Primiţi cu colindul?

Pentru că deja au început să se audă glasuri de colindători peste tot, vă calc şi eu pragul, de mă primiţi. Colindele de mai jos nu sunt interpretate de mine, dar îmi plac foarte mult, aşa încât vă urez

Audiţie plăcută!

Serile Talpalari, 11 decembrie 1012 - rezumatul anului

11 dec 2012 ST maica Siluana Vlad, pr Constantin Sturzu from Cristina Sturzu on Vimeo.

Parintele duhovnic atunci cand terminam spovedania prin dezlegarea de pacate imi arata ca sunt iubita de Dumnezeu. Atunci ma simt eliberata de cineva, de ceva. Important e sa facem diferenta intre eu cea care pacatuiesc si pacatul meu. Ca sa ne dam seama cum sa ne iubim, pentru mine Biserica a rezistat de atata timp si a instaurat aceste Taine. Atata timp cat eu ma identific cu pacatul meu, eu nu voi constientiza ca sunt iubit. Biserica ma invata ca eu sunt extrem de importanta pentru Dumnezeu. Nu ne iubim atata timp cat indragim pacatul. Prima forta de iubire adevarata este ura pacatului. Iubitul credincios nu este iubitul pacatos. Noi nu suntem tot una cu rautatea din noi.
Avem nevoie sa uram pacatul din noi. Asa voi putea sa ma iubesc pe mine si sa-i iubesc si pe ceilalti.


Putem sa traim anumite stari sufletesti si simultan in duhul nostru sa traim bucurie, rabdare, pace. Asta avem nevoie sa invatam, sa nu uitam ca avem si o dimensiune duhovniceasca si sa nu ne identificam complet cu simtirea. Astfel pot sa spun Multumesc chiar cand nu am recunostinta. Rostirea mea poate sa iasa din injuratura si sa rosteasca cuvintele duhovnicesti si mintea mea sa le dea atentie. Omul cel nou e format prin rostirea rugaciunii si atentie. Asa vine si simtirea lui Dumnezeu.
Autenticitatea noastra e rapita de cel rau, de sentimentele noastre, asa ca avem nevoie de exercitiu in a da slava Domnului si sa ne lipim de asta, chiar daca nu simtim recunostinta.


Omul cazut are o portita de scapare la furie. Spunem ... Ma sufoc... Facand si lovind ne descarcam, dar ne ucidem ocazia de vindecare. Eu am nevoie sa spun Doamne, nu pot, ajuta-ma!
Tot ce spune psihologia e cu doua taiusuri. Ne ajuta sa spunem pe nume problemelor, dar apoi e riscul de a-L folosi psihologic pe Dumnezeu, in a trai doar pe orizontala, in a folosi harul lui Dumnezeu pentru a avea succes, pentru a fi puternic si in a-mi hrani egoul.

Sa nu dispretuim rugaciunea nici unui om din lumea asta, indiferent cum s-ar ruga si cum L-ar numi pe Dumnezeu. Dumnezeu va lucra si-L va aduce acasa, pentru ca ortodoxia este firea omului. Ortodoxia este singura religie in care omul e gasit de Dumnezeu.

Diavolul ataca prin ganduri. Pofta nu este demonica, ea e BIO si daca primim ganduri referitoare la pofta ea devine rea, demonica.

A face voia lui Dumnezeu:
1. Doamne habar n-am cum sa fac voia Ta ca la fiecare pas fac voia mea
2. Sa ma dau pe mana unui duhovnic . Dumnezeu nu-mi poate vorbi direct cu mine pentru ca toata atentia mea e centrata pe voia mea.
3. Imi tai voia pentru Dumnezeu, prin parintele duhovnic
4. Taierea voii in relatiile din casa: renunta la ambitia ta, la ultimul cuvant in casa, la dreptatea mea. Nu-mi tai voia la carciuma. Taie-ti voia in fata sefului tau, chiar daca tu crezi ca e mai prost si roaga -te pt el
5. Incepe sa faci poruncile lui Dumnezeu!
6. Doamne, ma incredintez cu toate Tie!

Serile Talpalari / Despre gandul la moarte/ invitat arhim. Nichifor Horia

04 dec 2012 ST pr Nichifor Horia Despre gândul la moarte from Cristina Sturzu on Vimeo.

Despre gandul la moarte cu Parintele Nichifor Gandul la moarte ne cheama sa pretuim ziua. El nu este insotit de o spaima sau de o veste apocaliptica. Momentul mortii este un moment al adevarului, un moment al lui A FI Cel Ce m-ai zidit, miluieste-ma! Domnul are un plan cu mine. Gandul mortii ne ajuta sa intelegem ca Domnul are o relatie de iubire cu noi. De ce ne temem de moarte sau apocalipsa? Pentru ca ne temem de cele ascunse din noi. Gandul mortii : atentie la ce traim Sa traim cele intelese fara amanare, fara amagire. Frica de moarte: Frica de a ma trada in dorul cel mai adanc de a fi cu Domnul. Inlocuirea pocaintei cu invinovatirea permanenta este o piedica in schimbarea si vindecarea noastra. Relatiile sunt ajutate de gandul aducerii aminte de moarte. Dincolo este Cineva si nu e un loc. Daca avem o relatie cu Dumnezeu se naste o indrazneala si o nadejde in mila Lui. Noi nu avem perceptia launtrica a faptului ca vom muri. De aceea amintirea mortii ma ajuta pentru a ne da seama de moarte si de a trai prezent in fiecare lucru pe care il fac. E foarte important ca cei mici sa stie despre moartea celor dragi si de a alege daca sa mearga sau nu la inmormantarea lor. In clipa mortii nu este tarziu sa iertam ceea ce ne-a deranjat la celalalt. Avem sansa sa ne pocaim chiar si in ultima clipa a vietii noastre. Tresarirea carnii vii in fata mortii este darul lui Dumnezeu. Prin aceasta frica eu supravietuiesc. Domnul a asumat aceasta frica in Ghetsimani. Ea este nevinovata in sine, dar poate fi folosita rau si poate deveni patima. Dar ea ne este de folos. Gandul la moarte poate fi si unul de bucurie. In noi este un dor de viata adevarata si stim ca asta se implineste adevarat in viata de dincolo.

Mami, eu cresc, tu ce faci?

Expunerea diac. Sorin Mihalache de la Conferinţa "Ai copil" din 27 nov 2o12

27 nov 2012 Ai copil diac Sorin Mihalache despre atentie from Cristina Sturzu on Vimeo.

Conferinţele ASCOR Iaşi "Naşterea Domnului în inima omului"

6 dec 2012_Trupul omului - potir al Trupului Domnului - M Siluana Vlad - ASCOR Iaşi from Cristina Sturzu on Vimeo.

Conferinta Maica Siluana

Trupul omului, potir al Trupului Domnului




Ce-o fi fost in capul meu cand am ales aceasta tema?

Glasul inimii mele mi-a spus despre o durere

Inima noastra este locul dupa care tanjeste Domnul ca sa Se odihneasca.

Care este durerea mea?

Domnul iese in fata Sfantului Altar si nimeni nu vine... Domnul pleaca fara ca sa se fi impartasit cineva...

Mergem la Sfanta Liturghie mergem fara a finaliza scopul Liturghiei.

Dar tema este cu referire la mine, cei care ne impartasim. Noi putem sa-L folosim pe Domnul ca pe un Potir care se intoarce inapoi pe Sfanta Masa. Noi nu folosim Duhul Sfant din Sfanta Liturghie. Domnul este acolo, noi nu suntem acolo.

Noi nu stim sa lucram cu aceasta putere data de Domnul.

Nu toti cei care se impartasesc in fiecare zi marturisesc o transformare a fiintei sale.

Ce se intampla cu noi, de ce suntem asa?

Ma duc sa ma impartasesc pentru ca Il doresc pe Domnul.

Dorul acesta e dulce pentru ca nu se termina si este hranitor pentru ca ne scoate dorirea din efemer si ne altoieste viata de zi cu zi pe El.

Arde cu focul fara de materie pacatele mele.

Acest foc arde pacatul si ma lumineaza.

Cand arde pacatul?

Focul care intra in noi este nestins si arde tot timpul. Doar ca nu arde daca nu pun pe foc. El nu ma arde daca eu nu-i dau. Eu n-o sa pot sa ma bucur de cealalta lucrare a focului, adica desfatarea de Domnul, luminare, daca nu fac aceasta prima lucrare. Focul altfel nu face lumina, ci scoate fum.

In fiecare minut al vietii mele eu pun pe focul acesta. El nu vrea sa faca asta fara mine si o face treptat si pe masura ce Il chem.

I-au acest foc ca sa pun la lucrare acest foc. Schimbarea este cand tu ma injuri, eu ce fac: pacat sau nu. Trupul nu va deveni nesimtit la cele care il dor, ci pot sa aleg sa folosesc harul pentru a accepta, binecuvanta.

Cand sunt in durere stau deoparte si integrez durerea pentru a nu cadea in pacat.

In acest caz acest foc imi aminteste ca El este in mine si ma duc acolo cu mintea mea. De obicei noi ne ducem la doctorie, la ce as putea spune.

Ocazia cea mai buna pentru a ne bucura duhovniceste este atunci cand suntem tristi.

Daca in durerea imi duc mintea in inima la El si vorbesc cu El. Bucuria Lui e in inima si nu e chimica, e vibrationala.

Eu ma bucur de amandoua venirile Lui: arde pacatele mele si in acelasi timp ma desfatez de bucuria si iubirea Lui.

Trupul este ecranul sufletului. Eu ca persoana cand stiu ca m-am impartasit pot sa hotarasc ca trupul meu sa ia el initiativa. Eu in loc sa astept veselia venita ce urmare a Impartasaniei, pot sa incep sa dau slava Lui Dumnezeu, fiind atent la ce spun. O mica particica din mine ramane libera si pot sa dau slava Domnului . Dar am nevoie sa incep cu starea pe care o am, Ii arat supararea mea si I-o dau Lui si apoi Ii dau slava.

Ii dau supararea mea ca sa o transforme in Iubirea Lui.

Sf Apostol Pavel in Ep catre Corinteni spune ca cel ce mananca cu nevrednicie isi aduce osanda.

Doar Dumnezeu ne invredniceste sa ne impartasim. Este erezie sa spui ca Nu sunt vrednic. Sa cer vrednicie, adica sa fiu harnic.

Mai spune ca unii se imbolnavesc pentru ca se impartasesc cu nevrednicie.

Cei care s-au impartasit nevrednici, aceea primesc moartea sau boala pentru a nu fi osanditi.

Putem folosim neputinta ca sa ne apropiem de Domnul. Puterea Mea se desavarseste in slabiciune. Acea slabiciune poate fi izvor de pacat sau loc de intalnire cu Domnul. Ma bucur in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri.

Ramanem cu indemnul sa ne cercetam.

Oglinda in care sa ne privim este Imnul dragostei de la Corinteni 13

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă;
dragostea este binevoitoare,
dragostea nu pizmuieşte,
nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă,
nu caută ale sale,
nu se aprinde de mânie,
nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată.

Il rog pe Domnul sa vina in durerea si neputinta noastra si sa transforme in iubirea Lui.

Asa o sa traim bucuria ca nu suntem Potire care nu folosesc Harul Impartasaniei.




Poti sa nu mai faci pacatul indurand durerea care premerge lui. Pacatul e ca un drog care ma ajuta sa nu mai simt acel gol al neputintei si durerii mele. Doar ca prin pacat golul devine si mai mare si voi face pacate din ce in ce mai mari. Inainte a pune mana pe pahar , de a tipa ma rog sa indur durerea si greul chemand pe Domnul in ce simt.

Ai copil, învaţă să fii părinte!

22 nov 2012 Ai copil - Inteligenta Duhovniceasca - M Siluana Vlad from Cristina Sturzu on Vimeo.

Pericopele Sf Maslu

Predică la Sf. Maslu

23 nov 2012 Pericopele Sf Maslu Pr Constantin Sturzu from Cristina Sturzu on Vimeo.

La Multi Ani! tuturor Ecaterinelor

O floare şi o predică specială

25 nov 2012 Sf Ecaterina predica pr. Constantin Sturzu from Cristina Sturzu on Vimeo.

Seminarul Iertării II

Sesiunea 2 - Seminarul iertării
Serile Talpalari, 6 nov 2012
Găsiţi seminarul online aici

 
Seminarul Iertarii ses 2 Maica Siluana Seri Talpalari 6 nov 2012 from Cristina Sturzuon Vimeo.

Seminarul Iertării

Serile Talpalari, Sesiunea 1 la Seminarul Iertării

Gânduri din încredinţare

Cu bucurie vă anunţ că o parte din rândurile cuprinse pe blogul Gânduri de la Maica Siluana Vlad s-au materializat şi într-o carte, pe care vă invit cu drag s-o citiţi şi să puneţi în fiecare zi început bun pe calea mântuirii

puteţi citi o recenzie aici

La început de nouă zi...

Mă uit în ochii Domnului şi văd acolo veşnicia cea vie! Veşnicia nu va fi şi nu începe în altă parte, ci aici, acum, în această privire infinit de iubitoare şi de răbdătoare...
Ai putea să începi prin a te întinde pe covor, foarte, foarte detensionată şi a începe să te plimbi prin templul Duhului Sfânt care este trupul tău! Mergi cu grijă, în vârful picioarelor, cu delicateţe, pentru că e lucrare sfântă acolo! Află acolo un loc de odihnă şi stai... Să spunem că te odihneşti pe aripile vântului respiraţiei...
Să spunem că te odihneşti în apele celulelor şi priveşti printre gene cum plutesc dantelele de ADN pe acolo... sau poate te vei opri lângă izvorul vieţii, inima şi vei asculta glasul acela tainic al adâncului, care cheamă alt adânc.
Apoi, cântă-i ceva, fără cuvinte, Creatorului tău! Cântă-I aşa, cu tăcerea ta. Apoi, ascultă răspunsul Lui de tăcere tandră şi dumnezeiască! Apoi ridică-te, fă câteva exerciţii de gimnastică şi spune Bună ziua zilei şi fă ce poţi de parcă ar fi singurul lucru important! (MS)

Serile Talpalari, despre atenţie

23 oct 2o12 invitat - diac. Sorin Mihalache

Predica la Duminica 23 după Rusalii - vindecarea demonizatului

Despre invataturile Parintelui Paisie Aghioritul

Serile Talpalari, 16 oct 2012 - invitat - pr. Petru Sidoreac

Patimile şi vindecarea lor prin psihoterapia ortodoxă

Serile Talpalari, Iaşi, 9 octombrie 2012 Invitat, Fr. George Aquaro

Problema: noi nu-L vedem pe Dumnezeu asa cum este

Cararea credintei in puterea lui Dumnezeu, inversul fiind increderea in Sine
Ateu
Gnostic
Fariseic
Superstitios
Agnostic
Anti - Dumnezeu
Pocait
Ascet
Sfant

Anti-Dumnezeu
Scoaterea botezului, respingerea Lui
Oamenii care-L urasc pe Dumnezeu sunt chiar cei care-L cauta.

Fariseicul e omul care-L tine pe Dumnezeu intr-o cutie prin reguli. Facem pe Dumnezeu prizonier al nostru.

Simitirea lui Dumnezeu
Opusul lui Dumnezeu este inexistenta
Opusul bucuriei este insensibilitatea.
Ce este durerea?
Durerea ne spune ca noi nu suntem in stadiul nostru firesc, in normalitatea noastra.
cand ne confruntam cu suferinta, primul lucru cu care ne intalnim este frica, pt ca ne gandim ca dincolo nu este ceva, nu stim ce va fi dincolo de ea.

Vointa ne misca inainte.
Ce facem cu frica:
-daca nu-L ai pe Dumbezeu, o sa-ti fie frica de lume , te vei bloca si ascunde
-sau incepi sa te obisnuiesti asa si te obisnuiesti sa te descurci singur: mandria. Mandria este ceea ce folosesc eu ca sa cucersc frica din mine, ma ridica mai mult decat sunt. Am frici si nevoi de care voi avea eu grija. Si incep sa folosesc oamenii pentru fe avem noi nevoi: ii folosim fizic sau emotional: abuz
Un alt abuz este lenea: ma dau la o parte si ii las pe altii sa faca, doar nu sunt eu asa de rau
Lacomia este abuzul de lucruru
Daca nu putem obtine ce vrem de la oameni, incepem sa-i uram. Incepem sa-i atacam in 2 feluri pri manie si avaritie. Avaritia este cand avem ceea ce altii nu au, dar pt ca ii invidiez eu nu le dau.
Toate acestea sunt patimi pe care le folosim ca sa scapam se frica. Asta e ca si cum am scoate frunzile din balarii, fara a scoate radacina. Radacina este lipsa lui Dumnezeu.

Cand ma intalnesc cu frica am tendinta sa ma intorc la inexistenta. Dar eu sunt creat pentru existenta si bucurie.
Creierul este facut de Dumnezeu sa il guste pe Dumnezeu, el va juca o mica festa.
Imagineaza-ti ca te doare maseaua si te duci la medic si el vine cu un ac cu medicament si... Pfu...
Si cu medicamentul ma face sa ma simt bine. Sa spunem ca doctorul imi scoate maseaua si stau in fata unei cine delicioase si cand sa mananci ceva, dentistul iţi face o noua injectie si nu mai simti nimic din mancare...
Te simti rau. Medicamentul iti da aceeasi senzatie ca si cum nu ne-am simti.
Daca fugim de frica noastra o sa credem ca moartea noastea este buna.
Si incep sa cred ca cu ce iau eu ca sa scap de frica, chiar ma scapa de frica.
Unde ne duce mintea noastra?
Imaginaţia este compusa din pofte, anxietati, amintiri. Din acestea imaginatia face fantezii: plan pentru o actiune, care se transf in amintiri, pofte.
Mai e o alta imaginatie, reveria cu ochii deschisi.... La servici imi imaginez... Daca as fi eu seful lucrurile ar merge mult mai bine..... Si incepe un intreg univers de imaginatie.
Care e probl: cand iesi din reverie, cum iti cei simti viata? Mizerabil
Acest sistem merge tot timpul, nu se poate opri.
Sistemul asta e facut ca sa-L experiem pe Dumnezeu.
E nevoie sa vindecam acestea trei: pofte, anxietati, amintiri.
Vindecarea vine de la Dumnezeu.
In loc de mandrie: smerenie
Invidie - recunostinta
Furie - compasiune
Frica - credinta

Ce se intampla cand ne intalnim cu frica?
Mergem inainte prin suferinta, durere cu El si asta ne va transforma.
Durerea, crucea ramane in spate si cand vrem sa dam inapoi, ne intalnim cu durerea si continuam drumul.
Blocul de caramizi a spiritualitatii:
- invatam despre Dumnezeu in Liturghie
- luam rugaciunea de la Biserica si o lucram personol
- dar avem nevoie nu numai sa spunem multe la rugaciune ci sa si ascult: isihasmul
- primul lucru care se intampla dupa ce suntem transformati, simtim bucurie
- incepem apoi sa impartasim cu altii din bucuria noastra: slujirea celuilalt
- transformarea e numita in biserica Teosis: indumnezeirea

Primul lucru cand trecem prin adevarata suferinta: devenim constienti ca Dumnezeu este iubire.
O mare frica este bazata pe mandria ta: sunt special,  nimeni nu are problema mea
mare parte din frica sunt ganduri.

Durerea ne centreaza mult pe noi insine. Si traim mult centrati pe noi. Ajutand pe ceilalti, ma ajut pe mine.
Unirea cu Dumnezeu ne daruieste iertarea.
Dumnezeu ne iubeste in ciuda noastra.
Nu avea incredere in capul tau si nu vei fi niciodata deprimat!
Cand ma incredintez Bisericii, nu mai am nevoie sa mai stiu nimic! Diavolul ne spune: tu te poti descurca singur, poti fi dumnezeul tau.
Dumnezeu a permis sa ni se intample lucruri rele, El nu le-a oprit pentru ca le poate vindeca.

***

Cât de mare este iubirea lui Dumnezeu? Spre exemplu, dacă eu nu fac ceea ce îmi cere, dar cer iertare, El mă va iubi indiferent ce fac?

Dumnezeu e infinit și iubirea lui e infinită. Problema e dacă noi suntem destul de cinstiți să primim iubirea lui. Dacă noi vrem să luăm lucruri de la El, cum ar fi iertarea, acesta este dragoste? 

În ultimii ani am făcut multe botezuri de adulți. Oameni care se convertesc de la protestantism și au concepții foarte diferite. Și atunci când încerc să-i catehizez, întâmpin multe greutăți. 

Astfel, uneori folosesc un joc pentru a-i invita să-și pună problema:

Este Iisus Calea către mântuire? ”Da” răspund ei. Eu le spun: ”nu”. Ei rămân surprinși. Și le răspund: mântuirea este calea către Iisus. Scopul nostru este Dumnezeu, nu un loc anume. Ei privesc mântuirea și pe Dumnezeu ca pe lucruri separate. Dar ortodoxia ne învață că sunt același lucru. 

Tu crezi că raiul e un loc, nu? Atunci să citim ceva din Scripturi. Când Mântuitorul este pe cruce, ce îi spune tâlharului?: ”Astăzi vei fi cu mine în rai”. Apoi, când îi apare Mariei Magdalena, îi spune ”Nu mă atinge, nu m-am înălțat încă la Tatăl.” Ce se întâmplă aici? Noi știm că Hristos a coborât în iad. Este iadul paradis? Iadul este rai dacă ești unit cu Hristos. Raiul este unirea cu Hristos, nu că ești în iad sau în rai. Aceste lucruri trebuie să le avem în minte atunci când ne întrebăm dacă Dumnezeu ne va ierta pentru ce facem. Bineînțeles că te iartă, te iubește. Dar vrei să fii unit cu El? Pentru că aceasta e iertarea. Unirea cu El trebuie să o căutăm. Dacă noi căutăm să ne unim cu Dumnezeu și cădem, trebuie să dăm jos praful de pe noi și să-L urmăm în continuare. Pentru că Dumnezeu iubește infinit și ne cheamă la El. Nu este vorba de vreun contract legal. 

Am aflat că sunt pe moarte

Învierea fiului văduvei din Nain predica

Şi articol preluat de pe situl Doxologia:
Pe scurt: să nu ne mai plângem de milă! Apoi, să primim Trupul Său spre a se atinge de al nostru (cum altfel, dacă nu prin împărtăşanie?), iar mintea noastră se va încredinţa de Cuvântul care o va şi trezi şi o va ridica, tânără şi dornică de viaţă, din sicriul în care s-a cuibărit până acum.

pr. Constantin Sturzu

De ceva vreme încoace, un foarte bun prieten, suferind de o boală incurabilă, îşi aşteaptă, din clipă în clipă, sfârşitul. Este, cum se spune, pe moarte. Medicii nu-i mai dau nici o şansă, deşi deja a depăşit cu mult momentul până la care aceştia pronosticau că va mai trăi. Oricât de multă experienţă ai avea cu astfel de situaţii (iar ca preot te întâlneşti deseori cu persoane ce-şi numără zilele care le-au mai rămas), tot nu ştii ce este mai bine să zici sau să faci. Rugăciunea şi sfintele taine sunt singurul ajutor real, dar, din punct de vedere uman, e foarte greu să empatizezi cu durerea unui astfel de bolnav. E ca şi cum ai cere unui om sătul de mâncare să-l înţeleagă pe unul flămând. Sfinţii da, ei pot să empatizeze cu totul în astfel de situaţii, pentru că ei se pun cu toată fiinţa la rugăciune pentru aproapele lor, ajungând să primească şi să cunoască, uneori la propriu, durerile acestuia. Harul care izvorăşte din Dumnezeu îi face capabili de acest lucru; acest har se revarsă peste ei întrucât se unesc atât de intim cu Hristos Domnul, Cel ce S-a răstignit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele lumii. Cei care nu au ajuns să guste dulceaţa sfinţeniei, nu au, oare, nici o şansă să-i înţeleagă pe cei aflaţi în cumplite chinuri sau chiar pe moarte?

Hai să ne întoarcem un pic spre noi, cei care nu ne considerăm a fi ameninţaţi de spectrul trecerii în lumea de dincolo. Să ne gândim, spre exemplu, la condiţia noastră din punct de vedere biologic, la fragilitatea acestui trup care poate oricând ceda în faţa unei boli pe care nici nu bănuieşti că o ai. Faptul că acest trup nu poate exista fără a respira (decât foarte puţine momente), fără a mânca şi fără a bea, ca să vorbim doar de aceste nevoi fundamentale, nu înseamnă cumva că el este în permanent pericol? Dacă nu-i împlinesc trupului meu una din aceste nevoi, după o vreme, mai scurtă sau mai lungă, funcţie şi de rezistenţa organismului, nu se poate întâmpla altceva decât să survină decesul. Asta înseamnă că respir, mănânc şi beau pentru a putea trăi şi, implicit, pentru a amâna moartea. Cu alte cuvinte, nu doar cel cu un diagnostic medical necruţător, ci şi eu, omul care mă cred sănătos, sunt pe moarte! Doar că moartea este amânată prin faptul că trupul meu îşi primeşte acele elemente vitale, care-i asigură prelungirea vieţii, poate chiar pe foarte mulţi ani, dar care nu pot împiedica inevitabila întâlnire cu sfârşitul.

"Eu sunt pe moarte! Eu chiar sunt pe moarte!" Cât de straniu sună să repeţi aceste cuvinte. Până acum câteva clipe credeai că asta e valabil doar pentru celălalt, nu şi pentru tine. Acum realizezi că, aşa cum acela este încă în viaţă doar pentru că e conectat la o serie de aparate şi primeşte anumite medicamente (de care depinde viaţa lui), tot aşa şi tu eşti în această viaţă doar pentru că trupul tău încă mai primeşte substanţele hrănitoare şi absolut necesare unui trup altminteri gata să cedeze... (citeşte mai mult)

SĂRBĂTOAREA SFINTEI PARASCHEVA - 2012

SĂRBĂTOAREA SFINTEI PARASCHEVA - 2012

- comunicat de presă -

În fiecare an, sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva este un prilej de apropiere şi de mărturisire creștină pentru credincioşi din ţară şi din străinătate, care vin la Iaşi pentru a se închina la moaştele Sfintei Parascheva şi ale altor sfinţi ai Bisericii Ortodoxe. Anul acesta, pelerinii care vor veni să se închine la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva se vor putea închina şi la moaştele Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos, aduse de la Mănăstirea Kitaev (Ucraina), de către Înaltpreasfinţitul Părinte Antonie, Arhiepiscop de Borispil şi rector al Academiei Teologice din Kiev. De asemenea, avem bucuria de a face cunoscut faptul că, la sărbătoarea Sfintei Parascheva, vor fi prezenți și Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, care va efectua o vizită la Iași în perioada 12-15 octombrie, Preafericitul Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei, precum și alți ierarhi din țară și din străinătate.

La evenimentele organizate de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei în perioada 7-15 octombrie 2012, presa va avea acces pe baza legitimaţiilor de serviciu. În data de 14 octombrie 2012, slujba Sfintei Liturghii va fi oficiată pe esplanada din faţa Catedralei Mitropolitane, pe o scenă special amenajată.

Vă oferim, ataşat acestui comunicat, programul detaliat al evenimentelor prilejuite de sărbătoarea dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva și o relatare a vieții Sfântului Cuvios Teofil, anunțând mass-media că, pe această temă, va avea loc o conferință de presă în data de 8 octombrie 2011, la ora 10.00, în Sala „Iustin Moisescu” a Centrului Eparhial Iași. Vă rugăm să urmăriți, în această perioadă, situl www.mmb.ro, loc unde vom anunța eventualele modificări care ar putea surveni în programul anexat.

Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iașilor

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei * Arhiepiscopia Iașilor

Sărbătoarea Sfintei Parascheva 2012

(370 de ani de la Sinodul de la Iaşi din anul 1642)

Program 07-15 octombrie 2012

Duminică, 07 octombrie 2012:

• Orele 07.00-12.00 – Miezonoptica, Utrenia şi Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea, Vecernia și Paraclisul Maicii Domnului (în Catedrala Mitropolitană).

• Orele 18.00-19.30 – Concursul coral Lăudaţi pe Domnul, ediţia a IX-a – etapă din concursul organizat de Patriarhia Română (în Catedrala Mitropolitană).

Luni, 08 octombrie 2012:

• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).

• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).

Marţi, 09 octombrie 2012:

• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).  

• Orele 13.00 – Vernisajul expoziţiei de fotografii Călător în ţara dorului (în Turnul Mănăstirii Golia). Expoziţia se va desfăşura în perioada 07-15 octombrie 2012 şi va fi organizată în colaborare cu Asociaţia Centrul de Promovare Turistică. Vor fi prezentate fotografii ale domnului Irinel Cîrlănarul.

• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).

Miercuri, 10 octombrie 2012 :

• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).

• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).

Joi, 11 octombrie 2012:

• Orele 06.30 – Procesiune cu moaştele Sf. Cuv. Parascheva, înconjurul Catedralei prin Bulevardul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi depunerea lor pe platoul din faţa Catedralei pentru închinare.
• Orele 08.00-12.00 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie arhierească în Catedrala Mitropolitană.
• Orele 17.00 – Lansare în format e-book a două lucrări: Sfânta Parascheva de la Iaşi (album) și Viața Părintelui Cleopa și lansarea oficială a lucrării Cuvioasa Parascheva - Sfânta populară a Ortodoxiei, în istoria și evlavia poporului român (autori: Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan și Pr. Cătălin Adumitroaiei) – la Mănăstirea ”Sf. Trei Ierarhi”, în Sala Gotică.

Vineri, 12 octombrie 2012:

• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie arhierească în Catedrala Mitropolitană.
• Orele 11.30 – Sfinţirea apei (aghiazma mică) și Sf. Maslu în curtea Catedralei Mitropolitane, lângă Biblioteca „D. Stăniloae”.
• Orele 19.00-21.00 – Pelerinajul Calea Sfinţilor – Procesiune cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva și moaștele Sf. Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos, aduse de la Mănăstirea Kitaev – Ucraina. Se va desfăşura pe traseul: Str. Sf. Andrei, Str. Palat,  Biserica Sf. Nicolae Domnesc, B-dul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi se va încheia cu depunerea sfintelor moaşte pe platoul din faţa Catedralei Mitropolitane, pentru închinare.
• Orele 22.20 – Întâmpinarea, pe Aeroportul din Iaşi, a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi a Preafericitului Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei.

• Orele 21.00-01.00 – Slujba de priveghere în cinstea Aducerii moaştelor Sf. Ap. Andrei la Iaşi în anul 1996 (Vecernia, Litia şi Utrenia – în Catedrala Mitropolitană).

Sâmbătă, 13 octombrie 2012:

• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Ceasurile, Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 09.00 – Întâmpinarea, la Catedrala Mitropolitană, a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi a Preafericitului Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei.

• Orele 10.00 – Sfinţirea şi inaugurarea noului sediu al Policlinicii Centrului Medical Providenţa, situat pe Bld. Ștefan cel Mare și Sfânt nr. 10.
• Orele 10.45 – Sfinţirea lucrărilor de modernizare la Casa Diaconia – Centrul Multifuncţional de Asistenţă Socială şi Educaţie (se împlinesc 10 ani de la înfiinţarea Fundaţiei Solidaritate şi Speranţă).

• Orele 11.30 – Sfințirea Bisericii „Intrarea Domnului în Ierusalim” – Flora, Iași.

• Orele 17.00 – Inaugurarea expoziției de carte dedicată Sinodului de la Iași din anul 1642 și Mărturisirii de Credință a Mitropolitului Petru Movilă (la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, în Sala Gotică).
• Orele 19.00 – Concert de muzică ortodoxă corală românească și rusească al Operei Naționale Române din Iași – în Catedrala Mitropolitană.

• Orele 21.00-03.00 – Slujba de priveghere a Sf.  Cuv. Parascheva (Vecernia, Litia, Utrenia şi Sfânta Liturghie - în Catedrala Mitropolitană).

Duminică, 14 octombrie  2012:

• Orele 07.00 – Miezonoptica, Acatistul Sf. Cuv. Parascheva şi Ceasurile (în Catedrala Mitropolitană).  
• Orele 09.30-13.00 – Sfânta Liturghie (pe podiumul din faţa Catedralei Mitropolitane).
• Orele 17.00 – Concert de muzică religioasă al Corului Sanctus al Catedralei Mitropolitane din Iaşi și lansarea cărții „Creație și interpretare corală la Catedrala Mitropolitană din Iași”.

• Orele 20.00  – Slujba de priveghere a Sf.  Cuv. Parascheva (Vecernia, Litia, Utrenia).

Luni, 15 octombrie 2012:

• Orele 10.00 – Deschiderea Simpozionului Mărturisirea de credință – Locul și rolul ei în Tradiția Bisericii Ortodoxe  (Sala „Dr. Iustin Moisescu”).
  
  
  
  

Viața Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun după Hristos

În octombrie 1788, în orăşelul Mahnovo din gubernia Kiev, Eufrosina, soţia preotului Andrei Gorenkovski, slujitor al Bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, a născut gemeni: Toma şi Calinic. Spre uimirea Eufrosinei, Toma n-a vrut să sugă, întorcându-şi de fiecare dată faţa de la sân. Ca să-şi scape copilul de la moarte, mama a fost nevoită să găsească un mijloc pentru a-l hrăni: îi dădea să mănânce fiertură de cartofi, ridichi şi morcovi. Toate acestea Toma le primea cu plăcere, însă numai ce-i atingeau de buze vasul cu lapte, copilul îşi întorcea imediat faţa, plângând în hohote.

În inima mamei a început să se înfiripeze răceala faţă de micuţul Toma. După o vreme, Eufrosina s-a hotărât să scape de un asemenea copil şi a încercat în mai multe rânduri să-l înece. Însă de fiecare dată Dumnezeu i-a salvat pruncului viaţa.

Tatăl necăjit, văzând cât de mult îşi urăşte soţia sa propriul copil, a hotărât să-l îndepărteze pe Toma de ea pentru o bucată de vreme. Pentru aceasta a căutat fără ştirea Eufrosinei o doică căreia i-a dat spre creştere pruncul. Femeia, neavând alte mijloace, îl hrănea pe Toma cu pâine înmuiată în miere îndoită cu apă, înştiinţându-l zilnic pe tată despre starea copilului.

Doica îl îngrijea pe Toma ca pe propriul său fiu. Se spune că îl ducea pe copil la biserică în fiecare duminică, spre a-l împărtăşi cu Sfintele Taine.

Curând a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu ca să-l cheme la Sine pe tatăl şi purtătorul de grijă al lui Toma. Simţind apropierea morţii, preotul Gorenkovski l-a încredinţat pe copil unui morar, iar acesta l-a dat unui ţăran înstărit care nu avea copii.

După mutarea lui Toma în casa bogătaşului fără copii, acest binefăcător şi al doilea tată al pruncului s-a stins pe neaşteptate. Soţia acestuia, dorind să se recăsătorească, s-a grăbit să se despartă de Toma. Pentru aceasta ea l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia pe băiat.

Preotul s-a învoit, iar micuţul Toma şi-a găsit un nou adăpost.

Spre uimirea tuturor, micuţul nu arăta nici o înclinaţie către jocurile obişnuite vârstei sale. El se retrăgea de o parte şi, alegându-şi un loc mai singuratic, se cufunda în sine încruntat, trist şi cugetător. Biserica devenise adăpostul cel mai drag al acestui neobişnuit copil. Băiatul nu pierdea nici o slujbă, grăbindu-se vesel, odată cu primul dangăt de clopot, să meargă acolo unde sufletul lui se odihnea. Toma era găsit adesea înaintea uşilor închise ale bisericii din sat, cufundat în rugăciune şi desprins, parcă, din tot ceea ce-l înconjoară în această lume.

Lipsindu-se de lucruri, Toma dădea tot ce putea săracilor. Odată Toma a văzut pe uliţă un băiat îmbrăcat în zdrenţe; fără să stea pe gânduri, şi-a scos cămaşa şi a dat-o săracului, iar el s-a întors acasă doar cu haina pe deasupra. Totuşi binefăcătorul lui a văzut altfel cele întâmplate, iar Toma a fost aspru pedepsit pentru fapta sa de milostenie…

Când Toma a împlinit şapte ani, preotul a început să-l înveţe carte; curând însă, el s-a îmbolnăvit şi a murit. Cu nemângâiată amărăciune Toma a plâns pentru ocrotitorul său.

Epitropul bisericii locului, presupunând că ura Eufrosinei faţă de fiul ei pierise, a hotărât să-l ducă pe Toma înapoi acasă. Atunci când şi-a zărit fiul, Eufrosina spărgea lemne. Văzându-l, a aruncat cu toporul în el, furioasă, încât ascuţişul toporului i-a despicat lui Toma umărul drept. Epitropul l-a luat repede pe micuţ şi l-a dus acasă. În timp ce lui Toma i se vindeca rana, epitropul a aflat întâmplător că în Kiev, la Mănăstirea Bratski, trăieşte un bătrân, preot văduv, care îi era lui Toma unchi bun. La acest monah şi ultim ocrotitor l-a dus epitropul pe copilul care încă nu se însănătoşise deplin. El i-a povestit stareţului tot ce ştia despre nefericita lui  rudă, încredinţându-i spre creştere, într-acest chip, pe copilul său de suflet. Toma a fost înscris la Academia Duhovnicească de la Mănăstirea Bratski. Copilul a crescut dând dovadă de o purtare exemplară şi învăţând cu spor. Iubea mult Psaltirea, învăţând pe dinafară psalmii îndrăgiţi.

Lovită de Domnul cu o boală de nevindecat, Eufrosina, văzând asupra sa mânia lui Dumnezeu, a început să se căiască, vărsând lacrimi, pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el şi de a primi binecuvântarea ei.

– Iartă-mă, fiule, striga, pocăindu-se, mama lui, iartă-mă pe mine împietrita, proasta, necugetata… Am avut mintea întunecată şi n-am cunoscut greutatea nelegiuirii pe care am făcut-o… Nu mă blestema pe mine, mama ta cea rea, şi pomeneşte-mă pe mine, păcătoasa, în rugăciunile tale neîncetate…

Spunând acestea, Eufrosina şi-a strâns fiul cu putere la piept şi însemnându-l cu o cruce mare,  şi-a dat duhul în pace.

Ca elev, Toma îndeplinea tot ceea ce i se cerea la şcoală; nesimţind însă chemarea de a continua cu studii academice superioare, privea la acestea ca la nişte mijloace defel sigure pentru dobândirea acelor cunoştinţe care îl duc pe om la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi descoperă inimilor curate tainele măririi dumnezeieşti. De aceea, tânărul Toma şi-a ales ca instituţie de învăţământ superior biserica, unde, sârguind la citire şi cântare, îşi deprindea mintea cu neîncetata cugetare la Dumnezeu şi rugăciune. Începând de atunci, gândul la călugărie nu l-a părăsit o clipă: mai devreme sau mai târziu, trebuia să-l pună în practică.

După ce a murit şi unchiul său, Toma a rămas fără mijloace de trai şi fără adăpost. Retrăgându-se din Academie, în anul 1810, Toma a fost numit dascăl în oraşul Cighirin; din pricina glasului prea slab a fost mutat în acelaşi an ca paracliser în târguşorul Obuhov. După puţin timp, în toiul războiului din 1812, Toma a intrat ca frate în Mănăstirea Kievo-Bratski. Aici a împlinit felurite ascultări: brutar, bucătar, ajutor de felcer, paracliser şi clopotar. Această ascultare îi plăcea cu deosebire lui Toma.

Pe 11 decembrie 1821 Toma a fost primit în rândul monahilor cu numele Teodorit. La puţin timp după aceasta, Teodorit a fost numit veşmântar, iar pe 30 septembrie 1822 a fost hirotonit ierodiacon. Primind, după rânduiala mănăstirească, o mică sumă din danii, Teodorit a rămas acelaşi postitor aspru şi nu avea nimic în chilia sa. Dimpotrivă, străin de orice dorinţă de agonisire, afla în aceasta prilejul de a face bine aproapelui: căci rămânând fără mâncare câte două-trei zile, dădea hrană şi bani pelerinilor, săracilor şi nevoiaşilor.

Arătând faţă de toţi dragoste de aproapele, după pilda lui Hristos, el îndeplinea cu bucurie şi ascultările fraţilor, şi luând asupra sa ostenelile altora, slujea obştii cu osârdie.

Pe 6 februarie 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit iconom al Mănăstirii Bratski. Dorind să rămână în desăvârşită însingurare, a cerut să fie eliberat din funcţie şi totodată a cerut să i se îngăduie a pustnici în peşterile săpate de Preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Această din urmă cerere fiindu-i respinsă, Teodorit a păşit pe calea unei nevoinţe aparte, luând asupră-şi marea cruce a nebuniei pentru Hristos.

Mărindu-şi şi mai mult nevoinţele întru nebunia pentru Hristos, fericitul şi-a aşezat în chilie un sicriu vechi, însă nu se culca noaptea în el, ci păstra acolo felurite provizii şi vase. Mai mult, în ziua tunderii sale în marea schimă, când a primit numele de Teofil şi-a cusut culionul de schimnic din bucăţi de cârpă şi l-a purtat aşa până la moarte.

Credincioşii se ţineau întotdeauna după el, însetând să audă măcar un singur cuvânt din partea lui. Conducerea Academiei nu-l iubea pe „murdarul şi zdrenţărosul monah Teofil” şi se plângea în fiecare zi mitropolitului că numeroşi curioşi tulburau liniştea şi bunul mers al activităţilor şcolare. În urma acestor plângeri, fericitul a fost mustrat aspru; şi, pentru a nu stârni noi nemulţumiri, a fost nevoit să se ascundă în pădure de admiratorii săi, întorcându-se acasă numai după apusul soarelui. Şi aici însă îl găsea mulţimea şi, aşteptându-l pe malurile Niprului, îl petrecea până la chilie.

Fiindcă viaţa plină de zarvă a Mănăstirii Bratski îl obosea, Teofil s-a retras într-o livadă mare şi umbroasă în Glubociţa unde se îndeletnicea cu citirea de cărţi mântuitoare de suflet.

Pe 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil, din pricina vârstei înaintate şi a slăbiciunii, a cerut să fie mutat din Mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, anume în Mănăstirea Bolnicinâi. Înaltpreasfinţitul Filaret l-a mutat însă în pustia Goloseev din apropierea Kievului, dându-i spre folosinţă „acea chilie în care locuia răposatul ierodiacon Eustatie”. Faima nevoitorului a crescut tot mai mult, atrăgând spre pustia Goloseev o mulţime de oameni râvnitori. Mireasma vieţii sale sfinte ajunsese până departe, fiind simţită de toţi cei aflaţi în căutare de mângâiere şi sfat duhovnicesc. Conducerea mănăstirii, în primele zile ale intrării lui Teofil acolo, a dat puţină atenţie „ciudăţeniilor” lui. În anul 1848 asupra fericitului s-au pornit prigoane şi felurite nemulţumiri pentru viaţa sa ciudată. Mitropolitul Filaret l-a oprit pe fericit de la slujire şi i-a îngăduit doar a se împărtăşi în fiecare sâmbătă, îmbrăcat cu toate veşmintele preoţeşti, „pentru mântuirea sufletului”.

După această hotărâre, Teofil a fost îndepărtat din pustia Goloseev şi strămutat în aşa-numita „livadă Novopasecinâi”. Chiar dacă biserica era foarte departe, el nu pierdea nici o slujbă, ajungând în biserică mai înainte de primul sunet al clopotului.

Fericitul Teofil a vieţuit mai bine de o jumătate de an în livada Novopasecinâi, după care a fost strămutat, potrivit poruncii mitropolitului, în pustia Kitaev din apropierea Kievului. Aceasta se întâmpla în ziua de 29 aprilie 1849. Aici, fericitul Teofil n-a părăsit nevoinţa nebuniei pentru Hristos, ci dimpotrivă. Plimbându-se adesea prin pădure, alegea o buturugă mare şi petrecea zile şi nopţi întregi îngenunchind pe ea, suspinând neîncetat din pricina stricăciunilor veacului acestuia şi rugându-se pentru iertarea lumii păcătoase.

Ca să nu rămână nici o clipă în nelucrare, fericitul torcea lână, împletea ciorapi şi ţesea pânză, pe care o dădea mai ales pictorilor de icoane pentru a o folosi în munca lor. În vreme ce se îndeletnicea cu rucodelia, citea Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, precum şi felurite rugăciuni. Făcând zilnic nenumărate mătănii înaintea icoanelor, fericitul Teofil nu dădea trupului său ostenit decât răgazul cel mai scurt cu putinţă. Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea:

– Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.

Avea obiceiul de a da vizitatorilor câte un lucru oarecare, neînsemnat în sine, dar care cuprindea o aluzie profetică la soarta ce-i aştepta. Un ciob, o aşchie, un măr putred, o pară, o bucată de plăcintă, un castravete, o cârpă, o prescură, un muc de lumânare, chiar câte o balegă, din care se găseau adesea în coşurile lui – toate acestea aveau la fericit un sens simbolic strâns legat de persoana cu pricina…

Cu puţin înainte de sfârşitul său, care s-a întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, Teofil s-a mutat din Kitaev în Goloseev, la dorinţa întâistătătorului de aici, care nutrea faţă de fericit sinceră dragoste şi cinstire.

– Fie după voia ta, i-a zis fericitul ca răspuns la călduroasa chemare a sa. O să mă mut la tine, dar ţine minte – mă voi întoarce ca să mor în vechiul cuib.

Aceste cuvinte s-au adeverit: în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca mitropolitului, s-a întors iar la Kitaev.

În ultimele zile ale vieţii sale era văzut şi în Lavră, unde venea în fiecare zi să slujească un acatist al Maicii Domnului înaintea icoanei făcătoare de minuni numită „Cenotohovska”.

În octombrie 1853, Teofil a încetat să mai primească hrană şi se mulţumea doar să stea în picioare la rugăciune, au început să i se umfle picioarele, dar el nu băga de seamă, şi îşi sporea încă şi mai mult nevoinţele de rugător.

În pace şi fără tulburare, fericitul Teofil şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 28 octombrie la ora 5 după-amiaza, anul 1853.

Vestea despre sfârşitul fericitului a atras în Sihăstria Kitaev mulţimi de oameni nu numai din vecinătăţi, ci şi din oraşele mai îndepărtate.

Procesiunea de înmormântare a fost săvârşită în jurul Bisericii „Sfânta Treime” şi după câteva minute sicriul, în sunetul cântării „Sfinte Dumnezeule” şi al tânguirii clopotelor de la Kitaev, a fost coborât în sânurile pământului.

Moaştele Sfântului Cuvios Teofil cel nebun pentru Hristos se păstrează la Mănăstirea Kitaev, care mai adăposteşte şi alte importante relicve sfinte: părţi din moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea şi ale altor mari sfinţi ai Bisericii.

Istoricul Mănăstirii Kitaev

Pustia Kitai oferea călugărilor linişte şi mulţi se retrăgeau aici, în mod special de la Lavra Pecerska din Kiev. Prima atestare documentară a Mănăstirii Kitaev este din anul 1159.

Conform tradiţiei, Mănăstirea Kitaev a fost înfiinţată de cneazul Andrei Bogoliubskii (Iubitorul de Dumnezeu) în secolul al XII-lea. La început era un schit micuţ, cu peşteri. În anul 1716, gubernatorul Goliţin a construit aici o biserică de lemn, închinată Sfântului Cuvios Serghie de Radonej, şi câteva chilii, schitul devenind în scurt timp un loc de pelerinaj. Cei mai importanţi stareţi ai mănăstirii au fost Dositei şi Teofil. Între 1763-1768, Ştefan Demianov a construit o biserică din piatră, în stil baroc, închinată Sfintei Treimi. În 1744, mănăstirea a fost vizitată de împărăteasa Elisaveta Petrovna (fiica lui Petru I), aceasta contribuind la construcţia trapezei.

În 1835 a fost construită biserica închinată Sfinţilor 12 Apostoli, o trapeză şi clopotniţa.

În anul 1904 a fost ridicată biserica închinată Sfântului Cuvios Serafim de Sarov.

Până în 1870, Pustia Kitaiului servea ca loc de veci pentru monahii adormiţi întru Domnul de la Lavra Pecerska. Peşterile din Kitaev aveau aproximativ aceeaşi lungime ca cele din Lavra Pecerska şi au fost descoperite în 1858.

În a doua parte a secolului al XIX-lea, în apropierea Pustiei Kitaiului, pe drumul ce duce în satul Kruglik, a fost ridicat Schitul „Schimbarea la Faţă”, cu un cimitir al fraţilor de la Lavră. Acest schit a fost închis în 1924.

La începutul secolului al XX-lea, aici s-a deschis un orfelinat. După 1917, mănăstirea a fost devastată, fiind transformată în închisoare pentru preoţii şi monahii din Kiev şi din împrejurimi.

În anul 1920, mănăstirea a fost închisă şi, din 1930, transformată în Institut de Cercetare pentru fructe. Clopotniţa a fost distrusă în 1932, cărţile şi alte obiecte bisericeşti de valoare s-au pierdut, multe au fost arse. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu altarul de lemn din secolul al XVIII-lea, în stil baroc, poleit cu aur. Ultimii călugări au fost arestaţi în 1931 şi acuzaţi de activitate contrarevoluţionară. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, mai multe clădiri ale mănăstirii au fost distruse.

În 1990, biserica a fost redeschisă ca parohie în subordinea Bisericii Ortodoxe Ucrainene. În 1993-1994, în urma unor descoperiri arheologice peşterile au fost înzestrate cu cele necesare bunei desfăşurări a slujbelor religioase şi a fost sfinţită biserica închinată Sfântului Dositei. Din 1993 este schit al Lavrei Pecerska, iar trei ani mai târziu, în 1996, mănăstirea a devenit independentă. Cu ocazia împlinirii a 2000 de ani de la Naşterea lui Iisus Hristos, în cea mai mare încăpere din peşteri a fost sfinţită o biserică închinată Soborului Maicii Domnului.

Mănăstirea Kitaev adăposteşte importante relicve sfinte: părţi din moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea, ale Sfântului Teofil cel nebun pentru Hristos şi ale altor mari sfinţi ai Bisericii.  

Pe lângă acestea, aici se găsesc icoane cu părticele din moaştele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, ale Sfântului Mucenic Trifon şi ale Sfântului Daniil al Moscovei, precum şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Vatopedina.

Stareţul mănăstirii este Arhimandritul Prohor (Kostiucenko). Slujbele se ţin în Biserica „Sfânta Treime” şi în Biserica „Sfinţii 12 Apostoli”.