Un obicei pentru 2016: A fi fericit

Pentru ultimele clipe ale anului 2015, un articol pe care imi propusesem de mult sa-l postez aici dar nu am mai reusit. Asa, pentru ca m-a starnit cineva si pentru ca imi doresc sa nu las ”codite” in anul care se incheie, in cateva postari care urmeaza va voi oferi o serie de 21 de lucruri pe care oamenii fericiti s-au obisnuit sa le faca.

Bine, oamenii fericiti nu au nevoie de astfel de liste. Iar cei mai degraba nefericiti se pot irita atunci cand le citesc si vor cauta contra-argumente. Articolul de fata este pentru cei care vor sa-si aduca aminte (si eu, uneori).

“Fericirea este un obicei. Cultiva-l!” ~ Elbert Hubbard

foto: Doxologia

Fericirea este o aspiratie pe care o impartasesc toti oamenii. Nimeni nu vrea sa fie depresiv ori trist*. 

Cu totii am vazut oameni care par intotdeauna fericiti - chiar si in mijlocul unor incercari grele ale vietii. Nu e ca oamenii fericiti nu simt tristete, durere, pareri de rau; dar nu le lasa pe acestea sa le copleseasca viata.  

Primele sapte lucruri pe care oamenii fericiti s-au obisnuit sa le faca

1. Oamenii fericiti apreciaza viata

Fii recunoscator ca te trezesti in fiecare dimineata. Dezvolta-ti un simt al minunii de a trai, fii ca un copil. Concentreaza-te pe frumusetea fiecarui lucru. Scoate ce-i mai bun din fiecare zi. Nu lua nimic automat, de ca si cum ti s-ar cuveni. Nu subaprecia lucurile marunte

2. Oamenii fericiti isi aleg cu grija prietenii

Inconjoara-te cu oameni fericiti, pozitivi, care iti impartasesc valorile si scopurile. Prietenii care au aceleasi valori ca tine te vor incuraja sa iti implinesti visele. Ei te vor ajuta sa te simti bine cu tine insuti. Ei sunt acolo sa-ti intinda o mana de ajutor cand ai nevoie.

3. Oamenii fericiti stiu sa aprecieze oamenii

Accepta pe ceilalti pentru cine sunt si pentru unde sunt in viata. Respecta-i pentru ceea ce sunt. Abordeaza-i cu blandete si generozitate. Ajuta cand poti fara a incerca sa obtii ceva in schimb de la persoana pe care o sprijini. Incearca sa infrumusetezi ziua oricui intalnesti.

4. Oamenii fericiti invata incontinuu

Fii la curent cu ultimele noutati in ceea priveste cariera sau hobby-urile. Incearca lucruri noi si indraznete pe care voiai sa le faci si nu ai mai reusit: dans, ski, surf etc.

5. Oamenii fericiti rezolva problemele in mod creativ

Nu te scufunda in plans de mila. De indata ce intalnesti o provocare, ocupa-te sa gasesti si solutia. Nu lasa piedicile sa-ti afecteze starea, ci urmareste in fiecare nou obstacol noua oportunitate de a face schimbari pozitive. Invata sa ai incredere in gandul interior care iti sopteste - intotdeauna are dreptate.

6. Oamenii fericiti fac ce le place

Unele statistici arata ca 80% din oameni isi urasc slujbele! Nu e de mirare ca sunt atat de multi oameni nefericiti. Petrecem o foarte mare bucata din timp muncind. Alege-ti o cariera care iti place - banii in plus pe care i-ai putea castiga la un serviciu pe care il detesti nu merita. Fa-ti timp si pentru hobby-uri si urmarirea unor scopuri deosebite.

7. Oamenii fericiti se bucura de viata

Fa-ti timp sa vezi frumusetea din jurul tau. Se poate trai mai mult decat serviciul. Fa-ti timp sa mirosi un trandafir, sa urmaresti un apus ori un rasarit cu cineva semnificativ ori singur, cand toata ziua iti e plina de persoane semnificative, plimba-te intr-o padure, la malul marii, pe munte etc. Invata sa traiesti in momentul prezent si sa-l pretuiesti. Nu trai in trecut sau in viitor.

Continuarea articolului, intr-o postare viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru acum, la cumpana dintre ani, va urez tuturor cititorilor, parafrazandu-l pe Lev Tolstoi, ca in anul 2016 si toti cei care urmeaza: 

Daca vreti sa fiti fericiti, fiti!

La multi ani!

Citeste mai mult la http://www.pickthebrain.com/blog

____________

* Deschid acum o nota personala. Pentru crestini, uneori, a fi fericit poate parea un non-sens: Mantuitorul a murit pe cruce, pentru pacatele noastre, lumea traieste in aceasta mizerie, exista saracie, boli, sinucidere etc, lucruri care fac sa fie parca fara sens jertfa Lui - desi Mantuitorul ne-a zis clar: ”Bucurati-va!” - si mai degraba pot inclina sa-l ”citeasca” pe cel care chiar se bucura ca ar fi cam superficial ori ca nu stie cat de serioasa e treaba cu viata in ziua de azi, ori chiar cu mantuirea, de-i vine a se bucura. Si ne trezim ca intram in stari prelungite de tristete ori chiar depresie, coplesiti de propria importanta (da, da, a noastra, pentru ca daca am fi „coplesiti” cu adevarat de importanta Lui, L-am crede cand ne spune ”Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara” (Mt. 11, 29-30) si am trai acel bun si usor. L-am asculta cand ne spune ”Bucurati-va” si am trai macar in ”bucuria nadejdii” (Rom. 12, 12)). 

despre 3 luni de recunoștință aici

Ganduri la sfarsit de an...

Anul 2016 vine in pas alergator. Ultimele pregatiri, bilanturi, vizite (de) la cei dragi.
Mi-a placut mult vremea primavaratica din aceste zile. Cred ca mai scriam si in trecut ca imi place, desi ”firesc” ar fi in aceasta perioada zapada cu troiene si geruri de sa inghete apele.
Zilele acestea am vazut un film pentru cupluri, pe care il recomand: ”War room”

Anul 2015 a fost cel mai bun an de pana acum. Cred ca la fiecare sfarsit de an scriu la fel.
A inceput cu o provocare pe care m-am straduit sa o urmaresc. Fiecare luna a avut un special al ei, care a cuprins lucruri pe care le-am invatat, calatorii, lucruri pe care le-am facut. Schimbari de directii, in ce priveste planuri anterioare.
Apucandu-ma de unele proiecte am vazut ca ele imi stimulau imaginatia atata vreme cat se aflau in faza de ”ce mult mi-ar placea sa...”, dar pornind realmente la a le face am putut vedea ca de fapt nu ma regasesc in ele, asa incat le-am abandonat si incheiat (incheiat adica si cu dorul lor) si m-am intalnit mai libera, mai bucuroasa (cum ar fi gandul de  a invata sa cant la chitara).
Alte proiecte care mi-au mijit in minte si carora nu le acordam prea multa credibilitate s-au implinit mai repede si la cote mai inalte decat m-am asteptat (cum ar fi calatoria-expeditie de dupa Pasti).
Si alte proiecte au ramas sa le continui si in anul care urmeaza, cu ajutorul Domnului (cum ar fi invatarea unei limbi straine).
Apoi, in acest an s-a materializat un vis care probabil ca astepta ”plinirea vremii”. Demararea unor intalniri cu sotii si tineri, alaturi de continuarea ”Clubului mamicilor” inceput inca din 2013. Deja suntem la a doua generatie de mititei care merg de-a busilea.
As putea spune ca anul 2015 a fost un an al regasirii. Si ca ma gasesc la acest sfarsit de an si inceput de nou an cu recunostinta, bucurie, energie, entuziasm si ganduri frumoase. Cu responsabilitate pentru fiecare clipa, stiut fiind faptul ca fiecare clipa ar putea fi si ultima. Da, gandul la moarte e un foarte bun energizant. Un foarte bun motor propulsor. Caci, cum spunea Sf. Antonie cel Mare, ”Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului.”

La multi ani tuturor in pacea si in iubirea Domnului!
Sa ne regasim cu bucurie in 2016, cu forte proaspete si cu planuri din planul Domnului pentru noi, in care sa ”umblam” cu entuziasm, cum zice Apostolul intr-un verset pe care l-as putea numi ”motto-ul” vietii mele: ”Pentru ca a Lui faptura suntem, ziditi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gatit mai inainte, ca sa umblam intru ele.” (Efeseni 2, 10)

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunostintei: Jertfa laudei. Multumesc, Doamne, pentru Maica Rafaela

Luna recunostintei, inceputa pe 3 noiembrie, s-a incheiat pe 3 decembrie cu moartea unei prietene tare dragi. Maica Rafaela, pe care am avut bucuria s-o am in viata mea ca pe o sora, cu care am impartasit bucurii si indurerari, calatorii, mici lucruri ”de-ale zilei”, imi impartasea cate o prima floare din gradina, cate o prima zapada, fotografii cu Maica Siluana, de cand mergeau la activitati prin alte orase, alte tari... ceea ce vedea frumos, ceea ce auzea... primul cantec de mierla, primavara.

”va saluta din curte!”

Era atenta la toate lucrurile acestea delicate si ii facea si pe cei din jur atenti, iti aducea mereu aminte sa zambesti, chiar daca nu-ti venea s-o faci intotdeauna. O mica ironie subtila si era destul. Intransigenta, seriozitatea in ce priveste activitatea pe care o desfasura.
O vedeam la fiecare slujba in strana, o auzeam cantand, cu vocea ei inconfundabila si atat de frumoasa.
As vrea sa impartasesc atatea din tot ce am trait cu ea, prin ea, datorita ei.
Primul seminar duhovnicesc de cand s-au mutat maicile in Iasi, in 2008, cu ea ca desavarsit ”asistent” al maicii Siluana.

Miezonopticile anului 2009, din timpul Postului Mare, cand eram de multe ori singurul participant din biserica. Maicile stiau cat de mult imi placea Luminanda si au si inregistrat-o, sa ma bucur de ele si in alte momente. Acum, v-o impartasesc si voua.

Grupurile de artterapie, si de coda, prilej cu care am cunoscut oameni minunati.

O mancare excelenta, cele mai bune chiftele de peste pe care le-am mancat vreodata, stufat, bors de loboda.
Ateliere de comunicare in tabere la Durau, cand ma chema si pe mine s-o ajut, increderea pe care mi-o acorda intotdeauna.
Lungile discutii si mai lungile taceri, cand aveam si noi cate un moment de pauza de la activitatile cu copiii si ne plimbam in jurul manastirii Durau.
Pietre, multe pietre, de toate felurile si marimile.

Cat de multe ar fi de scris... 7 ani petrecuti atat de aproape. 7 ani in care am avut timp si sa ma supar, si sa-mi treaca, si sa-mi cer iertare, 7 ani in care am vazut-o model de smerenie, model de discretie, model de ascultare, model de jertfelnicie, model de iubire de oameni si Dumnezeu.

7 ani in care am trait aproape de ea si pentru care pot multumi Domnului ca a adus-o si in viata mea si ca El insusi a lucrat, prin ea, cu mine.

o plimbare cu surpriza: explozie de magnolii

Iti multumesc, Rafaela! Iti multumesc, Doamne! Multumesc pentru fiecare clipa petrecuta in preajma ei! Multumesc ca pot spune ca nu regret aproape nimic... decat faptul ca poate n-am putut s-o iubesc la fel de mult cat m-a iubit ea.

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunostintei, ziua a 20-a: ”Daca-L cautam pe Dumnezeu, ni se va arata, si daca Il tinem, va ramane cu noi.”

”Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, și umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă. Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire.” (Efeseni 5, 1-4), ”Să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul” (Rom 14, 19). ”Mai departe, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul.” (Filipeni 4, 8)

***
De multe ori vedem greselile, relele, slabiciunea umana ca pe niste lucruri de dispretuit in ceilalti, dar si atragem atentia celorlalti asupra lor. (De altfel, am cladit o intreaga cultura  pe asta; deschideti acum un ziar, tv sau o pagina pe net si vedeti despre ce vorbesc, daca nu credeti). Dar suntem unii care spunem ca nu privim la tv, nu avem cont pe retele de socializare. Si ne intalnim si povestim despre ce am vazut rau la unii sau la altii, din jurul nostru. E o trasatura a omului cazut faptul ca avem nevoie sa vedem ca celalalt face chestii aiurea ca sa ne vedem, prin contrast, mai buni, mai frumoasi, mai generosi, mai cu Domnul. Avem nevoie de stralucirea lor mai pala, mai umbrita, ori de crapaturile, cioburile lor ca sa ne vedem pe noi stralucind mai tare. Avem nevoie sa vedem (si sa aratam cateodata) ca altul e mai jos ca noi, ca sa ne simtim noi mai sus, prin comparatie. Dar, ne comparam cu cineva cu 5 si ne bucuram ca avem 6. Tinta noastra nu e Domnul, ci sa fim mai buni, mai stralucitori (ca ceilalti). Uneori, ”celalalt” nu e vecinul de la blocul alaturat sau colegul de birou, ci e sotul/sotia, alteori copiii, in alte cazuri sora sau fratele iar in unele chiar parintii.

Nu ne gandim ca ne comparam, ci credem ca vrem sa atragem atentia asupra unor lucruri de bun-simt, care trebuie reparate. Avem cate o opinie despre toate.

Ne laudam in trupuri, ca lentile prin care se poate vedea Domnul, ne punem tot felul de accesorii, mai slefuim pe ici, pe colo si uitam ca scopul cu care vrem sa fie cat mai slefuite e sa-L vedem si sa-L reflectam mai bine pe El, nu sa ne centram pe ele-noi. Ne centram pe materia diamantului care suntem si pe capacitatea lui de a straluci si uitam de Domnul, uitam ca am venit sa-L reflectam pe El. Punem diamantul in lumina reflectoarelor scenei lumii si cautam lumini cat mai puternice ori mai colorate sau mai ieftine, dupa cum ni-i ”buzunarul”, sa avem cu ce ne lauda, in loc sa ne expunem la Lumina Lumii si s-o lasam sa se vada prin noi.

Asta avem nevoie sa ne aducem aminte: sa nu ne lasam antrenati pe scene crezand ca noi suntem vedetele. Sa nu ne facem judecatori ai luminii aproapelui.
Dorul nostru profund e sa-L e reflectam pe El! Sa ne curete haina trupului si a sufletului, sa Se vada El prin noi. ”Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5, 16) 

Sa nu ne mai uitam la ceilalti (in casa, la serviciu ori la tv) cautand si fiind atenti la impuritati ori la sursele lor alternative de lumina, ci sa-L vedem pe El, pe Domnul, care este si in ei. Dar oare de ce folosesc pluralul cand despre mine vorbesc? Cum, Doamne, sa Te vad pe Tine in toti si sa Te cinstesc pe Tine, in toti?

Multumim, Doamne, ca ne arati si ca ne ajuti sa Te cautam si sa Te gasim, cum zice Avva Arsenie: ”Daca-L cautam pe Dumnezeu, ni Se va arata, si daca Il tinem, va ramane cu noi.” 

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunostintei, ziua a 19-a: Spre cunoasterea si iubirea lui Hristos

”Pentru creștinii din vechime, Trupul lui Hristos se află pe altar, pentru că El este în mijlocul lor. Pentru creștinii de azi, Hristos este aici, deoarece Trupul Lui se află pe altar. Pare o analogie, dar în realitate, între primii creștini și noi există o diferență esențială. Pentru ei, totul constă în cunoașterea și iubirea lui Hristos. Pentru noi, totul este dorința de a fi luminați. Primii creștini se împărtășeau pentru a-L urma pe Hristos, pe când astăzi Hristos nu e singurul motiv al împărtășirii.” (Pr. Al. Schmemann, Biografia unui destin misionar, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 83)

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței, ziua a 16-a

”Cu puțin efort, îmi pot reaminti o mulțime de lucruri: pot recompune o serie de evenimente, când și cum au avut loc. Dar, dintr-un motiv oarecare, unele lucruri (zile, minute) pe care mi le amintesc au parcă o viață a lor înlăuntrul meu. Nu sunt evenimente importante, ori remarcabile, nu sunt nici măcar evenimente, ci doar anumite momente și impresii. Ele au devenit fundamentul conștiinței mele, o parte din mine. Sunt convins că aceste amintiri sunt niște revelații (epifanii) ce vin din interior, legături cu ”celălalt” nivel al conștiinței, mai profund și mai înalt.
Mai târziu, mult mai târziu înțelegem că în aceste momente ne-am împărtășit de o bucurie desăvârșită. O bucurie fără vreo legătură cu ceva concret și, cu toate acestea, o bucurie; bucuria prezenței lui Dumnezeu și a deschiderii Sale către inimile noastre. Iar experiența acestei întâlniri, a acestei bucurii (care nu ne va mai părăsi niciodată, pentru că a devenit o parte a inimii), ne va determina gândurile și viziunea întregii vieți.” (pr. Al. Schmemann, Biografia unui destin misionar)

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței, ziua a 14-a: ”Zwei Katzen” și madlene proustiene

Azi m-am bucurat să fiu în mine.

După o scurtă călătorie într-o zi vânturoasă de toamnă, în care urmăream norii ce realmente alergau  pe cer, făcându-l acum albastru, acum alb (aveam impresia că însuși timpul e dat pe fwd). Un drum în care nu știam la ce să mă opresc mai întâi, la galbenul mestecenilor sau la verdele de pe dealuri. Am ajuns acasă și am căutat o cană în care să-mi pun un ceai cald. Priveam la colecția mea de căni și am stat câteva clipe în fața lor, așteptând ”să simt” pe care să o iau. Pe cea din sticlă, cu flori verzi, ori pe cea din Valencia, ori vreo ceașcă romantică și delicată și dantelată? Mi-au căzut ochii pe o cană cu desen Carola Pabst, pe care o am de multă vreme. ”Zwei Katzen”. Iată-le: 

Cănile mele au fiecare povestea lor, dar azi nu povestea m-a străfulgerat, ci o stare. Un flash-back produs la vederea cănii, asemenea madlenelor lui Proust. Și, odată cu starea, o înțelegere, prilej de recunoștință: sunt unica persoană care a simțit ce am simțit eu în legătură cu acea cană atunci, în trecut și acum. Și de la asta, recunoștință pentru un dar extraordinar de la Domnul. Acela de a fi în pielea mea, în psihismul meu, în mintea mea, în felul meu de a trăi, de a percepe, de a acorda semnificații, de a mă implica în relații, de a ”citi” oamenii și de a-i simți, în tot ce înseamnă persoana mea. Îmi sunt maxim recunoscătoare pentru felul în care văd lumea.

Cândva m-am întristat pricepând că suntem destul de singuri în unicitatea noastră de percepție. Dar azi am trăit o bucurie enormă realizând că de-a lungul vieții mi-am fost prietenă, văzând și apreciind frumosul ascuns de Dumnezeu în cele mai nebănuite locuri și, mai ales, că am fost cu El de cele mai multe ori în momentele în care făceam asta.

Slavă Ție, Doamne, pentru ziua de azi!

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței, ziua a 7-a

despre 3 luni de recunoștință aici

"Fă-ți timp să stai de vorbă cu părinții tăi măcar din când în când. Fă-ți zilnic timp, dacă poți, să le spui ceva sau să-i întrebi ceva cu un cuvânt iubitor. Aceasta îi va face fericiți. Și nu numai pe ei, ci mai ales pe tine." (Traian Dorz)

De multe ori uităm că suntem pe această lume pentru că a fost cineva să ne aducă în ea; un bărbat și o femeie care au consimțit să ne aducă pe lume. Uneori, parcă Dumnezeu a trecut dincolo de consimțământul lor, pentru că am aflat că n-am fost doriți de părinți, dar ”ne-am întâmplat”. Pentru că, mai presus de cei care ne-au adus pe lume, am fost doriți de Dumnezeu.

Nu știu cum sunt alții, dar eu am descoperit destul de recent că a-mi cerceta părinții mă hrănește mai mult pe mine decât îi bucură pe ei. Că, deși uneori avem păreri diferite cu privire la anumite lucruri, din momentul în care am realizat că ei au voie să aibă propria opinie și eu pe a mea, lucrul acesta nu a mai constituit prilej de îndepărtare. Am început să primesc, conștient, toată dragostea, considerația și aprecierea pe care mi-o poartă, chiar dacă uneori poate nu știu să o arate, chiar dacă alteori pare chiar contrariul. Și, direct proporțional, a început să crească și conștientizarea propriului respect, propriei aprecieri, iubirii pe care le-o port. Mai mult decât atât, s-a maturizat felul de a mă raporta la proprii copii, trecând de la dragostea firească la una mai ancorată în Dumnezeu, cu atribute corespunzătoare. Fiecare dimineață a devenit prilej de recunoștință pentru părinți, prilej de rugăciune pentru ei.


Iubirea și respectul pentru părinți pot părea uneori un truism, alteori o mare provocare. Ce te faci cu un copil născut în urma unui viol? Cum îi poți spune aceluia să-și iubească și să-și respecte tatăl? Cum îi poți spune asta unui copil născut într-o familie disfuncțională, ori unuia care a fost abandonat la orfelinat? Omenește, este aproape imposibil. Dar am cunoscut astfel de persoane care, în momentul în care au învățat să-i mulțumească lui Dumnezeu că au venit în această lume, în momentul în care au reușit să se împace cu felul și situația în care au venit, au început să răzbească, să se ridice deasupra acestor condiții. Și, în cele din urmă, au ajuns să le mulțumească și acelor părinți, așa cum sunt sau au fost, chiar dacă nu i-au mai putut întâlni.


În această lună a recunoștinței, un gând de mulțumire pentru părinții mei. 

Recunoștință, ziua a 5-a: ”Fără durere, nu putem intra în Împărăție” (MS)

******

The truth is that our finest moments are most likely to occur 

when we are feeling deeply uncomfortable, unhappy, or unfulfilled.
For it is only in such moments, propelled by our discomfort,
that we are likely to step out of our ruts
and start searching for different ways
or truer answers. ~ M. Scott Peck ~

*****

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței - ziua a 4-a: ”Suferinţa ne este de trebuinţă până când inima se curăţeşte”

”În viaţa noastră avem nevoie de bucurie, iar Domnul a venit pe pământ ca să ne dăruiască bucurie, iar aceasta să fie deplină, cum spune El Însuşi în Evanghelia după Ioan. Avem, deci, nevoie de bucurie, căci pentru aceasta am fost zidiţi de Dumnezeu. Dar bucuria duhovnicească nu este totuna cu bucuria sufletească a lumii acesteia. Adevărata bucurie duhovnicească înseamnă a avea o inimă slobodă în care domneşte pacea lui Hristos. Avem bucurie duhovnicească atunci când ne eliberăm de sub stăpânirea vrăjmaşului, de înrâurirea gândurilor rele şi a ispitelor.
Suferinţa ne este de trebuinţă până când inima se curăţeşte, până când este străpunsă, adică rănită, şi începe să ia parte cu simţire la împreună-vorbirea cu Dumnezeu. N-ar trebui să folosesc cuvinte mari, căci cine are cu adevărat o inimă curată? Însă, dacă stăm înaintea lui Dumnezeu şi vorbim cu El dintr-o inimă zdrobită, negreşit vom afla mângâiere. Iar mângâierea noastră este să fim liberi, să avem o inimă slobodă ce arde de iubire pentru Domnul, aşa cum ardea inima lui Luca şi a lui Cleopa în drum spre Emaus, o inimă în care domneşte pacea şi în care răsună numai cuvântul lui Hristos.” (Arhim. Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015)

***

Părintele Zaharia spune că adevărata bucurie duhovnicească înseamnă a avea o inimă în care domnește pacea lui Hristos. E greu să ai pace atunci când copilul sau cineva apropiat îți e bolnav ori pe moarte. Dar numai cine a trecut prin asta chemând pe Domnul în durerea pierderii cunoaște că ceea ce zice părintele se poate experimenta pe viu. Și că abia atunci gustăm un fel de bucurie pe care n-am mai trăit-o. De (cele mai) multe ori avem tendința de a fugi de dureri, de a dori să se ia de la noi, de a ne păzi de ele, prin viața pe care o ducem, uneori protejându-ne exagerat. Sau căutând să ne protejăm copiii exagerat. Și e bine așa, pentru că se cuvine să avem grijă de noi înșine și de cei din jur. Dar dacă am trăit măcar o dată bucuria întâlnirii cu El în durere știm că tot ce ni se întâmplă nu e decât o invitație la a fi mai mult, mai întreg, mai intim cu El. Domnul să ne lumineze în trăirea cu înțelegere a celor ce se desfășoară în viața noastră!

despre 3 luni de recunoștință aici

Recunoștință, ziua a 2-a

"Când vă treziţi dimineaţa, să nu vă apucaţi de treabă întâi, că sunteţi batjocoriţi de satana! Ci să ziceţi: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!” Slăveşte-L pe Dumnezeu, că apoi ai să ai spor la muncă în ziua aceea. Ţi-ajută Dumnezeu, îţi întăreşte şi mintea şi braţele ca să lucrezi cu spor, să te păzească de primejdii, de fulgere, de tunete, de accidente, de orice. Roagă-te lui Dumnezeu şi porneşte la muncă cu toată inima. Dar întâi roagă-te Lui şi ai să vezi cu cât spor mergi în ziua aceea." (pr. Cleopa Ilie)

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței

Iată că am ajuns un nou noiembrie. Uneori nici nu știm cât de binecuvântați suntem că trăim, că vedem cerul, că ne putem bucura de schimbarea anotimpurilor. E nevoie să auzi de un bolnav de cancer în stadiul IV la vârstă foarte tânără, de o tragedie ca cea de la Colectiv... Doamne, iartă-ne lipsa de simțire și de recunoștință pentru fiecare gură de aer pe care o putem inspira și expira, pentru sănătatea celulelor noastre și felul în care, neștiut, își lucrează partea lor, încât să ne putem bucura de un trup sănătos.
Sunt câțiva ani deja de când am făcut un experiment care spunea că, mulțumind în fiecare zi, timp de trei luni, viața va deveni extraordinară.
Când am început atunci experimentul (era tot un început de noiembrie și făcusem eu un calcul clar, ca la începutul lui februarie al anului următor să fac o mică retrospectivă a lunilor trecute, pentru a observa dacă într-adevăr, viața mea s-a schimbat) mărturisesc că aveam un zâmbet neîncrezător în colțul gurii. Pentru că viața mea, prin mila Domnului, era deja extraordinară. Și mă gândeam că ce ar putea fi mai mult decât atât? Pot da mărturie însă că este așa. Că, întotdeauna poate fi mai mult decât ce ni se pare fericire. Și că, în Domnul, fiecare clipă devine binecuvântare pe care putem învăța să o primim.
Mi-am făcut atunci un mic bilețel de atenționare, pe care am scris perioada, și pe care l-am așezat pe birou, să-mi aduc aminte în fiecare zi. După ce s-au încheiat cele trei luni, eram uimită de schimbare. Vorba aceea:

Așa încât am postat bucățica aceea de hârtie plastifiată la loc de onoare, la locul meu de rugăciune, să-mi aduc aminte mereu să mulțumesc pentru fiecare zi. Și recunoștința a trecut de la stadiul de experiment, la mod de viață.

Și un gând pe care l-am găsit și vreau să vi-l împărtășesc, pentru că l-am primit într-un moment greu:

”Putem privi lucrurile din perspectivă dublă: dinspre trecut - și atunci pare un sfârșit - sau dinspre viitor - și atunci pare un început.” (M. Siluana)

M-aș bucura să călătorim împreună pe calea recunoștinței și să-mi împărtășiți din experiența voastră, eventual cu linkuri la propriile postări.

Bucurie!

Cu drag,

dimineață de toamnă

În emoție de toamnă, o melodie cu dor de România

Pentru atunci când cineva mă nedreptățeşte

Un cuvânt de la Arhim. Zaharia Zaharou, din conferința de la Iași, Octombrie 2015.

Atunci când cineva mă nedreptățeşte, să spun:

 "Mulțumesc, Doamne, că ai trimis acest om să îmi arate cât de departe e inima mea de Tine!"

Povestește Părintele că după câteva săptămâni de astfel de rugăciune, o doctoriță asuprită de șeful său trăiește minunea de a-l vedea pe acesta venind în fața ei și, făcând plecăciune, îi spune: "nu știu, ori am greșit eu, ori tu te-ai schimbat mult în în ultima vreme". Și zice Părintele că ambele erau adevărate.

În această sesiune de întrebări și răspunsuri mai aflăm și despre atitudinea dreaptă în fața morții și a voii lui Dumnezeu, precum și despre akedie, spovedanie, mândrie, relația cu părintele duhovnic, diverse provocări în viața  duhovnicească.

Cum mi-i portul?

În ultima vreme observ o nouă modă. Aceea a purtării costumului popular românesc.
Deși poate de multe ori vorbește de apartenența la neam, am văzut nenumărate situații în care costumul popular (întreg ori doar cămașa) este doar o piesă de vestimentație abordată superficial, ca ornament special, deosebit, la o îmbrăcăminte cel puțin frivolă.
E clar că nu ne mai putem întoarce în timp. Totuși, ar fi bine-venit să ne punem măcar două întrebări atunci când vrem să îmbrăcăm chiar și o ie:
- Pentru ce folosesc acest obiect vestimentar, ce vreau să transmit prin el?
- Sunt conștient de demnitatea mea de român?

Iată un film pe care vă invit să îl vizionați, un film care poate vorbi despre fiecare dintre noi.

Cu drag

gând de după-amiază ploioasă de toamnă

"În fiecare acţiune a ta, chiar şi în cea mai mică mişcare a ta, Dumnezeu să fie centrul. Îndreaptă către Dumnezeu întreaga ta fiinţă. Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, mintea ta va căuta continuu cum să-L mulţumească, cum să-I placă Lui, iar nu cum să placă oamenilor. Aceasta te va ajuta mult să te slobozeşti din lanţurile grele ale dorinţei de a plăcea oamenilor, care îţi este o piedică pentru viaţa mai înaltă. Iar când te vei bucura că ai scăzut în ochii oamenilor, atunci vei fi îndulcită lăuntric de Dulcele Iisus". (Sf. Paisie Aghioritul )

realitate primordială

"În Hristos și odată cu venirea Duhului Sfânt, Dumnezeu ne-a dat revelația deplină și finală a Lui Însuși. Ființa Sa este de acum incomparabil mai evidentă pentru noi ca Realitate Primordială decât toate fenomenele efemere și trecătoare ale acestei lumi. Simțim prezența Sa dumnezeiască atât înăuntrul nostru, cât și în afara noastră : în măreția supremă a universului, în fața omenească, în fulgerarea gândului.  El ne deschide ochii ca să putem vedea și să ne desfătăm de frumusețea creației Lui. El ne umple inimile cu iubire față de întreaga umanitate. Atingerea Sa negrăit de blândă străpunge inima noastră. Și în ceasurile în care Lumina Sa nepieritoare luminează inima noastră, știm că nu vom muri. Știm aceasta cu o cunoaștere cu neputință de dovedit în mod obișnuit, dar care pentru noi nu cere nici o dovadă, întrucât Duhul Însuși dă mărturie înăuntrul nostru. " (arhim. Sofronie, Rugăciunea, experiența Vieții Veșnice )

Lumină de seară

"Dar și acum îndură-te, și acum miluiește-mă și aprinde-mi, Hristoase al meu, căldura inimii mele, pe care a stins-o ușurătatea cărnii mele ticăloase, somnul, săturarea pântecelui și băutul a mult vin. Acestea au stins flacăra în tot sufletul meu și au uscat izvorul, țâșnirea lacrimilor. Flacăra odrăsleşte lacrimile, iar lacrimile flacăra, întru care m-au adus indeletnicirea celor dumnezeiești,  meditarea poruncilor. Și paza rânduielilor Tale, care și-au luat împreună - lucrătoare cu ele pocăința, și ele m-au făcut să stau în mijlocul celor ce sunt și a celor viitoare; de unde, ajungând dintr-o dată afară din cele văzute, am căzut cu frică de unde am fost izbăvit. Iar văzând de departe cele viitoare, în mine s-a aprins focul dorului și după puțin s-a văzut în chip negrăit o flacără - mai întâi în mintea, iar mai apoi în inima mea - și flacăra dorului dumnezeiesc a făcut să țâșnească lacrimile și mi-a dat împreună cu ele o dulceață negrăită. Increzându-mă, deci, în mine însumi, căci îmi spuneam: nu poate să se stingă, că arde prea frumos,  și lenevindu - mă am slujit nebunește somnului și ghiftuirii pântecelui și, inmuindu-mă, am folosit mult vin; nu mă îmbătam dar mă ghiftuiam; și îndată s-a stins minunea aceea cutremurătoare, dorul inimii,  flacăra care ajungea până la cer și ardea cu putere în mine, dar nu mistuia ființa ierboasă (is. 40,6) care e în măruntaiele mele, ci  - o minune - o prefăcea întreagă în flacără și iarba care atingea focul nu ardea deloc, sau, mai bine zis, focul nu ardea iarba, se unea cu ea și o păstra întreagă nemistuita (iş 3,2). O putere a focului dumnezeiesc, o lucrare străină!  Cel ce faci să se destrăme stânci și dealuri numai de frica ta și de fața Ta  (ps 113, 6-7, idt 16, 15), Hristoase, Dumnezeul meu, cum te amesteci cu iarba cu întreaga ființă dumnezeiască,  Dumnezeul meu, Cel ce locuiești într-o lumină cu totul de nesuportat? Cum rămânând neschimbat, cu totul neapropiat, păzești ființa ierbii și păstrând-o neschimbată o schimbi întreagă și, rămânând ea iarbă e lumină, dar lumina nu e iarbă,  ci Tu,  Lumina, Te unești fără contopire cu iarba și iarba se face ca lumina fiind prefăcută fără schimbare?" (Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, p.175-176)

glimpse

Locuind în oraș, zgomotul mașinilor e o constantă în fundalul sonor al vieții mele. Mașini mai silențioase ori mai puternice își aruncă mereu decibelii prin ferestrele casei noastre.
Din când în când, rar, câteva minute bune nu mai trece niciun vehicul. Dacă sunt pe fază, observ cum năvălește pe fereastră liniștea, cuprinzând încăperea fluid, ca o apă. Mă scufund în tăcere.

Urmează o săptămână încărcată:

Sâmbătă minunată!!!

Sub razele calde ale soarelui, se aud minunate acorduri de Bach interpretate de un student de la Conservator. Vântul aduce miresme de coronița miresii și liliac. Domnul rămâne bucuria mea.