Azi sunt recunoscatoare pentru miracolul vietii care a ajuns si la mine dupa zeci, sute de mii de ani de existenta pe aceasta planeta, si care va merge si mai departe, prin copiii si nepotii mei, cu ajutorul lui Dumnezeu (si daca vom reusi sa evitam vreo extinctie nucleara)
Ne gandim la bunicii nostri, poate la strabunici, dar rareori ne vine in minte o femeie a cavernelor, infricosata, nestiind cum sa se ascunda, incercand sa se faca nevazuta, sa manance repede si cat de mult cand gaseste ceva, pentru a fugi repede in ascunzatoare.
O femeie cu inima tremuranda ca a unui iepure haituit, care cauta sa se camufleze, sa nu iasa in evidenta, sa nu atraga atentia, acestea fiind virtuti esentiale pentru supravietuire.
Care cu groaza si cu durere, poate, a trait momentul unei impreunari, raspuns la o chemare neauzita din viitor.
O femeie care a reusit sa dea nastere unui prunc, pe care a reusit sa-l pazeasca asa cum a putut, iar acesta a devenit adult, la randul sau, ducand darul vietii mai departe.
Azi sunt recunoscatoare si onorez aceasta femeie careia ii spun: iti multumesc ca ai supravietuit si ai dat viata stramosilor mei! Ai reusit! Noi, am reusit! Multumesc, Doamne, pentru ziua de azi, pentru sangele care curge prin venele mele venind de la atat de multe generatii departare!
Azi sunt recunoscatoare pentru lumina, pentru soare, pentru lumina zilei. Am stat multi ani intr-o casa in care lumina soarelui nu batea direct si am suferit. Sunt o fiinta solara, cum mai ziceam anterior. Copilaria mi-am petrecut-o intr-un apartament orientat spre sud si totusi nu-mi amintesc sa fi suferit vreodata de "prea cald". Acum, ma bucur tare ca am la noua casa si ferestre spre sud si sunt extrem de recunoscatoare sa vad razele soarelui mangaind diverse obiecte.
Sunt recunoscatoare pentru aceasta luna, pentru aerul de sarbatoare care pluteste in oras.
Sunt recunoscatoare pentru Pascal Bruckner, un autor contemporan din a carui carte ma delectez acum, pentru a ma pregati de intalnirea ce va avea loc anul acesta la FILIT. "Nu este niciodata prea tarziu sa lupti cu provocari imposibile" (P. Bruckner)
Am intrat in ultimul sfert al anului. Pe masura ce finalizam etape si proiecte propuse pentru anul in curs, continuam sa fim recunoscatori pentru ce am primit /realizat.
Pentru ca e vorba chiar de trei luni pana la finalul anului, m-am gandit sa reiau provocarea recunostintei zilnice.
Am mai facut acest proces, chiar pe blogul acesta, in 2015 aici, apoi in 2020, pe vremea pandemiei, si mai multe despre recunostinta am scris aici.
Pe scurt, invitatia e sa ne gandim zilnic, timp de trei luni, la trei motive pentru care suntem recunoscatori în ziua respectiva (si sa notam in jurnal; poate fi si online, daca vreti sa calatoriti alaturi mine).
Septembrie al meu a venit incarcat de culoare, de ploaie si de caldura. Am savurat fiecare zi si m-am bucurat de darurile lunii.
M-am intristat pentru oamenii care au ramas fara truda mainilor din cauza inundatiilor care s-au abatut asupra lor.
Ma gandesc cum ne-a facut Dumnezeu ca suntem atat de singuri in suferinta, ca oricat de aproape ai cauta sa-i fii unui om in suferinta lui, nu poti sa o mai iei asupra ta cum a facut Hristos pentru noi. Si atunci, respectul pentru durerea omului - ca e fizica sau sufleteasca - reverenta in fata suferintei sale poate fi o mangaiere. Sa-l cred si sa-l ajut cum pot, macar cu o rugaciune daca altfel nu.
Si sa pretuiesc cu atat mai mult binele din viata mea, constienta fiind ca totul trece si totul se transforma.
***
Se apropie zilele prietenelor mele si pentru noi discutiile despre toamna vietii devin mai prezente. Apropo de trecere, de transformare. Luandu-ne cu copiii, cu etapele lor de maturizare, am ajuns, aproape fara sa ne dam seama, in fata unui prag: acela al anilor femeii "d'un certain aĝe".
Intr-o epoca in care se cauta tot mai mult tineretea fara de batranete si viata fara de moarte (pentru ca evolutia stiintifica si tehnica ne permite sa ne preocupam de asta), a te gandi ca intri in luna septembrie a vietii poate fi destul de apasator. Se si induce un fel de asteptare ca ai putea sa te opui cumva trecerii timpului, iar daca aceasta "impotrivire" nu e vizibila, cumva esti vazuta, mai ales ca femeie, ca nefiind atenta.
Cumva tot pe aici dar si in alta ordine de idei, vorbeam chiar ieri cu cineva despre produse de regenerare celulara - de altfel, sunt de acord cu orice ne ajuta sa ne prelungim starea de bine, puterea, vitalitatea - si mi se parea un pic ciudat cum punea problema: sa fim bine cat mai mult timp, ca sa nu fim o povara pentru copii, ca si ei au viata lor. Dincolo de faptul ca sunt de acord si cu asta: a nu fi, pe cat se poate, povara pentru copii, cred ca undeva incepem sa ne indepartam de autenticul uman. Primirea si celebrarea vietii cu tot ce cuprinde ea, si bune, si rele, si viata, si moarte, si tinerete, si batranete.
In schimb, in epoca maxima de acceptare a oricarei diversitati, parca se intretine si se cultiva o continua neacceptare de sine: copil altfel decat ar trebui, la adolescenta nu-mi place cum sunt, ar trebui sa fiu altfel (si exista influencerii care iti arata cum), la tinerete, daca am numarul de kilograme corect, tot trebuie sa imi mai maresc sau sa micsorez ceva, cand sunt la varsta maturizarii deja incep sa-mi pun problema prevenirii imbatranirii, iar dupa 50 de ani deja nu pot accepta ca iata, in ciuda preventiei, totusi ridurile devin din ce in ce mai accentuate (dar exista si pentru asta solutii!).
Vad ca suntem mai degraba intr-o epoca in care nu doar ca ne e frica sa imbatranim pentru ca se apropie moartea si avem impresia ca, amanand ridurile, amanam moartea, dar ne e frica sa devenim neputinciosi pentru ca nu mai stim daca va fi cine sa ne dea o cana cu apa. Pentru ca nu mai stim daca ai nostri copii vor fi acolo, cum erau parintii nostri pentru parintii lor sau chiar si noi, pentru ei.
Pentru ca da, e greu sa iti vezi mama sau tata batran, bolnav, la pat, e greu sa trebuiasca sa il ingrijesti (se vorbeste mai nou despre "generatia sandvis" - cei care trebuie sa se ocupe atat de parintii bolnavi sau neputinciosi, cat si de copiii care inca nu sunt total independenti), dar pe vremuri era vorba despre o datorie nechestionabila a vietii: ingrijesti pe cei care te-au nascut si te-au crescut. Tinea de cursul normal al vietii, de autentic, de caracter. In zilele noastre, pe langa absenta contactului cu realitatea mortii (nu duc copilul la inmormantarea bunicului, sa nu se sperie) se cultiva si iluzia lipsei de necesitate a grijii pentru mama sau tata aflati la apusul vietii. Voi nu va trebui sa aveti grija de mine! Asa. Si cine sa o faca? Si mai ales, de ce?
Da, s-au schimbat vremurile; acum, mama sau tata nu mai sunt in "casa batraneasca" din fundul curtii, ci sunt in alta regiune sau tara. Noi lucram in multinationale si asta ne ocupa tot timpul. Avem si copii adulti care mai copilaresc inca la 30 de ani, iar noi nu ne permitem sa muncim mai putin pentru ca nu si-ar mai putea sustine stilul de viata. Dar nu ne dam seama de nenaturalul in care ne-am lasat tarati. Poate si pentru ca, fugind de viata cu toate ale ei, ne afundam intr-un artificial care ne face sa ne pierdem reperele: nu mai stim daca e zi sau noapte (doar lucram cu parteneri din America, nu?!), daca e iarna sau vara (lucram de acasa si putem merge oricand in Maldive sau la ski si mancam orice, oricand), daca avem copii sau adulti - cand sunt copii, au voie sa decida orice pentru ei, cand sunt adulti, au nevoie sa decidem noi pentru ei, ca nu stiu daca-si permit), iar noi insine, daca suntem tineri sau batrani: la 20 de ani "ne traim viata" in distractii, jocuri, filme (ca pensionarii), iar la 40 de ani facem copii. Normal ca ne e frica de a fi ingrijiti de copilul nostru de 25 de ani cand noi avem 65. El, la 25, inca uita sa dea mancare la un caine.
Am alunecat usor in pesimism, dar toamna vine si cu umbrele ei, asa ca imi asum. Pentru ca, o anume varsta, o anume experienta de viata iti pot aduce un grad de acceptare autentic, nu ideologizat, o anume nepasare in fata presiunii exterioare bazata pe cunoastere de sine, nu pe revolta de adolescent. Si, de ce nu, iti pot aduce o incredere care vine din credinta ca viata are propriile mecanisme de autocorectie si merge mai departe ceea ce e viabil, iar ceea ce e fragmentat, fracturat si exclus se va intoarce pentru a fi integrat.
Bineinteles, lucrurile sunt nuantate si exista exceptii. Exista multe drame care duc la imposibilitatea de a avea copii la o varsta mai tanara, necesitatea ca parintii sa fie ingrijiti de catre persoane pe care poate cu greu le gasim, sau e nevoie de a fi duse la centre de ingrijire. Clar, nu ma refer la acele exceptii, ci la faptul ca observ niste schimbari de paradigma, in care, relativizandu-se cam tot, ne regasim tot mai bulversati ca si mental colectiv.
C.G. Jung spune ca razboaiele mondiale, irationale, au venit intr-o epoca de culme a rationalitatii si excludere a irationalului. Si ca era nevoie de integrarea si a irationalului pentru evolutia umanitatii.
In zilele noastre oare ce excludem si ce avem nevoie sa integram si mai ales care va fi forma de autocorectie pe care ne-o vom aplica de aceasta data?
Imi place luna august pentru ca e ca un alt fel de „sfarsit de an”. Nu stiu dacă pentru ca 1 septembrie e prima zi a anului bisericesc sau pentru ca in septembrie incepe anul scolar - un nou inceput (desi nu mai am copii care sa inceapa scoala, anul acesta mezina a terminat facultatea) - cert e ca intotdeauna am avut gandul ca august ar trebui sa fie ultima luna a anului, nu decembrie. Faptul ca incep sa cada frunzele, ca se culeg roadele pamantului, incep sa plece pasarile calatoare... totul vorbeste despre incheiere. Ca atunci cand mergi la picnic si la final iti aduni lucrurile, strangi paturica, pui totul in geanta si pleci. Cred ca august e felul anului de a-si strange paturica 🧺
Vara este pentru mine mai degraba un anotimp static, in care intru pe mod „baterie” si stochez energie solara. Sunt o fiinta solara, imi place sa-mi bata soarele in casa, am schimbat locatii de cabinet pe motiv de lipsa de lumina. Vara asta m-am bucurat din plin de soare!
Nu-mi propun multe pe vara. Sa citesc o carte, doua. (Anul acesta am citit „Dezvoltarea personalitatii” a lui C. G. Jung si am reluat „Psiho-Cibernetica”, a lui M. Maltz). Sa meditez. Sa reduc activitatile pana la limita necesitatii. Sa ma inconjur pe cat se poate de rutina, de previzibil, de o atmosfera „plictisitoare”. Si in asta, sa fiu cat mai mult in prezent. Fara telefon, pe cat posibil (si am reusit, slava Domnului, sa las telefonul toată ziua in casă. Radeam ca „n-am facut niciun pas” zile intregi pentru ca aplicatia telefonului nu a detectat miscare). In felul acesta, timpul se umple de acum si devine ca o bucla temporala, fapt ce favorizează alipirea de Dumnezeu.
Am mai observat ceva la mine, vara. Ma imbolnavesc de vreo viroza . Nu fac parte dintre persoanele care se pot lauda ca „n-au mai racit de ani de zile!”. Eu am cel putin două viroze pe an: una iarna, la sfarsitul anului, si una vara. In vara aceasta am avut doua. Numesc virozele prilej de regenerare celulara si, desi nu ma simt deloc bine in timp ce sunt bolnava, am observat ca in corpul meu se intampla ceva ca o curatenie generala. Ma ajut in perioada bolii de tot felul de produse pornind de la tincturi💧, prafuri (curcuma), la uleiuri esentiale🧴si gemoterapie. De obicei sunt „ca noua” in 3-4 zile.
Scurtarea timpului petrecut pe telefon m-a ajutat la ceva: am renutat la toate canalele social-media. Si, recunosc, chiar am mai mult timp acum. Cred ca asta e motivul principal pentru care am simtit nevoia sa intru din nou pe acest blog. Pe vremuri era singura mea „fereastra catre lume”, iar acum m-am intors la ea. Este vitrina cu secvente ale vietii mele obisnuite sau cu lucruri care cred ca merita a fi impartasite.
Si, apropo de impartasire, dand timpul inapoi, imi dau seama ca a mai fost un element care a contribuit la iesirea din social-media: am vazut filmul „Perfect Days”, regizat de Wim Wenders, cu Koji Yakusho actor principal. Recomand! Filmul acesta este de o frumusete rara si de o profunzime tulburatoare!
Pe acordurile melodiei de la trailer iti urez un timp bun, iti multumesc ca ai citit pana la final si te mai astept cu drag la o cafea virtuala☕!
