Fraţilor, se moare!

În urmă cu câţiva ani, cumnatul meu a murit, Dumnezeu să-l ierte. Nu avea 40 de ani. Brusc, fără să fie bolnav.
Săptămânile trecute a murit un om mergând pe stradă, la fel de brusc. Relativ tânăr, "cu zile", cum se zice. Apoi altul...
Acum, aud că un amic e pe moarte. Tot în floarea vârstei.
Nu avem timp. Nu avem timp pentru "a ne trăi viaţa şi pe urmă mai vedem"...
Nu avem timp pentru a chibiţa cu privire la sfârşitul lumii.
Acum avem nevoie să ne gândim la moarte, la cum ne va găsi ea pe noi. E cumplit să te laşi trăit de viaţă, să primeşti să te îngrijorezi pentru motive prefabricate, fără a acţiona în vreun fel, cu seriozitate, pentru propria mântuire.
Întreba cineva la ce bun ne-a mai făcut Dumnezeu dacă aşa de greu ne mântuim? Dacă atât de "multe" avem de făcut ca să ne putem măcar gândi la mântuire.
Nu avem de făcut multe. Un singur lucru avem de făcut: să trăim în prezenţa Lui toate. Să le arătăm Lui, toate. Şi necazuri, şi neputinţe, şi bucurii, şi frumos, şi urât, şi vini, şi greşeli... Toate, toate.
Şi să mergem să I le arătăm acolo unde este El, în Biserică. Să mergem acolo şi să luăm medicament, pe El Însuşi.
Nu vom trăi veşnic pe pământ. E normal să murim, că azi, că mâine, că tânăr, că bătrân.
Dar dacă mor acum?
***
Când eram mică şi mama ne dădea să facem treburi prin casă, aşteptam cu frică mare până ce venea acasă, că de regulă nu ne ocupam cu seriozitate să le facem, le lăsam pe ultima clipă - de multe ori, ne trezeam că începem să rezolvăm sarcina respectivă taman când auzeam că se învârte cheia în broască.
Între timp, ne jucam, ne zbenguiam, citeam ... copii! Dar joaca asta nu era joacă până la capăt. Asupra noastră plutea frica de cearta pe care ne-o va face mama când va veni şi va vedea că nu e gata treaba.
Erau şi situaţii când nu ştiu cu ce imbold ne apucam şi terminam ce era de făcut, iar apoi ne jucam. Parcă altul era gustul jocului.
De multe ori, în viaţa de adult, având copii care şi ei fac la fel cum făceam şi eu uneori, dar observându-i şi pe adulţii din jur, am avut impresia că acest comportament, al jocului în stare de frică îl au şi adulţii, mai tineri sau mai bătrâni. Doar că locul mamei (sau al tatălui, citiţi cum vi se potriveşte) e luat de Dumnezeu. Indiferent de religie, există (atunci când nu e atrofiată de dependenţe, sau chiar mai mult atunci) conştiinţa că poţi să nu faci "ceea ce trebuie", dar ceva ameninţător - Divinitatea - e acolo şi-ţi urmăreşte fiecare mişcare, urmând să te taxeze cu fiecare ocazie sau "până la urmă".
Este o parte de adevăr aici: ceva este, într-adevăr, inevitabil: moartea. Dar "pedeapsa" nu e a lui Dumnezeu, ci a noastră: a noastră asupra noi înşine, prin consecinţele actelor noastre libere sau ale altora asupra noastră, ori ale noastre asupra altora. Toate sunt consecinţe ale atitudinii oamenilor.
Atât de greu ajungem "să ne facem mai întâi temele" şi apoi să ne jucăm! Atât de greu ne e să găsim bucuria "rezolvării sarcinilor". Şi mai ales, atât de greu ne e să ne dăm seama că pentru toate trebuie să-L chemăm pe Domnul, că în neputinţa rezolvării lor stă chiar invitaţia Lui de a-L chema la joacă!
Noi vrem "să facem noi toate" şi vedem că nu putem. Şi apoi ne speriem şi vrem să ne ascundem, să nu fim certaţi, pe bună dreptate, când mişcarea pe care o aşteaptă Domnul ar fi să-L chemăm pe El să ne ajute, în loc să ne ascundem de El. Dar ne e frică pentru că, "în loc să facem ce trebuia să facem, noi ne jucam (a se citi: mergeam la discotecă, aveam dependenţe, aveam relaţii sexuale în afara căsătoriei, ne certam, uram, invidiam)" şi uităm că cel mai simplu ar fi să recunoaştem că ne-am jucat când trebuia să facem altceva, prin spovedanie, să ne cerem iertare  (de la El şi de la aproapele, pe care l-am prins în jocul nostru), prin pocăinţă,  să ne împăcăm cu El, prin împărtăşire, şi să avem nădejde şi încredere în El că ne dă voie să ne jucăm, dar cu rânduială sfântă.
Noi nu credem că Dumnezeu ESTE IUBIRE; nu credem că vrea CE E MAI BUN pentru noi. Trăim într-o viaţă banală, strâmtă şi ne facem aşteptări în funcţie de mintea noastră la fel de strâmtă în loc să acceptăm sugestii din partea INFINITULUI.
Doamne, dă-ne curajul de a-Ţi cere să ne ajuţi să împlinim poruncile! Amin.

Sfântul Antonie cel Mare

"Cel ce ai fost luminat cu razele Duhului,
când dumnezeiescul dor pe tine te-a aprins,
şi sufletul ţi-a înaripat să doreşti după dragostea Lui,
cu adevărat nemărginită,
atunci, defăimând trupul şi sîngele şi afară din lume ajungând,
prin multa sihăstrie şi linişte, cu Dânsul Te-ai unit.
Pentru aceasta, te-ai umplut, precum ai cerut,
de frumuseţile cele de acolo,
şi ai strălucit ca o stea,
luminând sufletele noastre, Antonie
***
Cel ce eşti plin de dumnezeieştile daruri, pe tine, părinte,
aflându-te Hristos ca pe o oglindă fără pată a dumnezeieştilor arătări.
a făcut să strălucească asupra ta lucirile strălucite ale luminii Sale.
De aceea te-ai arătat izvor îndestulat de vindecări şi hrană celor flămânzi;
iar dorirea celor însetaţi o adăpi prin ploaie,
şi stările lor sufleteşti văzându-le cu înţelepciune,
i-ai făcut mai buni cu cuvântul tău lui Dumnezeu.
Pe Care, roagă-L să mântuiască şi să lumineze sufletele noastre." (din Minei, luna ianuarie, ziua 17, cântare la Vecernie)
Lucas Van Leyden -The Temptation Of St Anthony (1530)
"Cu năvăliri prea tari demonii îndrăznind şi în fiare prefăcându-se, ai defăimat puterea lor cea slabă, că ai avut ajutor pe Cel tare în războaie" (Canonul Cuviosului Antonie)
Crucea Domnului ridicând, înţelepte, şi Lui până la sfârşit urmând, mintea nu ţi-ai întors la lume, de Dumnezeu înţelepţite; ci cu înfrânarea şi cu ostenelile, patimile ţi-ai omorât şi pe tine însuţi te-ai gătit biserică Domnului. Pentru aceasta, ai luat răsplătire darurile de a vindeca bolile şi de a alunga duhurile, de Dumnezeu purtătorule Antonie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu iertare de greşeli să dăruiască celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta. (Canonul Cuviosului Antonie)

Salvador Dalí -Temptation of Anthony - Musées Royaux, Brussels (1946)
(Ispitirea Sfantului Antonie cel Mare este o lucrare a pictorului catalan Salvador Dali (11 mai 1904 - 23 ianuarie 1989).In pictura lui Dali, Sfantul Antonie este infatisat intr-un desert, foarte slab si uscat de nevointe. Uriasi elefanti inainteaza spre Sfantul Antonie, care este infatisat mic si smerit, in coltul din stanga al picturii. Sfantul indreapta Sfanta Cruce, arma cu putere exorcizatoare, spre un armasar, aflat in fruntea procesiunii de elefanti cu picioare de paianjen.
Pe spatele lor, uriasele animale poarta monumente ale ispitelor desfranarii, luxului si bogatiei materiale. Armasarul fruntas inchipuie frica, primul elefant poarta cu el patima desfranarii, elefantul cel din mijloc aduce cu sine o reminiscenta a precursorului lui Dali, elefantul sculptorului baroc Bernini, purtand obeliscul, iar ultimii doi elefanti sunt chipuri ale desfranarii si ale zeilor lumii. La randul lui, Sfantul Antonie tine in mana dreapta, ridicata, arma lucratoare si puternica a crestinilor, anume Sfanta Cruce. Infricosatoarele animale isi au trupurile lor sprijinite pe niste picioare subtiri si lungi, ca de insecta. In fata Sfintei Cruci, armasarul se infricoseaza, ridicandu-se, parca mai amenintator, pe doua picioare, insa ramanand pe loc. Sfantul Antonie nu fuge, rezemandu-se cu mana pe piatra (Piatra Hristos) si tinand in mana, cu puternica nadejde, Sfanta Cruce. Disproportia dintre trupurile animalelor si picioarele lor anormal de firave arata ca ispitele diavolului sunt simple iluzii, lipsite de concretete, sunt simple viclesuguri inselatoare ale diavolului. Caracterul tragic al ispitelor este inchipuit ca firav si de o rezistenta atat de slaba, incat "de abia se pot tine pe picioare" in fata credintei, a nadejdei si a dragostei.)

Despre rânduiala unirii trupeşti în căsătorie

Sfântul Apostol Pavel spune că femeia și bărbatul (cei căsătoriți) au voie la contact sexual (marțea și joia). Deci dacă au avut contact sexual marți, Duminică au voie să ia Sfânta Împărtășanie???
A. Păcătosu
***
Dragul meu A.,
Nu cred că pot să pun în cuvinte durerea pe care am simțit-o la citirea mesajului tău! Și te rog să nu crezi că te acuz, ci doar deplâng tristețea vieții care ar putea fi trăită „până la sfârșit” în acest mod de a privi cele mai delicate dimensiuni ale vieții noastre pământești.
Îl rog pe Domnul să ne lumineze pe amândoi pentru a ne apropia cu frică și cutremur de Tainele Sale Sfinte!
Mai întâi, te-aș ruga să nu mai numești la relația intimă dintre soți „act sexual”, chiar dacă mulți oameni fac asta crezând că e ceva firesc. Este un mare păcat, dar poate fi din neștiință. Viața bărbatului și a femeii după Taina Sfintei Cununii, este, în întregimea ei, Taina căsătoriei, este viața lor întreagă (cu toate dimensiunile și lucrările ei) ca Taină în Taina lui Hristos. Ei sunt un singur trup în Hristos și Sfântul Apostol spune să nu nu se „lipsească unul de celălalt decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să se îndeletnicească cu postul și cu rugăciunea ... (1 Cor. 7, 5)”. Vezi tu, om drag, diferența dintre ce spui tu și ce spune Sfântul Apostol? El nu spune că și când au sau nu au voie să fie împreună, ci-i învață rânduiala postului și a rugăciunii. Acestea două, postul și rugăciunea, sunt, pe de o parte, arme împotriva demonilor care ne ispitesc, iar pe de altă parte fapte de iubire față de Dumnezeu. Când postim, Îi facem loc lui Dumnezeu în noi, înfometăm de El și ne pregătim astfel să ne hrănim cu El, mai conștient și mai responsabil, prin rugăciune și prin Sfânta Împărtășanie. În plus, acestă lipsire în trup de soţie sau de soţ, pentru un timp, duce la o mai profundă unire în duh a celor doi care au misiunea de a transfigura, pas cu pas, iubirea într-un fel „sălbatică” la vremea primei tinereți, în tandrețe și iubire „de sus”. La capătul acestei transfigurări trupul lor este chemat să devină „alăută a Duhului Sfânt”!
Apoi, Sfânta Biserică ne poruncește să postim și să ne rugăm după o rânduială sfântă care nu ne anihilează libertatea, pentru a ne oferi puterea de a-L iubi pe Dumnezeu, pe noi înșine și unii pe alții cu iubirea cu care ne-a iubit și ne iubește Domnul pe noi. Ca urmare, soții se lipsesc unul de celălalt pentru a posti și a se ruga după rânduiala liturgică a Bisericii, și nu pentru că nu au voie să se iubească trupește. Când creștinul însetează și flămânzește de Dumnezeu nu privește postul și rugăciunea ca pe ceva negativ, ci, dimpotrivă, ca iubire, ca loc de întâlnire cu Cel Iubit. Fiind mai aproape de El, vom fi mai aproape și unul de celălalt și nu ne vom mai iubi doar cu sărmanele noastre sentimente sau doar cu fiorii cărnii, ci cu acestea, dar sfințite, făcute vii de harul și prezența Lui.
Mutând atenția pe Domnul și pe Viața pe care ne-o oferă prin Sfintele Taine, nu vom mai privi nimic prin ochelarii lui „avem voie și nu avem voie”. Știi, e cam și cum ai spune că nu avem voie să mâncăm plăcintă și să bem vin roșu în timpul unui concert simfonic! Cărui iubitor de muzică i se face poftă de plăcintă în timp ce ascultă o simfonie de Enescu în sala de concerte a Ateneului?
Fie ca postul, rugăciunea și pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie de duminică să devină pentru noi o plăcere și o bucurie care să ne așeze în sfântă rânduială și ierarhie toate celelalte binecuvântate plăceri și bucurii!
Cu dragoste și recunoștință pentru îndrăzneala întrebării,
Maica Siluana