Charlotte Mason

3. Iată ideile principale ale lui Charlotte Mason:

Educaţia este o atmosferă:

Art. 6 din lista educaţională a lui Charlotte Mason postulează:

"Prin expresia, EDUCAŢIA ESTE O ATMOPSFERĂ, nu se înţelege că un copil ar trebui izolat în ceea ce s-ar putea numi un "mediu al copilului", special adaptat şi pregătit; dar trebuie să ţinem cont de valoarea educaţională a mediului natural de acasă, format atât din persoane, cât şi din lucruri şi trebuie lăsat să trăiască liber în condiţii adecvate. Este sufocant pentru copil să îi reduci lumea la "nivelul copilului". (Mason 1923: prefaţă).

Charlotte Mason se referea la o practică foarte populară în acele vremuri, propovăduită de Friedrich Froebel şi grădiniţele sale şi Maria Montessori, cu ale sale "case de copii", care realizau un mediu scalat la dimensiunile copiilor, incluzând mobilier, echipamente şi materiale. Mason precizează foarte clar că atunci când se referă la atmosferă sau mediu, vorbeşte despre mediul natural al copiilor, despre casa lor, cuprinzând şi ce, şi pe cine stau în ea, precum şi despre rolul pe care îl poartă acest lucru în educaţia copiilor.

Mason considera că mediul natural al unui copil este superior, în primul rând datorită lipsei de libertate şi artificialului care exista în şcolile pentru copii mici şi grădiniţe. Continuându-l pe Rousseau, Mason simţea că prea multe interferenţe din partea unor lucruri sau persoane erau în detrimetul copilului, călcând în picioare "spontaneitatea sau iniţiativa personală" (Mason 1886: 190). Mason credea că un copil trebuie lăsat mai degrabă, cât de mult în seama naturii, "Marele Educator". "...părinţii dovedesc înţelepciune dacă îl lasă cât de mult pe copil în natură " (Mason 1886: 186). "Există foarte puţine lucruri mai dulci şi mai deosebite pentru copil ca o confersaţie plăcută cu mama lui; dar un lucru este şi mai bun – comunicarea cu "mama superioară" (Mason: 1886: 79). "...locul nostru în educaţia copiilor ar trebui să fie subordonat celui ocupat de natura însăşi " (Mason 1896: 193).

Charlotte Mason a dedicat o bună parte din primul său volum, "Home Education", (Educaţia acasă_netradus) dezbătând ce fel de atmosferă este mai apropiată de dezvoltarea naturală a copilului, în educaţia timpurie. Ea credea că viaţa din afara casei are o importanţă supremă. "...Prima datorie a unei mame faţă de copilul său este să-i asigure un timp pentru creştere liniştită, şase ani de viaţă receptivă, în care cea mai mare parte a timpului să fie petrecut în afara casei, la aer liber " (Mason 1886: 43). Timpul petrecut afară, cu foarte puţină intervenţie din partea unui adult, chiar deloc, asigură ceea ce Mason simţea că ar fi necesităţile educaţionale: folosirea simţurilor, joacă, învăţare de la "lucruri" şi oportunitatea unor pătrunzătoare observări a naturii.

Pentru a sintetiza această primă idee, importanţa mediului educaţional, Mason scria:

... obiectivul meu este să arăt că funcţiunea principală a unui copil – "afacerea" lui în lume, în primii şase sau şapte ani din viaţă – este să descopere tot ce poate, despre absolut orice îi intră sub observaţie, prin mijlocirea celor cinci simţuri; pentru care neostoitul apetit pentru cunoaştere le aduce în cale; iar aici efortul părinţilor trebuie să se axeze pe orientarea spre o cunoaştere liberă a Naturii şi a obiectelor naturale; astfel, de fapt, educaţia intelectuală a copiilor va trebui să se constituie într-o exercitare liberă a puterii perceptive, iar înţelepciunea educatorului va consta în urmărirea indicaţiilor naturii în evoluţia completă a fiinţei umane. (Mason 1886: 96-97).

Disciplina obişnuinţei

Articolul 7:

"Prin EDUCAŢIA ESTE O DISCIPLINĂ, se înţelege disciplina obişnuinţelor formate definitiv şi conştientizate, fie că e vorba de obişnuinţe ale trupului sau ale gândirii. Psihologii ne spun despre adaptarea structurilor creierului la obişnuinţele" (Mason 1923: prefaţă).

Ca om al epocii, Charlotte Mason credea că deşi un rol foarte important îl are comuniunea cu natura, totuşi natura lui umană trebuie să fie înnobilată prin bune obişnuinţe. Foarte interesată de ştiinţa timpului, Mason a utilizat teorii psihologice care spun că gândul lasă o impresie, o "brazdă" fizică asupra creierului. Ea credea că obişnuinţele indezirabile pot fi eradicate prin înlocuirea gândurilor cu unele care conduc spre comportamente dezirabile, repetate şi întărite până când comportamentul dezirabil devine obişnuinţă.

Teoria evoluţionistă a apărut pentru prima oară în perioada în care a trăit şi Ch. Mason şi a produs o revoluţie în gândire în special în Biserică. Era obişnuit la anglicani (Mason era anglicană) să îmbrăţişeze această teorie, care a condus la ls o re-evaluare a Bibliei, ajungând în cele din urmă să o considere o rătăcire, supusă greşelilor, conţinând legende şi mituri.

Astfel, însăşi natura omului a fost pusă în joc, cu tradiţionala învăţătură a Bisericii referitoare la păcatul originar sau la păcătoşenia înnăscută a omului. Teoria evoluţionistă a dus la schimbarea acestei concepţii, promovând, dimpotrivă, inocenţa omului la naştere.

Articolul 2 preciza: "Copiii nu sunt născuţi nici buni, nici răi, ci cu posibilitatea de a se orienta spre bine sau spre rău". Pornind de la această concepţie, Mason a accentuat importanţa formării de obişnuinţe bune, începând din perioada micii copilării. Respingând rolul eredităţii, ea credea că, prin natură, copiii din clasa muncitoare nu moştenesc cu necesitate porniri vicioase la fel cum nici ce din clasa educată nu dobândesc virtuţile prin naştere, ci că "educaţia este mai puternică decât natura" (Mason 1896: 159), şi că obişnuinţa este a doua natură (Mason 1886: 105, şi multe alte locuri).

În consecinţă, Charlotte Mason începe cu educaţia copilului de creşă, dând multe indicaţii cu privire la curăţenie, aer curat, baia zilnică, loc de joacă ordonat ore fixe de culcare şi de masă şi exerciţii zilnice. De îndată ce copilul începe să meargă şi să vorbească, el trebuie antrenat în anumite comportamente, până ce acestea devin obişnuinţe. Deşi nu a fost niciodată mamă, ea era optimistă asupra evoluţiei omului, a progresului umanităţii şi credea că această noţiune de disciplinare a obişnuinţelor este nu numai una dintre cheile fomării caracterului fiecărui om, dar chiar a progresului umanităţii întregi.