Am găsit un mic îndrumător de cercetare a sufletului care poate ajuta să privim lucrurile un pic dintr-o altă perspectivă. Este de la sf. Ignatie Briancianinov. Adresează cele șapte păcate capitale și modalitățile de a lucra pentru a le depăși. 
Lăcomia pântecelui
 - naște îmbuibarea, beția, nepăzirea și dezlegarea posturilor, mâncarea
 pe ascuns, căutarea mâmncărurilor alese și, la general vorbind, 
încălcarea înfrânării. Iubirea necuvenită și exagerată a trupului, a 
vieții și odihnei lui, din care se naște iubirea de sine, care la rândul
 ei duce la nepăzirea credinței față de Dumnezeu, față de Biserică, față
 de faptele bune, față de oameni. 
Lăcomia pântecelui poate fi biruită prin înfrânare.
 Înfrânarea de la mâncarea și băutura în exces, păzirea corectă a 
posturilor, înfrânarea trupului prin întrebuințarea cu măsură și mereu 
în aceeași cantitate a mâncării, ceea ce face ca toate patimile să 
slăbească, mai ales iubirea de sine, care este iubirea fără noimă și 
dobitocească a trupului, a acestei vieți și odihnei sale.
Duhul curviei și al poftei trupești
 naște pornirea spre adulter, senzațiile și dorințele desfrânate ale 
trupului și ale inimii. Primirea gândurilor necurate, întreținerea cu 
acestea, îndulcirea cu ele, încuviințarea lor, zăbovirea în ele. 
Închipuirile desfrânate și delăsarea. Nepăzirea simțurilor și, mai ales,
 a atingerilor care înlătură toate faptele bune. Limbajul vulgar și 
citirea cărților/vizionarea filmelor indecente. Păcate de desfrânare 
după fire: curvia și preacurvia. Păcate de desfrânare împotriva firii. 
Duhul curviei și al poftei trupești poate fi biruit prin înțelepciune.
 Înțelepciunea duce la ferirea de orice fel de faptă desfrânată. Păzirea
 de desfătarea prin vorbe și lecturi, de cuvinte pătimașe, cu două 
înțelesuri. Păzirea simțurilor, mai ales a văzului și auzului și mai 
ales a pipăitului. Modestie. Tăierea gândurilor și închipuirilor 
desfrânate. Tăcerea. Liniștirea. Slujirea celor bolnavi și invalizi. 
Adicerea aminte de moarte și iad. Începutul înțelepciunii - mintea ce nu
 se clatină la gândurile și dorințele pătimașe; desăvârșirea 
înțelepciunii - curăția, văzătoare de Dumnezeu.
Iubirea de argint sau avariția
 naște iubirea de bani și, în general, iubirea de bunuri mobile și 
imobile. Dorința de îmbogățire. Cugetarea la modalități de a te 
îmbogăți. Imaginarea bogăției. Teama de bătrânețe, de sărăcie 
neprevăzută, de boală, de a rămâne fără locuință. Zgârcenia. Iubirea de 
câștig. Necredința în Dumnezeu, neîncrederea în pronia divină. 
Dependența sau iubirea bolnăvicioasă de prisos, față de felurite lucruri
 stricăcioase, care lipsesc sufletul de libertate. Cufundarea în grijile
 acestei lumi. Plăcerea de a primi daruri. Însușirea bunurilor străine. 
Dorința de a obține profit. Împietrirea față de frații săraci și față de
 toți cei nevoiași. Hoția. Jefuirea. 
Iubirea de argint poate fi biruită prin cumpătare.
 Cumpătarea duce la a te mulțumi doar cu cele necesare. Ura față de 
risipă și lux. Mila față de săraci. Iubirea sărăcia evanghelice. 
Nădăjduirea în Pronia Divină. Urmarea poruncilor lui Hristos. Liniștea, 
libertatea duhului și lipsa grijilor lumești, înmuierea inimii.
Mânia naște
 irascibilitatea, primirea gândurilor mânioase, imaginarea mâniei și a 
răzbunării, tulburarea inimii prin întărâtare, întunecarea minții de 
către ea: țipete necuviincioase, certuri, ocări, cuvinte crude și 
răutăcioase, lovire, împingere, ucidere. Ținerea de minte a răului, ura,
 vrajba, răzbunarea, clevetirea, osândirea, tulburarea și jignirea 
aproapelui.
Mânia poate fi biruită prin blândețe.
 Blândețea duce la reținerea de la gândurile mânioase și de la 
tulburarea inimii prin întărâtare. Răbdarea. Urmarea lui Hristos. Pacea 
inimii. Liniștea minții. Tăria și curajul creștinesc. Neluarea aminte la
 jigniri. Bunătatea.
Întristarea naște
 deznădejdea, tăierea nădejdii în Dumnezeu, îndoieli în făgăduințele 
făcute lui Dumnezeu, nerecunoștința manifestată față de Dumnezeu pentru 
tot ce ni se întâmplă, împuținarea sufletească, nerăbdarea, împietrirea,
 supărarea împotriva aproapelui, cârtirea, respingerea și încercarea de a
 renunța la a-ți duce crucea.
Întristarea poate fi biruită prin plânsul cel fericit.
 Plânsul cel fericit aduce simțirea căderii, proprie tuturor oamenilor 
și a propriei sărăcii sufletești. Tânguirea pentru ele. Plânsul minții. 
Frângerea dureroasă a inimii. Ușurarea conștiinței, mângâierea și 
bucuria harului. Nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. A mulțumi lui 
Dumnezeu în necazuri, a fi gata să le rabzi cu supunere, privind la 
mulțimea păcatelor tale. A fi gata să suferi. Curățirea minții. Ușurarea
 de patimi. Omorârea față de lume. Dorința de rugăciune, de însingurare,
 de ascultare, de smerenie, de mărturisirea păcatelor.
Trândăvia duce
 la lenevirea la toată fapta bună și, mai ales, la rugăciune. Amînarea 
săvârșirii rânduielilor bisericești și a celor de chilie. Renunțarea la 
rugăciunea neîncetată și la lecturile folositoare de suflet. Neatenția 
și graba la rugăciune. Nepăsarea. Lipsa de evlavie. Sărbătoririle. 
Somnul în exces, statul în pat și tot felul de desfătări.  Preumblarea 
din loc în loc. Desele ieșiri din chilie, plimbările și vizitele la 
prieteni. Grăirea în deșert. Glumele. Luarea în deșert a celor sfinte. 
Omiterea metaniilor și a celorlalte nevoințe trupești. Uitarea păcatelor
 proprii. Uitarea poruncilor lui Hristos. Lenea. Furarea minții. 
Pierderea fricii lui Dumnezeu. Împietrirea. Nesimțirea. Deznădăjduirea. 
Trândăvia poate fi biruită prin trezvie.
 Trezvia duce la râvna pentru toată fapta bună. Săvârșirea grabnică a 
pravilei bisericești și de chilie. Luarea aminte la rugăciune. Atenția 
la toate faptele, cuvintele și gândurile tale. Neîncrederea în forțele 
proprii. Necontenita petrecere în rugăciune și în Cuvântul lui Dumnezeu.
 Evlavia. Luarea aminte statornică asupra propriei persoane. Păzirea de 
mult somn, de răsfăț, de grăirea în deșert, de glume și de cuvinte 
tăioase. Iubirea privegherilor de noapte, a metaniilor și a celorlalte 
nevoințe care aduc sufletului trezvie. Rara, după putință, ieșire din 
chilie. Pomenirea bunătăților celor veșnice, dorirea și așteptarea lor.
Slava deșartă
 naște căutarea slavei venite de la oameni. Lăudăroșenia. Dorirea și 
căutarea slavei acestei lumi. Iubirea de a avea haine frumoase, mașini, 
servitori și lucruri de prisos în chilie. Preocuparea pentru frumusețea 
propriei fețe, a vocii plăcute și a altor calități trupești. Interesul 
acordat științelor și artelor acestui veac pieritor, încercarea de a 
excela în acestea pentru a dobândi slava vremelnică, pămîntească. 
Rușinea de a mărturisi păcatele. Ascunderea înaintea oamenilor și a 
părintelui duhovnicesc. Viclenia. Justificarea de sine. Împotrivirea. 
Îndreptățirea înaintea propriei conștiințe. Fățărnicia. Minciuna. 
Lingușirea. A face pe placul oamenilor. Invidia. Umilirea aproapelui. 
Nestatornicia felului de a fi. Prefăcătoria. Obiceiurile rele. 
Slava deșartă poate fi biruită prin smerenie.
 Smerenia naște frica lui Dumnezeu. Simțirea acestei frici la rugăciune.
 Teama care se naște în timpul unei rugăciuni deosebit de curate, când 
se simte cu deosebită putere prezența și măreția lui Dumnezeu, ca nu 
cumva să piară această simțire și să se prefacă în nimic. 
Conștientizarea aprofundată a nimicniciei tale. Schimbarea felului de 
a-i privi pe ceilalți oameni, când aceștia, fără niciun fel de silință, i
 se par celui ce se smerește ca și cum l-ar întrece în toate privințele.
 Vădirea unei simplități sufletești care vine dintr-o credință vie. Ura 
față de lauda pe care ți-o aduc oamenii. Învinuire permanentă și 
prihănire de sine. Dreptatea și purtarea fără ocolișuri. Despătimirea. 
Moartea față de toate. Cunoașterea tainelor ascunse în crucea lui 
Hristos. Dorința de a te răstigni lumii și patimilor, năzuința către 
această răstignire. Lepădarea și uitarea obiceiurilor și cuvintelor 
amăgitoare, prefăcut smerite, după împrejurare, sau obiceiul de a te 
preface. Primirea nebuniei evanghelice. Lepădarea înțelepciunii 
pământești ca pe una ce nu folosește la nimic înaintea lui Dumnezeu (cf.
 Lc. 16, 15). Renunțarea la a ne îndreptăți prin cuvinte. Tăcerea 
înaintea celor care te necăjesc, învățată din Evanghelie. Lepădarea de 
toate filosofările proprii și primirea înțelegerii evanghelice. Surparea
 a tot cugetul ce se ridică împotriva înțelegerii lui Hristos. Smerita 
cugetare sau dujovniceasca judecare. AScultarea conștientă față de 
Biserică.
Mândria
 naște disprețuirea aproapelui. Părerea că ești mai presus de ceilalți. 
Obrăznicia. Întunecarea minții și a inimii. Țintuirea lor de cele 
pământești. Hula. Necredjnța. Rațiunea înșelată. Nesupunerea față de 
Legea lui Dumnezeu și față de Biserică. Urmarea propriei voi trupești. 
Citirea cărților eretice, imorale și inutile. Nesupunerea față de 
autorități. Cruda luare în derâdere. Părăsirea smereniei și a tăcerii 
care ne apropie de Hristos. Pierderea simplității. Dispariția iubirii de
 Dumnezeu și de aproapele. Filosofia mincinoasă. Erezia. Ateismul. 
Ignoranța. Moartea sufletului. 
Mândria poate fi biruită prin iubire.
 Iubirea aduce preschimbarea fricii de Dumnezeu, în vremea rugăciunii, 
în dragoste de Dumnezeu. Credința în Dumnezeu, dovedită prin respingerea
 constantă a oricărui gând și simțământ păcătos. Negrăita, desfătata 
răpire a întregului om de către dragostea pentru Domnul Iisus Hristos și
 pentru Sfânta Treime. Vederea în aproapele a chipului lui Dumnezeu și 
al lui Hristos. Cinstirea oricărui aproape mai mult decît pe sine și 
evlavioasa lui cinstire în Domnul, lucruri care se nasc din această 
vedere duhovnicească. Dragostea frățească, curată pentru aproapele, 
către toți deopotrivă, nepătimașă, plină de bucurie fierbinte, atât față
 de prieteni, cât și față de dușmani. Răpirea în rugăciune și iubire a 
minții, a inimii și a întregului trup. Negrăita îndulcire a trupului de 
bucuria cea duhovnicească. Beția duhovnicească. Mângâierea duhovnicească
 însoțită de slăbirea mădularelor trupești. Nelucrarea simțurilor 
trupești în vremea rugăciunii. Iznăvirea de muțenie a limbii inimii. 
Curmarea rugăciunii pricinuită de îndulcirea duhovnicească. Tăcerea 
minții/ Luminarea minții și a inimii. Puterea născută prin rugăciune, 
care biruie păcatul. Pacea lui Hristos. Înlăturarea tuturor patimilor. 
Înghițirea tuturor cugetărilor de către mintea lui Hristos, care toate 
le covârșește. Teologhisirea. Cunoașterea ființelor netrupești. 
Neputința gândurilor păcătoase, care nu pot să se întipărească în minte,
 Dulceața și îmbelșugata mângâiere în necazuri. Vederea cugetelor 
omenești. Adâncul smereniei și cea mai umilă părere despre sine... 
Sfârșitul este fără sfârșit!
***
Cercetând
 marea mea rană, privind la moartea mea, mă umplu de întristare amară! 
Nu-mi dau seama: ce să fac? Voi urma pilda vechiului Adam, care, 
văzându-și goliciunea, s-a grăbit să se ascundă de Dumnezeu? Voi începe,
 asemenea, lui, să mă dezvinovățesc, adăugând altă vină peste vina 
păcatului? În zadar este să mă ascund de Cel ce le vede pe toate! În 
zadar mă dezvinovățesc înaintea Celui Care întotdeauna va birui când va 
judeca (Ps. 50,6)!
Deci,
 mă voi îmbrăca nu cu frunze de smochin, ci cu lacrimi de pocăință: în 
loc de justificare, voi aduce mărturisire sinceră. Îmbrăcat în pocăință 
și lacrimi, mă voi înfățișa înaintea Dumnezeului meu? Dar oare va fi în 
rai? De acolo am fost alungat și heruvimul care stă la intrare nu mă va 
lăsa să intru! Prin însăși greutatea trupului meu, sunt țintuit de 
pământ, temnița mea!
Urmaș
 păcătos al lui Adam, îmbărbătează-te! A strălucit lumina asupra 
temniței tale: Dumnezeu s-a pogorât în țara îndepărtată a izgonirii 
tale, ca să te ridice iarăși în patria de sus, pe care ai pierdut-o. Ai 
vrut să cunoști binele și răul: El îți lasă această cunoaștere. Ai vrut 
să te faci ca Dumnezeu și, prin aceasta, te-ai făcut asemenea diavolului
 la suflet, asemenea dobitoacelor și fiarelor la trup: Dumnezeu, 
unindu-te cu El, te face dumnezeu după har. El îți iartă păcatele. Și nu
 numai atât! El smulge rădăcina răului din sufletul tău, însăși boala 
păcatului, otrava strecurată în suflet de diavol și îți dăruiește leac 
pentru toată calea vieții tale pământești, ca să te vindeci de păcat, 
ori de câte ori te-ai îmbolnăvi de el din pricina neputinței tale. 
Această doctorie este mărturisirea păcatelor. Vrei să te dezbraci de 
vechiul Adam, tu, care prin Botez ești, deja, îmbrăcat în adam cel nou 
însă, prin păcatele tale, ai reușit să învii în tine căderea și moartea,
 să înăbuși viața, să o faci pe jumătate moartă? Tu cel robită 
păcatului, tras către el de puterea obiceiului, vrei să recapeți 
slobozenia și îndreptarea? Cufundă-te în smerenie! Biruiește rușinea 
născută din slava deșartă, care te învață să te prefaci, cu fățărnicie 
și viclenie, că ești drept, ca astfel să păstrezi, să întărești în tine 
moartea sufletească. Leapădă păcatul, declară război păcatului, 
mărturisindu-l sincer. Acest tratament trebuie să meargă înaintea 
tuturor celorlalte; fără el, leacul rugăciunii, al lacrimilor, postului 
și toate celelalte mijloace nu vor fi de ajuns, nu te vor mulțumi, nu 
vor avea temeinicie. Mergi, trufașule, la părintele tău duhovnicesc: la 
picioarele lui vei afla milostivirea Părintelui Ceresc! Numai și numai 
mărturisirea sinceră și deasă poate slobozi pe om de obiceiurile 
păcătoase, să facă pocăința roditoare, iar îndreptarea temeinică și 
adevărată.
Într-o
 scurtă clipă de străpungere - dintr-acelea în care ochii minții se 
deschid spre cunoașterea de sine, dintr-acelea care vin atât de rar am 
scris aceasta, spre mustrare de sine, spre îndemn, spre aducere aminte, 
spre povățuire. Iar tu, care cu credință și iubire pentr Hristos citești
 aceste rânduri, și poate, vei afla în ele ceva care să-ți fie de folos,
 suspină din inimă și spune o rugăciune pentru sufletul care a pătimit 
din cauza valurilor păcatelor, care adeseori a văzut înaintea sa înec și
 pieire și a aflat odihnă într-un singur liman: mărturisirea păcatelor. 
(Sf. Ignatie Briancianinov, În ajutorul celor ce se pocăiesc)