Ingrediente:
Astazi am inceput programul de "venit in fire".
Educaţia este o atmosferă:
Art. 6 din lista educaţională a lui Charlotte Mason postulează:
Charlotte Mason se referea la o practică foarte populară în acele vremuri, propovăduită de Friedrich Froebel şi grădiniţele sale şi Maria Montessori, cu ale sale "case de copii", care realizau un mediu scalat la dimensiunile copiilor, incluzând mobilier, echipamente şi materiale. Mason precizează foarte clar că atunci când se referă la atmosferă sau mediu, vorbeşte despre mediul natural al copiilor, despre casa lor, cuprinzând şi ce, şi pe cine stau în ea, precum şi despre rolul pe care îl poartă acest lucru în educaţia copiilor.
Mason considera că mediul natural al unui copil este superior, în primul rând datorită lipsei de libertate şi artificialului care exista în şcolile pentru copii mici şi grădiniţe. Continuându-l pe Rousseau, Mason simţea că prea multe interferenţe din partea unor lucruri sau persoane erau în detrimetul copilului, călcând în picioare "spontaneitatea sau iniţiativa personală" (Mason 1886: 190). Mason credea că un copil trebuie lăsat mai degrabă, cât de mult în seama naturii, "Marele Educator". "...părinţii dovedesc înţelepciune dacă îl lasă cât de mult pe copil în natură " (Mason 1886: 186). "Există foarte puţine lucruri mai dulci şi mai deosebite pentru copil ca o confersaţie plăcută cu mama lui; dar un lucru este şi mai bun – comunicarea cu "mama superioară" (Mason: 1886: 79). "...locul nostru în educaţia copiilor ar trebui să fie subordonat celui ocupat de natura însăşi " (Mason 1896: 193).
Charlotte Mason a dedicat o bună parte din primul său volum, "Home Education", (Educaţia acasă_netradus) dezbătând ce fel de atmosferă este mai apropiată de dezvoltarea naturală a copilului, în educaţia timpurie. Ea credea că viaţa din afara casei are o importanţă supremă. "...Prima datorie a unei mame faţă de copilul său este să-i asigure un timp pentru creştere liniştită, şase ani de viaţă receptivă, în care cea mai mare parte a timpului să fie petrecut în afara casei, la aer liber " (Mason 1886: 43). Timpul petrecut afară, cu foarte puţină intervenţie din partea unui adult, chiar deloc, asigură ceea ce Mason simţea că ar fi necesităţile educaţionale: folosirea simţurilor, joacă, învăţare de la "lucruri" şi oportunitatea unor pătrunzătoare observări a naturii.
Pentru a sintetiza această primă idee, importanţa mediului educaţional, Mason scria:
... obiectivul meu este să arăt că funcţiunea principală a unui copil – "afacerea" lui în lume, în primii şase sau şapte ani din viaţă – este să descopere tot ce poate, despre absolut orice îi intră sub observaţie, prin mijlocirea celor cinci simţuri; pentru care neostoitul apetit pentru cunoaştere le aduce în cale; iar aici efortul părinţilor trebuie să se axeze pe orientarea spre o cunoaştere liberă a Naturii şi a obiectelor naturale; astfel, de fapt, educaţia intelectuală a copiilor va trebui să se constituie într-o exercitare liberă a puterii perceptive, iar înţelepciunea educatorului va consta în urmărirea indicaţiilor naturii în evoluţia completă a fiinţei umane. (Mason 1886: 96-97).
Disciplinarea obisnuintelor
Articolul 7:
"Prin EDUCAŢIA ESTE O DISCIPLINĂ, se înţelege disciplina obişnuinţelor formate definitiv şi conştientizate, fie că e vorba de obişnuinţe ale trupului sau ale gândirii. Psihologii ne spun despre adaptarea structurilor creierului la obişnuinţele" (Mason 1923: prefaţă).
Ca om al epocii, Charlotte Mason credea că deşi un rol foarte important îl are comuniunea cu natura, totuşi natura lui umană trebuie să fie înnobilată prin bune obişnuinţe. Foarte interesată de ştiinţa timpului, Mason a utilizat teorii psihologice care spun că gândul lasă o impresie, o "brazdă" fizică asupra creierului. Ea credea că obişnuinţele indezirabile pot fi eradicate prin înlocuirea gândurilor cu unele care conduc spre comportamente dezirabile, repetate şi întărite până când comportamentul dezirabil devine obişnuinţă.
Teoria evoluţionistă a apărut pentru prima oară în perioada în care a trăit şi Ch. Mason şi a produs o revoluţie în gândire în special în Biserică. Era obişnuit la anglicani (Mason era anglicană) să îmbrăţişeze această teorie, care a condus la ls o re-evaluare a Bibliei, ajungând în cele din urmă să o considere o rătăcire, supusă greşelilor, conţinând legende şi mituri.
Astfel, însăşi natura omului a fost pusă în joc, cu tradiţionala învăţătură a Bisericii referitoare la păcatul originar sau la păcătoşenia înnăscută a omului. Teoria evoluţionistă a dus la schimbarea acestei concepţii, promovând, dimpotrivă, inocenţa omului la naştere.
Articolul 2 preciza: "Copiii nu sunt născuţi nici buni, nici răi, ci cu posibilitatea de a se orienta spre bine sau spre rău". Pornind de la această concepţie, Mason a accentuat importanţa formării de obişnuinţe bune, începând din perioada micii copilării. Respingând rolul eredităţii, ea credea că, prin natură, copiii din clasa muncitoare nu moştenesc cu necesitate porniri vicioase la fel cum nici ce din clasa educată nu dobândesc virtuţile prin naştere, ci că "educaţia este mai puternică decât natura" (Mason 1896: 159), şi că obişnuinţa este a doua natură (Mason 1886: 105, şi multe alte locuri).
Aflându-se într-o situaţie mai degrabă neobişnuită, datorită faptului că fusese independentă de la vârsta de 16 ani, domnişoara Mason a ajuns să urmeze o şcoală de educatoare, pentru ca mai târziu să înfiinţeze propriul liceu de fete şi o nouă şcoală pedagogică, o organizaţie naţională de educaţie şi şcoli elementare. Pentru acele vremuri, toate aceste lucruri făcute de o femeie erau extraordinare.
Charlotte fusese îndrumată în metodele educaţionale de Johann Pestalozzi şi se instruie citind cu asiduitate operele acestuia. Pestalozzi (1712-1778), înfocat ucenic al lui Jean-Jaques Rousseau, înţelegea ca educaţia copiilor să se facă folosindu-se mai ales de simţuri şi manevrând mai degrabă "lucruri", nu numai "cuvinte". El este inventatorul conceptului de "object lesson". Pornind de la învăţăturile lui Pestalozzi şi ale altor filosofi ai educaţiei, Mason şi-a format o filosofie proprie, expusă în cele 20 de articole, cunoscute şi sub numele de "Declaraţia drepturilor copiilor" (Cholmondeley 1960: 227) şi în cele 6 volume despre educaţie, în special ultimul, apărut în 1923, numit An Essay towards a Philosophy of Education (Un eseu spre o filosofie a educaţiei – a fost tradus? - nu).
În această săptămână lucrăm în zona 5: Dormitorul copiilor. Poate nu vei reuşi să faci curăţenia în întregime în această săptămână. Nici nu este acesta obiectivul. Orice faci în această săptămână, va fi o îmbunătăţire faţă de săptămânile trecute. Luna viitoare vom ajunge din nou la zona aceasta.
1.Charlotte Maria Shaw Mason s-a născut la Bangor, o localitate engleză aflată pe malul mării, In prima zi a anului 1842. A rămas fără mamă la vârsta de 16 ani. Tatăl său, nesuportând pierderea, a murit în anul următor. Rămasă orfană, Charlotte a locuit la nişte prieteni până la vârsta de 18 ani, când a plecat la Londra, pentru a se înscrie la un colegiu în care se pregăteau profesori: The Home and Colonial School Society, prima instituţie din Anglia, care urma metodele avansate ale lui Johann Pestalozzi. În 1860 a început cursurile de 3 ani. Încă din 1861 a primit un post de şefă de catedră la una dintre primele şcoli pentru copii mici (preşcolari) din ţară: The Davison School. După primirea certificatului de absolvire a şcolii şi după experienţa avută cu copiii, CM a iniţiat o şcoală superioară pentru fete la Davison School. Avea 22 ani. A rămas acolo până la 29 ani, când s-a retras din cauza unei boli.
A mai ocupat posturi la diferite şcoli, a călătorit foarte mult, a scris cărţi de educaţie, bazate pe observaţiile din teren.
Făcea parte dintr-o societate filosofica pentru femei " Browning Society " şi un club de poezie, unde se citeau piesele lui Shakespeare.
În 1885, vicarul i-a cerut lui lui CM, acum în vârstă de 43 ani, să doneze cewva pentru o parohie nouă. În loc de bani, ea a donat o serie de prelegeri despre educaţie. Acestea au fost publicate un an mai târziu, cu titlul "Educaţia acasă" (Home Education).
Un an mai târziu, citind aceste prelegeri, Mrs. Francis Steinthal, a ajutat-o pe Mason să înfiinţeze o asociaţie educţională pentru părinţi în Bradford, "Uniunea educaţională a părinţilor" (Parents’ Educational Union - PEU). În scurt timp, datorită extinderii ideilor promovate de această uniune, ş-au format mai multe filiale PEU pe tot teritoriul Angliei.
Casa educaţiei s-a mutat în 1894 la Green Bank Estate în Ambleside. Charlotte Mason şi-a continuat munca până la 16 ianuarie 1923, când a murit, la vârsta de 81 ani.
Toate acestea nu trebuie, desigur, interpretate în sensul pe care atâta lume îl împrumută astăzi cuvântului libertate; trebuie interpretate, mai degrabă, in sensul că, graţie libertăţii economice, omul este eliberat de constrângeri naturale. In natură nu există nimic care să poată fi numit libertate, există numai regularitatea legilor naturii, cărora omul trebuie să le dea ascultare, dacă doreşte să-i izbutească ceva.
Intrebuinţând termenul libertate, aşa cum se aplică el fiinţelor umane, avem în vedere numai libertatea în cadrul societăţii. Totuşi, astăzi, mulţi consideră că libertaţile sociale sunt independente unele de altele. Cei ce se autointitulează astăzi "liberali" revendică măsuri politice diametral opuse acelora pe care liberalii din secolul al XIX-lea le susţineau în programele lor. Aşa numiţii liberali de azi împărtăşesc ideea, foarte răspândită, că libertatea de expresie, de gândire, libertatea presei şi a religiei, libertatea de a nu fi arestat fără judecată - aşadar toate aceste libertăţi pot fi prezervate în absenţa a ceeace se numeşte libertate economică. Ei nu realizează că, într-un sistem din care piaţa este absentă, în care guvernul dirijază totul, toate aceste alte libertăţi sunt iluzorii, chiar dacă iau formă de legi şi sunt consemnate în constituţii. [...]
Este adevărat că libertatea de care se poate bucura cineva într-o economie de piaţă nu este o libertate perfectă din punct de vedere metafizic. Dar o libertate perfectă nu există. Libertatea are sens numai în cadrul societăţii. [...]
Libertatea în societate înseamnă că un om depinde de ceilalţi în aceeaşi măsură în care ceilalţi depind de el. Societatea în regimul economiei de piaţă, în condiţii de "economia libre," înseamnă o situaţie în care fiecare îi serveşte pe concetăţenii săi şi este în schimb servit de ei. [...]
De fapt, în sistemul capitalist, patroni sunt, în ultimă instanţă, consumatorii. Nu statul este suveran, ci populaţia. Şi dovada suveranităţii consumatorilor este că ei au dreptul de a fi nesăbuiţi. Acesta este privilegiul suveranului. El are dreptul de a comite greşeli, nimeni nu-l poate împiedica să le comită, dar trebuie să plătească, desigur, pentru greşelile sale. Afirmând supremaţia consumatorului, sau suveranitatea sa, nu afirmăm că el nu face greşeli, că ar fi un om care ştie întotdeauna ce este mai bine pentru el. Consumatorii cumpără sau consumă, adesea, lucruri pe care nu s-ar cădea să le cumpere sau să le consume.
Dar ideea că ar exista o formă de guvernare capitalistă, capabilă de a-i împiedica pe oameni să-şi provoace ei înşişi neplăceri, controlându-le consumul, este falsă. Guvernul imaginat ca autoritate paternă, ca tutore universal, este ideea celor ce favorizează socialismul. [...]Libertatea înseamnă, într-adevăr, libertatea de a greşi. Acest lucru trebuie să-l reţinem. Este cu putinţă ca felul în care concetăţenii noştri îşi cheltuiesc banii şi îşi trăiesc vieţile să ne pară aspru criticabil. Putem fi încredinţaţi că ceeace fac ei este absolut nesocotit şi rău, dar, într-o societate liberă există multe căi pe care oamenii îşi pot răspândi opiniile despre felul în care concetăţenii lor ar trebui să-şi modifice stilul de viaţă. Se pot scrie cărţi, se pot scrie articole, se pot ţine discursuri; doritorii pot chiar predica la colţul străzii -- şi în multe ţări aşa se şi întâmplă. Dar ei nu trebuie să impună supravegherea poliţienească altor oameni pentru a-i împiedica să facă anumite lucruri, numai pentru că ei înşişi nu doresc să lase acestor alţi oameni libertatea de a le face.
Aceasta e diferenţa dintre sclavie şi libertate.
"Ortodoxia este viata. Daca nu traim ortodoxia, pur si simplu nu suntem ortodocsi, indiferent de ce convingeri formale am avea.Cineva ori este ortodox tot timpul, in fiecare zi, in fiecare moment al vietii - ori nu este nicidecum cu adevarat ortodox. Ortodoxia se vadeste nu doar in vederile noastre strict religioase, ci in tot ceea ce facem si spunem. Multi dintre noi suntem extrem de necunoscatori asupra responsabilitatii crestine, religioase pe care o avem pentru partea aparent lumeasca a vietilor noastre. Cel cu o adevarata perspectiva ortodoxa asupra lumii, traieste toate partile vietii sale ca un Ortodox."
"Oricine priveste viata noastra contemporana din perspectiva vietii normale duse de oamenii vremilor de mai dinainte – sa zicem din Rusia, din America, sau din oricare alta tara a Europei Occidentale din secolul al 19-lea – nu poate sa nu fie izbit de cat de anormala a devenit viata din ziua de astazi. "
"Intregul concept al autoritatii si al ascultarii, al decentei si al politetei, al comportarii publice si private – toate s-au schimbat dramatic, s-au intors cu susul in jos, in afara unor grupulete izolate de oameni – de obicei crestini de vreun fel – care incearca sa pastreze un mod de viata asa-zis de „moda veche”.Asta asa e. Dar nu raspunde la intrebare. Viata e ca lumea, si ca lumea suntem noi, spunea un cantec. Toata treaba asta cu "pe vremuri era mai bine" nu ne ajuta. Noi trebuie sa invatam de la trecut, sa nu repetam greselile - desi vedem ca nu putem invata nici macar de la parinti. Nu trebuie sa-l idealizam si sa incercam "conservarea" lui. Asta ar insemna sa renuntam la o multime de "achizitii" ale lumii de azi care nu au nici o incarcatura morala. Sunt asa cum le folosim noi.
"viata ce ne inconjoara este locul in care ne incepem viata crestina. Indiferent ce facem cu viata noastra, indiferent cat de mult continut crestin ii dam, tot mai pastreaza asupra ei ceva din amprenta „generatiei eu”, si trebuie sa fim indeajuns de smeriti pentru a observa aceasta. De aici trebuie inceput.Ce putem face
Exista doua abordari gresite ale vietii ce ne inconjoara, pe care multi le urmeaza astazi, gandindu-se ca, cumva, aceasta este ceea ce ar trebui sa faca crestinii ortodocsi. O abordare – cea mai des intalnita – este pur si simplu sa mergi in pas cu vremurile: sa te adaptezi la muzica rock, la obiceiurile si gusturile moderne, la intregul ritm al zgomotoasei noastre vieti moderne. Deseori parintii mai de moda veche vor avea putine legaturi cu aceasta viata si isi vor trai propriile vieti mai mult sau mai putin in izolare, dar vor zambi vazandu-si copiii urmand ultimelor mode nebunesti si gandindu-se ca este ceva inofensiv.[...]
Acest lucru este gresit. Crestinul trebuie sa fie diferit de lume, deasupra lumii nefiresti, anormale, de astazi, si acesta trebuie sa fie unul din lucrurile fundamentale pe care sa le stie ca o componenta a educatiei sale crestine. Altminteri nu are nici un sens sa ne numim crestini – cu atat mai putin crestini ortodocsi.
Abordarea gresita ce se afla la extrema opusa este una care ar putea fi numita falsa spiritualitate. Pe masura ce traducerile cartilor ortodoxe despre viata duhovniceasca devin tot mai disponibile, si un vocabular ortodox de lupta duhovniceasca pluteste tot mai mult in atmosfera, apare un numar crescand de oameni ce vorbesc despre isihasm, Rugaciunea lui Iisus, viata ascetica, stari inalte de rugaciune si de cei mai inaltati Sfinti Parinti ca Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama si Sf. Grigorie Sinaitul. Este foarte bine sa fim constienti de aceasta parte cu adevarat inalta a vietii duhovnicesti ortodoxe si sa ii veneram pe marii sfinti care chiar au trait-o; dar daca nu avem o constienta foarte realista si foarte smerita a cat de departe suntem de viata isihasta noi, toti cei de astazi, si cat de putin pregatiti suntem chiar si sa ne apropiem de ea, interesul in ea va fi doar inca una din exprimarile universului nostru de plastic, centrat asupra sinelui. „Generatia-eu devine isihasta!” – este ceea ce incearca unii sa faca astazi; dar in realitate adauga doar un joc nou numit „isihasm” atractiilor Disneyland-ului.
- Parintii trebuie sa cunoasca cu precizie ceea ce sunt invatati copiii lor la cursurile educationale, de catre aproape toate scolile americane, si sa corecteze acasa, nu doar printr-o atitudine onesta asupra acestui subiect (mai ales intre tati si fii – un lucru foarte rar in societatea americana), dar si printr-o stabilire clara a laturii morale care lipseste cu desavarsire din educatia publica.
- Parintii trebuie sa stie ce gen de muzica asculta copiii lor, ce contin filmele pe care ei le urmaresc (ascultand si privind impreuna cu ei atunci cand este necesar), la ce fel de limbaj sunt expusi si ce fel de limbaj folosesc, si sa ofere o atitudine crestina la toate acestea.
Totusi, nu este necesar sa vedem lumea dimprejur ca fiind cu totul rea. De fapt, pentru supravietuirea ca si crestini ortodocsi trebuie sa fim indeajuns de destepti pentru a folosi orice este pozitiv in lume spre folosul nostru. Aici voi enunta, in cateva idei, ce anume putem folosi din lume, fara a parea sa aiba nimic de a face in mod direct cu ortodoxia, cu scopul a formula perspectiva noastra ortodoxa asupra lumii.- Copilul care a fost expus din frageda pruncie la muzica clasica de calitate, si si-a vazut sufletul format de ea, nu va fi nici pe departe atat de ispitit de ritmul si mesajul necizelat al rockului si al altor forme contemporane de pseudo-muzica, fata de o persoana care a crescut fara o educatie muzicala. O astfel de educatie muzicala, asa cum au spus mai multi din staretii de la Optina, rafineaza sufletul si il pregateste pentru primirea impresiilor spirituale.
- Copilul care a fost educat cu literatura, teatru si lirica de calitate, si a simtit efectul lor in suflet – adica, i-au facut placere cu adevarat – nu va ajunge cu usurinta un dependent de filmele si programele de televiziune contemporane si de romanele ieftine care distrug sufletul si il indeparteaza de la calea crestina.
- Copilul care a invatat sa vada frumusetea in pictura si sculptura clasica nu va fi tarat cu usurinta de perversitatea artei contemporane sau atras de produsele stridente ale publicitatii moderne si ale pornografiei.
- Copilul care cunoaste cate ceva despre istoria lumii, mai ales din vremurile crestine, si despre cum traiau si gandeau alti oameni, in ce erori si capcane au cazut oamenii indepartandu-se de Dumnezeu si de poruncile Sale, si ce vieti slavite si influente au dus cand I-au fost credinciosi – vor discerne viata si filosofia vremilor noastre si nu vor avea tendinta de a urma prima filosofie sau mod de viata nou intalnite. Una din problemele fundamentale referitor la educatia copiilor in ziua de astazi este ca nu li se mai ofera in scoli un simt al istoriei. E un lucru primejdios si nefast sa lipsesti un copil de simtul istoriei. Inseamna ca el nu are nici o capacitate de a lua exemplu de la oamenii ce au trait in trecut. Si, in realitate, istoria se repeta in mod regulat. O data ce vezi aceasta, devine interesant cum au rezolvat oamenii problemele, cum au fost oamenii care s-au ridicat impotriva lui Dumnezeu si ce a rezultat de aici, si cum si-au schimbat oamenii vietile, devenind exceptii si oferind un exemplu care este trait pana in vremurile noastre. Acest simt al istoriei este un lucru extrem de important care ar trebui transmis copiilor.
Fara aceasta suferinta, fara aceasta constienta, parintii ortodocsi isi vor creste copiii pentru a fi devorati de lumea contemporana. Cea mai buna cultura a lumii, primita cum se cuvine, rafineaza si dezvolta sufletul; cultura la moda astazi schilodeste si deformeaza sufletul si il impiedica sa aiba un raspuns deplin si normal la mesajul ortodoxiei.
Prin urmare, in lupta noastra impotriva duhului acestei lumi, putem folosi cele mai bune lucruri pe care lumea are a ni le oferi cu scopul de a merge dincolo de ele; tot ceea ce este bun in lume, daca suntem indeajuns de intelepti ca sa vedem, arata catre Dumnezeu, si catre Ortodoxie, si trebuie sa folosim aceasta.
***
Oricine a ajuns sa realizeze cat de profunda este Ortodoxia, si cat de deplin este angajamentul care i se cere unui crestin ortodox serios, si, de asemenea, ce fel de cerinte totalitariste are lumea contemporana asupra noastra, va vedea cu usurinta cat de gresita este aceasta parere. Cineva ori este ortodox tot timpul, in fiecare zi, in fiecare moment al vietii - ori nu este nicidecum cu adevarat ortodox. Ortodoxia se vadeste nu doar in vederile noastre strict religioase, ci in tot ceea ce facem si spunem. Multi dintre noi suntem extrem de necunoscatori asupra responsabilitatii crestine, religioase pe care o avem pentru partea aparent lumeasca a vietilor noastre. Cel cu o adevarata perspectiva ortodoxa asupra lumii, traieste toate partile vietii sale ca un Ortodox.
Deci sa intrebam acum: Cum putem alimenta si sustine aceasta perspectiva ortodoxa asupra lumii in viata noastra cotidiana? Primul si cel mai evident fel este de a fi in legatura permanenta cu sursele de hrana crestina, cu tot ceea ce Biserica ne da spre luminare si mantuire: slujbele Bisericii si Sfintele Taine, Sfanta Scriptura, Vietile Sfintilor, scrierile Sfintilor Parinti. Trebuie citite, desigur, cartile potrivite nivelului de intelegere al fiecaruia, si aplicata invatatura Bisericii la propriile circumstante de viata; atunci ele pot fi rodnice in a ne calauzi si a ne schimba intr-un mod crestin. Dar deseori aceste surse crestine fundamentale nu au efect deplin asupra noastra, sau nu ne influenteaza cu adevarat, deoarece nu avem atitudinea crestina corecta asupra lor si asupra vietii crestine pe care ele ar trebui sa ne-o inspire. Voi spune acum cateva cuvinte despre cum anume ar trebui sa fie atitudinea noastra, daca dorim sa dobandim un folos real de la ele si daca vor fi pentru noi inceputul unei adevarate perspective ortodoxe asupra lumii.
Inainte de toate, hrana duhovniceasca crestina, prin insasi natura ei, este ceva viu si hranitor; daca atitudinea noastra fata de ea este doar academica si scolareasca, nu vom reusi sa obtinem folosul care ar trebui. Astfel, daca citim carti ortodoxe sau suntem interesati de ortodoxie numai pentru a fi informati – sau ca sa ne aratam cunostiintele celorlalti, inseamna ca nu i-am inteles scopul; daca invatam poruncile lui Dumnezeu si legea Bisericii Sale doar pentru a fi „corecti” si pentru a judeca „incorectitudinea” celorlalti, inseamna ca nu i-am inteles scopul. Aceste lucruri nu trebuie sa ne influenteze doar ideile, ci trebuie sa ne atinga in mod direct vietile si sa le schimbe. In orice vreme de mare criza a treburilor omenesti – la fel ca si vremurile critice ce ne asteapta in lumea libera – cei cei isi vor pune nadejdea in cunoasterea exterioara, in legi si canoane si in corectitudine, nu vor putea rezista. Cei puternici vor fi atunci cei a caror educatie ortodoxa le-a dat un simt pentru ceea ce este cu adevarat crestinesc, cei a caror ortodoxie se gaseste in inima si este capabila sa atinga alte inimi.
Nimic nu este mai tragic decat sa vezi ca cineva, crescut in ortodoxie, are anumite cunostiinte de catehism, a citit cateva din Vietile Sfintilor, are o idee de ansamblu a ceea ce inseamna Ortodoxia, intelege unele din slujbe, iar apoi este inconstient de ceea se petrece in jurul lui. Si ofera copiilor sai aceasta viata impartita in doua categorii: una este felul in care majoritatea oamenilor traiesc si cealalta este felul in care ortodocsii isi petrec Duminicile si cand citesc unele texte ortodoxe. Cand un copil este crescut astfel este foarte probabil sa nu o urmeze pe cea ortodoxa; va fi o parte extrem de redusa a vietii sale, fiindca viata contemporana este prea atragatoare, prea multi oameni o urmeaza, este prea mult o parte a realitatii de astazi, doar daca a fost invatat cu adevarat cum sa o abordeze, cum sa se pazeasca de efectele negative ale ei si cum sa se foloseasca de lucrurile bune care se afla in lume.
Prin urmare, atitudinea noastra, incepand din acest moment, trebuie sa fie cu picioarele pe pamant si normala. Adica, trebuie aplicata circumstantelor reale ale vietii noastre, sa nu fie un produs al imaginatiei, al tendintelor de evadare si al refuzului de a fi confruntat cu realitatile de multe ori neplacute ale lumii care ne inconjoara. O ortodoxie care este prea exaltata si prea mult cu capul in nori apartine unei sere si este incapabila de a ne ajuta in viata cotidiana, fara a mai spune ceva de mantuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este extrem de cruda si raneste suflete cu asprimea ei; trebuie sa raspundem inainte de toate cu dragoste crestina si intelegere, cu picioarele pe pamant, lasand isihasmul si formele avansate de rugaciune celor capabili sa le primeasca.
Deci, de asemenea, atitudinea noastra nu trebuie sa fie centrata pe sine ci sa ajunga la cei care il cauta pe Dumnezeu si viata in El. In ziua de astazi, oriunde se gaseste o comunitate ortodoxa majora, ispita este de a o transforma intr-o societate a multumirii de sine si a incantarii cu virtutile si realizarile noastre ortodoxe: frumusetea bisericilor noastre si a ornamentelor din ele, maretia slujbelor noastre, chiar si puritatea doctrinei noastre. Dar adevarata viata crestina, chiar din timpul Apostolilor, a fost nedespartita de impartasirea ei catre ceilalti. O ortodoxie care traieste prin aceasta lumineaza inspre ceilalti – si nu este nevoie de a contura un „departament misionar” pentru a face aceasta; focul adevaratului crestinism se impartaseste singur. Daca ortodoxia noastra este doar ceva tinut pentru noi insine, si ne laudam cu ea, atunci suntem mortul care ingroapa mortul – exact starea multor parohii ortodoxe astazi, chiar si a celor cu un numar mare de tineri, daca nu aprofundeaza credinta lor. Nu e suficient sa zicem ca tinerii merg la biserica. Trebuie sa ne intrebam ce anume primesc ei din biserica, ce anume iau de la biserica, si, daca nu fac ortodoxia o parte a intregii lor vieti, atunci chiar ca nu este indeajuns sa spunem ca ei se duc la biserica.
Asemenea, atitudinea noastra trebuie sa fi iubitoare si iertatoare. Un soi de duritate s-a strecurat in viata ortodoxa de azi: „Acest om e un eretic; nu te apropia de el”; „acela e ortodox, aparent, dar nu poti fi sigur cu adevarat”; „cel de acolo e cu siguranta un spion”. Nimeni nu neaga ca Biserica este astazi inconjurata de dusmani, sau ca sunt unii ce se vor injosi sa profite de increderea si confidenta noastra. Dar asa a fost de pe vremea apostolilor, si viata crestina a fost intotdeauna oarecum riscanta in acest fel practic. Chiar daca se profita uneori de pe urma noastra si trebuie sa aratam o oarecare precautie in aceasta privinta, tot nu putem renunta la atitudinea noastra primara de dragoste si de incredere fara de care vom pierde una din temeliile vietii noastre crestine. Lumea, care nu il are pe Hristos, trebuie sa fie neincrezatoare si rece, dar crestinii, din contra, trebuie sa fie plini de dragoste si deschidere, sau altfel vom pierde esenta lui Hristos din noi si vom deveni la fel ca si lumea, buni de aruncat si de calcat in picioare. Un pic de smerenie cand privim la noi insine ne-ar ajuta sa fim mai darnici si iertatori cu greselile altora. Ne face o imensa placere sa ii judecam pe ceilalti pentru ciudatenia comportamentului lor; le spunem „ticniti” sau „convertiti nebuni”. Este adevarat ca trebuie sa ne pazim de oameni intr-adevar dezechilibrati, care ne pot face mult rau in Biserica. Dar ce crestin ortodox serios din ziua de azi nu e un pic „nebun”? Nu ne potrivim in tiparele acestei lumi; daca o facem, in lumea de astazi, nu suntem niste crestini seriosi. Astazi, adevaratul crestin nu poate fi acasa in lume; nu are ce face decat a se simti si a fi considerat de ceilalti ca fiind un pic „nebun”. Doar pastrarea vie astazi a idealului din alta lume al crestinismului, sau botezul ca adult, sau rugaciunea serioasa, sunt suficiente pentru a fi internat intr-un spital de nebuni in Uniunea Sovietica si in multe alte tari, iar aceste tari deschid calea pentru ca restul lumii se le urmeze.
Prin urmare, sa nu ne fie frica sa fim socotiti un pic „nebuni” de lume, si sa continuam a practica iubirea si iertarea crestina pe care lumea nu le va putea intelege niciodata, dar dupa care tanjeste in inima.
"pe măsură ce populaţia rurală sporea, a apărut un surplus de persoane relativ la pământ. Pentru acest surplus de populaţie, oameni lipsiţi de averi moştenite, nu era destul de lucru în agricultură şi nici nu le era cu putinţă să se angajeze în industriile de procesare; mai marii oraşelor îi împiedicau s-o facă... Prin secolul al XVIII-lea, cei care nu aveau de lucru (doar in Anglia peste 1 milion, din totalul de 7 milioane) reprezentau o adevărată ameninţare la adresa ordinei sociale existente."
În multe ţări există persoane care gândesc că este foarte injust ca un om care trebuie să susţină o familie cu mai mulţi copii să câştige acelaşi salariu cu un altul, care nu se întreţine decât pe sine însuşi. Dar întrebarea nu este dacă patronul ar trebui sau nu să-şi asume o mai mare responsabilitate în funcţie de mărimea familiei salariatului. Întrebarea pe care trebuie să o punem în acest caz este următoarea: Eşti dumneata, ca individ, gata să plăteşti mai mult pentru ceva, să zicem pentru o pâine, dacă ţi se spune că omul care produce această pâine are şase copii? O persoană sinceră va răspunde, cu siguranţă, negativ, spunând: "În principiu aş face-o, dar în fapt, dacă ar costa mai puţin, mai degrabă aş cumpăra pâinea produsă de omul fără copii." Realitatea este că, dacă cumpărătorii nu-i plătesc patronului suficient pentru ca acesta să-şi poată plăti angajaţii, devine imposibil ca afacerea sa să continue.
Azi sunt recunoscatoare pentru miracolul vietii care a ajuns si la mine dupa zeci, sute de mii de ani de existenta pe aceasta planeta, si ca...
