescent. Si, de ce nu, iti pot aduce o incredere care vine din credinta ca viata are propriile mecanisme de autocorectie si merge mai departe ceea ce e viabil, iar ceea ce e fragmentat, fracturat si exclus se va intoarce pentru a fi integrat.
C.G. Jung spune ca razboaiele mondiale, irationale, au venit intr-o epoca de culme a rationalitatii si excludere a irationalului. Si ca era nevoie de integrarea si a irationalului pentru evolutia umanitatii.
In zilele noastre oare ce excludem si ce avem nevoie sa integram si mai ales care va fi forma de autocorectie pe care ne-o vom aplica de aceasta data?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu