Am publicat recent un articol pe situl
doxologia.ro pe care îl redau și aici.
Nu știu cât avem conștiința că, deși ne regăsim într-o perioadă
istorică hipercivilizată, copiii noștri sunt permanent amenințați cu
moartea. Am dezvoltat nevrotic
o cultură a păzirii copiilor de moarte,
în vreme ce ei se lasă prinși de ghearele ei – aproape râzându-ne în
nas. Am uitat că am bagatelizat noi înșine, la un moment dat, viața
propriului copil. Da, acela pe care l-am avortat.
Am avortat, iar acum vrem să le transmitem celorlalți copii pe care îi avem că viața e importantă.
Și copiii ne privesc cu neîncredere temătoare:
„Cu ce e mai importantă viața mea, decât cea a fratelui meu? A fraților mei?”.
Facem tot felul de cursuri și seminarii, ca să învățăm să ne descurcăm
cu ei pe lumea aceasta. Pentru că da, odată ce am ucis pe fratele lor,
nu mai putem scoate de pe chip schimonoseala morții. Putem învăța
tehnici prin care să le transmitem iubirea nemărginită, dar zâmbim cu
niște colți plini de sângele fraților lor… Ce le transmitem e frică și
groază.
I-am ales. Aceștia sunt
„aleșii”. Și ne agățăm
nevrotic de viața lor. Viața lor, iubirea noastră! Dacă am hotărât ca
ceilalți să moară, am hotărât ca aceștia să trăiască. Pentru că
noi suntem stăpânii vieții și ai morții lor.
Nu putem înțelege, nu putem primi moartea copilului pe care noi nu l-am
ucis. Nu putem primi boala. Nu putem primi moartea pe care am săpat-o
și în ei. Dar ei nu știu altceva. Ei s-au hrănit cu moarte. Asta cunosc,
asta le e familiar. Moartea circulă în sângele lor. Încercăm să-i
dezlipim din jocurile morții, dar ei sunt atrași hipnotic, ascultând
chemarea fratelui. Vrem să îi învățăm să trăiască „bine”, dar mai
înainte i-am învățat că
nu e bine să trăiască… dacă nu e bine.
Dacă e greu. Dacă ești bolnav. Dacă ai un handicap. Dacă ești singur.
Dacă nu ești acceptat. Dacă nu ești înțeles. Dacă nu ai terminat o
școală. Dacă nu ai serviciu.
Cât sunt mici, moartea îi cheamă prin boală sau accidente. Dar când
mai cresc, descoperă mirajul morții asupra căreia au putere. Atunci ne
râd în nas.
„Nu fac rău nimănui... doar mie!” Stau la
graniță și văd cât de tare pot întinde coarda vieții. Cât de elastică e.
Noi îi privim terifiați, scandalizați și neputincioși. Ne înfuriem pe
internet, pe droguri, pe găști. Plângem și îi implorăm să trăiască.
Formăm batalioane „anti”. Vrem să ne salvăm copiii din brațele
amăgitoare ascunse în algoritmul unui joc și facem scandal – dar ei sunt
prinși ca într-o capcană ce se strânge mai tare, la fiecare sunet sau
mișcare.
Ceea ce încercăm să le insuflăm e exterior. Chemarea lor vine din interior.
Cei ce reușesc să depășească etapa aceasta, devenind adulți, sunt învingători.
S-au obișnuit să trăiască având cântecul morții drept zgomot de fond.
Au învățat să facă față la glasul de sirenă. Da, tot îi mai cheamă, dar
au învățat, odată cu a face față vieții, să facă față și morții.
Avem nevoie să ne trezim, să ne recăpătăm integritatea. Să strigăm după iertare, asumându-ne cu onestitate faptele făcute.
Să ne cerem iertare toți,
de la toți copiii uciși, chiar dacă nu am făcut chiar noi avortul.
Suntem părtași prin indiferență. Să ținem cu toții măcar o zi de post
pentru copiii uciși prin avort. Copiii care ajung să se sinucidă o fac
și pentru că sunt mai sensibili la adevăr și nu mai pot duce minciunile
noastre. Moartea e în ei, săpată de noi. Cum ajung să o facă, ține de o
imaginație exacerbată pe măsura aceleiași sensibilități.
Există, însă, o speranță. Pentru cine vrea să o primească. Există un
antivirus pe care îl putem inocula în sânge și care va lucra din interior.
Să ne întoarcem la Dumnezeu
și să ne înnoim trupul și sângele nostru, de părinți, cu Trupul și
Sângele Lui. Să îi reprimim pe copiii avortați în familia noastră,
recunoscându-le locul pe care îl au în viața noastră. Să le cerem
iertare lor și lui Dumnezeu că i-am aruncat așa cum, pe vremuri, vechii
greci aruncau de pe stânci copiii „nereușiți”. Să le vorbim copiilor pe
care îi avem acum despre cei care nu au supraviețuit celor nouă luni din
pântece, așa cum le-am povesti despre alții care au murit înecați ori
călcați de mașină. Să le arătăm, privind în albume, că alături de
fotografiile lor ar fi trebuit să stea și alte fotografii...
Să ne pară rău și să mărturisim asta copiilor. Și la spovedanie, lui Dumnezeu.
***
Preluat pe FB, a stârnit multe comentarii, care mi se par cel puțin la fel de importante ca articolul, pe care le redau, de asemenea cu mulțumiri pentru dezbatere.
Daniela: punct
de vedere dramatizat, dus "in extremis" spre deznadejde. nici Cain nu a
recunoscut, si n-a fost lepadat de Domnul; mari sunt tainele lui
Dumnezeu...
Pr. Constantin: Dacă
vei citi tot articolul, mai ales finalul său, vei vedea că nu despre
deznădejde e vorba, ci despre realism duhovnicesc. Știu că e o temă
sensibilă pentru mulți, pe care preferăm să o ignorăm, să o trecem sub
tăcere. Așa cum nu se vorbește despre „oaia neagră” într-o familie.
Cain
n-a fost lepădat de Domnul, dimpotrivă, l-a protejat cu un semn
(Facerea 4, 15) și i-a dat urmași. Dar asta nu înseamnă că a fost scutit
de a suporta consecințele faptei sale criminale, ca și cum nimic nu ar
fi făcut. Și David s-a pocăit că a greșit făcând adulter cu Batșeba,
femeia lui Urie, pe care l-a lăsat să fie ucis. Dar copilul născut din
acest adulter a murit. Pentru pocăința lui puternică însă, David a
primit al doilea copil, mult binecuvântat, pe Solomon (II Regi 12, 24).
Important
e ca și noi să ne asumăm consecințele faptelor noastre și ale neamului
din care facem parte, făcând pocăință spre a primi îndreptare și
eliberare. Despre asta este vorba în articol. Cine are ochi de citit, să
citească!
Daniela: nu-mi
permit sa fac comentarii pe un text inainte sa il citesc in intregime.
"Să le vorbim copiilor pe care îi avem acum despre cei care nu au
supraviețuit celor nouă luni din pântece" - sa adaugam durere la durerea
LOR? doar ca sa ne "usuram" noi constiinta?
Pr. Constantin: Cu moartea pe moarte călcând. Cu durerea pe durere călcând...
Şi dacă nu le spunem, le trece durerea? Aşa, de la sine?
Eu: Nu
e vorba despre un exhibiționism în a le spune. Este vorba despre o
reparare. De o recuperare. Doar pentru că nu au ajuns vii pe lumea
aceasta, nu înseamnă că nu există, că nu fac parte din arborele nostru
genealogic. Apoi, le arătăm copiilor noștri că
și noi am greșit, le arătăm tocmai cum se face întoarcerea la Domnul,
ce înseamnă pocăința pe viu. Le putem cere chiar și lor să se roage
pentru păcatele noastre. Numim păcatul păcat, Îi învățăm cum să
trăiască, să asume durerea, nu să fugă de ea.
Daniela: faptele
sunt cele mai graitoare. la acest sfat, ani in urma, in urma unei
marturisiri, copilul meu mi-a spus "puteam trai foarte bine si fara
acest detaliu, chiar mai bine; chiar nu realizezi ca asta ma depaseste
si ar trebui sa vorbesti cu un matur? mai mult, mi-ai zdruncinat
increderea ce o pot avea in tine" de atunci prefer sa vorbesc cu
duhovnicul in care am toata nadejdea.
Camelia: Pentru
mine a fost vindecator sa aflu de fratele meu scos pe bucatele din
pantecele mamei cu vreo 2 ani inainte de a aparea eu. L-am imbratisat,
mangaiat in rugaciune, i-am cerut iertare si i-am multumit caci datorita
lui eu traiesc (tati n-a mai avut curaj
sa o lase pe mami sa avorteze) si am dobandit un frate pe care astept
cu dor sa il imbratisez intr-o zi. E viu, e al meu asa: fara nume, fara
chip, fara mormant. Slava Domnului pentru legatura asta care nu se
stinge odata cu parasirea trupului!
Eu: Cu
adevărat, e greu pentru fiecare dintre noi să dăm păcatul pe față.
Suntem într-o epocă în care parcă am fi toți ori decupați din calendar.
Nu putem primi nici că suntem păcătoși, nici că alții ar fi. Pentru că
la un moment dat devine chestie de imagine.
Etapa
în care "ne pică galoanele" în fața copiilor noștri e sănătoasă și
necesară pentru creșterea lor. Noi nu suntem Dumnezeu și avem nevoie să
știm și noi asta, dar și ei. Sunt lucruri pe care e bine să nu le
spunem, dar nu ca să nu-și piardă încrederea, ci pentru că nu e treaba
lor. Nu e treaba copiilor spre exemplu relația soției cu soțul. Nu e
treaba copiilor să-și facă ei griji pentru ziua de mâine. Aici e vorba
despre altceva. Și da, e nevoie să respectăm vârsta. Și din nou se poate
naștere o întreagă discuție cu privire la ce înseamnă asta...
Daniela: Parinte,
gandurile mele se bazeaza pe scrierile sfintilor parinti. cand cineva
gresea de moarte, avea canon sa stea la usa bisericii, sa puna metanie
si sa ceara iertare la toti FARA A POMENI PACATUL. daca pacatul
marturisit e apoi dezbatut , cad in alt
pacat, si ma aflu cu moartea SPRE moarte calcand. "Luaţi aminte ca
faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi
văzuţi de ei" (Mt 6, 1) Asta nu are nimic cu a recunoaste pacatul!
Copilul trebuie sa se simta in SIGURANTA in preajma parintelui. Ati
putea sa va simtiti in siguranta in preajma unui criminal care isi
recunoaste pacatul?
Inna: E
cumplit de greu subiectul si pentru parinti si pentru copii.Dar
,,crima" iese la iveala,indiferent de eforturile depuse de adulti pentru
a o ascunde.Noi ca si copii am aflat despre avorturile facute de
femeile din familie deoarece,din pacate,una dintre
ele a murit in urma unei astfel de proceduri,lasand un copil
orfan.Bunicile ne-au invatat mereu sa nu facem asta,explicandu-ne si
riscul de a muri ,de a ne imbolnavi dar mai ales faptul ca un astfel de
pacat atrage alte nenorociri asupra familiei(ramanere fara
casa,serviciu,stricarea recoltei,imbolnavirea celorlalti copii)Si ele
vorbeau cu exemple concrete,nu presupuneri.Dimpotriva,pentru fiecare
copil nascut,aveau cate un exemplu de binefacere primita in viata
familiei(au ridicat casa intr-un timp scurt,au gasit serviciu,copiii au
fost sanatosi)Stiu o femeie care in ziua in care a facut avort a primit
seara un telefon ca ceilalti copii au suferit un accident...din
fericire nu a fost mortal...dar...cum ar fi fost daca ....?!Revenind la
sentimentele copilului care afla de avorturile din familie...La inceput
eram prea mica sa inteleg,in adolescenta a urmat o perioada de
dezamagire pt ca ii vedeam pe adultii din familie ca pe niste oameni rai
si fara sentimente...era imposibil sa isi iubesca copiii nascuti daca
au fost capabili sa le refuze dreptul la viata unora nenascuti inca.Dar
dupa adolescenta dragostea fata de ei a inceput sa prinda din nou contur
pentru ca am realizat motivele pt care ei mergeau la biserica,botezau
copii,dadeau de pomana.Datorita relatarii acestor experiente dureroase
din familie pot spune ca atat eu cat si ceilalti copii din familie
suntem ferm convinsi ca avortul nu va fi niciodata o solutie pentru
noi.Sa ne ajute Dumnezeu sa ducem gandul asta bun pana la capat!
Pr. Constantin: Daniela,
în primul rând îți mulțumesc că ai provocat această dezbatere, e un
minunat prilej de clarificări. Mă bucur să constat și că ai rămas la fel
de onestă și de provocatoare, în sensul bun al cuvântului, precum te
știu de ani buni. Cu siguranță ar fi
fost un subiect dezbătut cu multă ardoare la Serile sau la agapele de la
Talpalari. Asta ca să lămurim pe cei ne urmăresc cum că dialogul nostru
e ceva firesc pentru niște prieteni ce aparțin aceleiași comunității
vii, în care nu ne menajăm deloc, dar o facem din dragoste, pentru că ne
pasă, și cu deschidere către celălalt
Revenind la
subiect. Te rugasem să (re)citești articolul pentru că el are o cheie de
lectură: pocăința. În el se vorbește despre a ne asuma, a ne ruga, a ne
spovedi, a primi, dacă se poate, cuminecarea cu sfintele taine - tot
ceea ce ține de pocăința pentru faptele proprii sau pentru ale celor din
neamul nostru.
Nu putem compara o discuție intimă cu propriul copil cu o spovedanie publică, sunt lucruri din filme diferite.
Spui:
„Copilul trebuie sa se simta in SIGURANTA in preajma parintelui. Ati
putea sa va simtiti in siguranta in preajma unui criminal care isi
recunoaste pacatul?”
Întreb și eu: Zosima s-a simțit în
siguranță, ca bărbat, lângă o femeie ca Maria Egipteanca, pe care a
găsit-o goală în pustiu? Mai ales când ea i-a mai și povestit cum vreme
de 17 ani s-a culcat cu toți bărbații pe care-i putea corupe? Cu
siguranță, Zosima nu a avut neîncredere, ci admirație pentru această
femeie. De ce? Pentru că Sfânta Maria Egipteanca mărturisea cu multă
durere toate acestea și își schimbase de mulți ani viața printr-o
pocăință exemplară, lucru vizibil prin întreaga ei prezență.
Dar
dacă tu l-ai fi întâlnit pe Sfântul Iacob Sihastrul (prăznuit pe 28
ianuarie), care, cu toți anii lui de sihăstrie și de viață curată, după
ce a scos demonii dintr-o fată, a căzut, din mândrie, în păcat greu - a
violat-o, apoi a ucis-o pe acea tânără? Ai fi avut încredere în el, ai
fi acceptat să stai singură cu el în pustiu? Eu cred că da, dacă l-a fi
întâlnit după anii de pocăință pe care i-a petrecut într-un mormânt,
recăpătând harul sfințeniei, fiind singurul a cărui rugăciune a
ascultat-o Dumnezeu ca să slobozească ploaia după o secetă îndelungată.
Dar
despre răstignirea Mântuitorului se cuvine să vorbim copiilor noștri?
Nu cumva se vor sminti de rușinea pe care Acesta a pătimit-o (bătăi
cumplite, cuipări, umilințe, pus pe Cruce gol-goluț!)? Cum le spunem
copiilor să creadă că acesta este Dumnezeul la care ne închinăm? Ar
putea ei să aibă încredere că El, pironitul de pe Cruce, îi mai poate
ajuta cu ceva? Răspunsul e iarăși da. De ce? Pentru că Domnul a înviat
între timp și S-a înălțat la Cer. Că până la Înviere și apostolii s-au
ascuns de frica iudeilor, credeau că totul s-a terminat.
Încât
lucrurile sunt foarte simple. Dacă nu facem pocăință (cum îndeamnă
textul articolului), atunci clar că nu are nici un rost să vorbim
copiilor noștri despre avorturi. De ce am face-o: ca să ne lăudăm, ca
să-i speriem de ce putem fi în stare? Dar dacă avem pocăință, atunci
copiii noștri vor înțelege că am greșit, dar am conștientizat și ne-am
îndreptat. Vor vedea în noi un om puternic, capabil să-și asume
greșelile și să-și îndrepte viața. De ce s-ar teme de noi de vreme ce
nouă ne pare rău pentru răul făcut? Dimpotrivă, acești copii vor fi mai
conștienți de gravitatea avortului și a păcatului, în general – și sunt
șanse mai mari ca ei să nu facă la fel ca noi. Iar dacă vor greși cu
ceva vreodată, își vor aminti de noi ca de un model viu de pocăință. A-i
învăța pe viu pocăința este, cu siguranță, cea mai importantă lecție pe
care noi le-o putem da în această viață copiilor noștri.
Daniela: parinte
duhul sfant din cei enumerati de sf-voastra covarseste mintea! dar pot
eu sa ajung la aceasta masura cand vorbesc copilului meu? ca de obicei
ati punctat esentialul, este una sa transmiti informatie si alta duhul!
Eu: Nu
am nevoie sa ajung la masura acelora ca sa pot vorbi cu copilul meu.
Dar voi ajunge la masura mea prin chemarea aceluiasi Duh Sfant, iar El
ma va ajuta si inspira sa marturisesc adevarul...
Ilinca: si
eu multumesc pentru discutie... citind, am simtit ca rezonez cu ambele
puncte de vedere. Cred ca, pe langa duhul in care spunem, despre care
vorbeste mai sus Parintele (care face diferenta intre a ne transforma
copilul in persoana careia ne confesam
pt propria usurare vs a-i usura si lui intelegerea asupra unor chestii
pe care, oricum, deja le simte), mai conteaza si VARSTA copilului. Ca
una e sa vorbesti cu un adolescent si alta e cu un copil de 5-6 ani (zic
si eu, care proaspat m-am balbait teribil cand m-a intrebat feciorul
mare - 7 ani - ce sustin cei din cortul ProVita, e langa care trecem
zilnic. Mi-a fost f greu sa-mi gasesc cuvintele cu care sa-i explic
notiunea generala de avort, faptul ca unii copii nu doar ca nu sunt
doriti, ci sunt omorati de parinti. SI m-am bucurat f mult ca s-a
multumit cu o explicatie sumara si n-a cerut detalii).
R. Mina: Solutia
e f simpla: rugaciune si discernamant. Rugaciune pt a ne lumina
Dumnezeu si Duhul Sfant cand si ce sa spunem, iar discernamant (si pe
asta tot Dumnezeu ni-l da), pt a vorbi specific varstei copilului.
Acelasi subiect, cuvinte si explicatii total
diferite la varste diferite. Daca i am explicat la 7 ani, cu siguranta
va fi nevoie si la 12, apoi poate chiar si la 14, dar total in alta
maniera si cu totul alte 'detalii'. Si nu vorbesc teoretic. Ba, din
contra, am fost pusă in tot felul de situatii. Noi nu pricepem un lucru
foarte important: NU EXISTA RETETE. Eu trebuie sa fiu intr-o legatura
atat de profunda si intr-o intimitate atat de mare cu Dumnezeu, incat sa
nu am nevoie de foarte multe teoretizari, carti despre cum sa ti cresti
copilul etc. Sigur, asta nu exclude, Doamne-fereste, existenta
povatuitorului duhovnicesc. Caci discernamantul e o virtute rara si greu
dobandibila 
:) De fapt, e un dar de la Dumnezeu! :)
Eu: Așa e, Ilinca.
Dar tot Duhul Sfânt ne învață felul în care să transmitem, adecvat
vârstei. Dumnezeu e blând și delicat, dar poate fi și aspru și tăios (a
scris recent pr. Constantin un articol despre asta ). Să avem îndrăzneala cea bună și onestitate și El ne învață ce și cum să spunem.
Ilinca: Eu
cred ca mai am de lucrat la cap "cum spun copiilor" despre anumite
subiecte. Unele sensibile, altele relativ obisnuite, dar la care mie mi
se blocheaza limba. Mi-e dor de intalnirile de la club si de dvs :) Stiu articolul, mi-a placut mult. Daaar cred
convins ca, cel putin de la o varsta incolo, copiii ar tb sa stie
istoricul fam. Le face viata mai usoara. Si eu as vrea sa stiu astfel de
detalii, dar de la mama mea se obtin greu... am incercat de vreo 2 ori
si m-am lasat repede. Desi nelamuririle simtite sunt tot acolo.
