Dimensiunea veşniciei

M-am gândit la postarea Irinei despre portretul femeii ortodoxe dar, meditând la asta, nu mi-au venit în minte care ar trebui să fie "trăsăturile" femeii ortodoxe, ci mai mult mă gândeam ce ar defini o viaţă ortodoxă. Subscriu la ideea aceasta, că viaţa ar trebui să fie modelată de Duhul Bisericii.
Mi-a plăcut foarte mult o 'definiţie' a părintelui Teofil cu privire la viaţa ortodoxă:
"O viaţă ortodoxă trebuie să fie o viaţă care prelungeşte Sfânta Liturghie în viaţa socială, în viaţa de toate zilele, în înţelesul că la Sfânta Liturghie se spune: "Cu pace să ieşim" şi credincioşii răspund: "Întru numele Domnului", ceea ce înseamnă că şi după Liturghie trebuie să fie o Liturghie, adică o slujbă de preamărire a lui Dumnezeu şi o slujbă de transformare a naturii, de transformare a vieţii noastre, de transformare a simţirii noastre, de transformare a fiinţei noastre spre bine."
Iar Maica Siluana spune, în acelaşi duh, să binecuvântăm pe tot omul, să ne vedem văzuţi de Domnul în tot ce facem şi să lucrăm toate ca pe ceva sfânt.
În momentul în care punem orice activitate pe care o avem de făcut sub privirea Domnului, chemându-L martor şi ajutor, atunci totul devine un act liturgic. Să vezi cum, având un copilaş înspre vârsta de un an, ştiţi, vârsta aceea la care-i place să arunce lucrurile doar de dragul gestului de a-i fi date înapoi şi tot aşa, lucru care ne exasperează de cele mai multe ori şi ne face să spunem: 'uf! nimic nu pot face! eu am atâta treabă şi trebuie să fac chestia asta fără sens'
Ei, gestul acela de a-i da copilului de zece ori jucăria, devine un act liturgic. Ori strânsul jucăriilor de prin casă de zeci de ori pe zi, acelaşi şi acelaşi gest repetat, care parcă îţi opreşte viaţa în loc, parcă nu are nici un sens... gestul acela îţi poate aminti de răsăritul soarelui în fiecare dimineaţă... care poate nu ar avea nici un sens... în fiecare dimineaţă, iar răsare, şi răsare, şi răsare... pentru ce repetitivitatea asta a gesturilor? Pentru ce mersul zilnic la serviciu, pentru ce curăţenia zilnică în casă, când mâine va fi la fel... şi presupunând că va fi altceva, acel altceva va deveni perpetuu, până când va fi înlocuit de altceva... Şi ce sens ar avea toate astea dacă nu ar fi, fiecare, tot atâtea posibilităţi de întâlnire cu Domnul? Sensul e aici, acum, nu mâine, nu peste 2 ani, când voi reîncepe serviciul, după concediul de maternitate, nu peste 3 ani, când voi termina facultatea, nu atunci..., când voi... Aici, acum este momentul în care dau sens întregii vieţi.
Cred că asta e esenţialul unei vieţi ortodoxe, posibilitatea de a trece din acest timp, acum, în veşnicie, prin liturghia continuă ... de a înveşnici timpul, cum spun Părinţii.