Gânduri de sfârșit de an

Se apropie anul de grație 2018. Se vehiculează termenul de majorat al secolului. Așa cum ne șade bine ca oameni, căutăm semnificații, creăm prilejuri de celebrare, ne delimităm cadre, limite între care să desenăm încă un an de viață.

Anul 2017 a fost pentru mine un an de asumare, după cum îmi propuneam încă de la începutul lui. În vara vieții, văd cum pășesc într-un anotimp care mă propulsează ca de la sine înspre mărturisire și lucrare asumată și matură. Mă bucur să mă regăsesc astfel, mă bucur să fiu, să calc pe o cale care s-a deschis pentru mine și să fiu în acest sens mărturie a asumării personale. Mă bucur să trăiesc ”pe viu” realitatea umblării în faptele pe care Dumnezeu le-a gătit pentru mine mai înainte (Ef. 2, 10).
Ce am mai învățat până acum?
Să nu mă grăbesc, căci viața nu e ceva ce trebuie prins din urmă, ci dimpotrivă, timpul e o resursă personală, e darul meu, pe care am nevoie să-l chivernisesc responsabil, dar nu nevrotic. Că în timp mă întâlnesc cu materia, mă întâlnesc cu viața pe acest pământ, în toate formele ei materiale, și o pot jongla. Dincolo, e veșnicia și nematerialul.

Am învățat că și timpul poate fi înveșnicit, dacă aleg să privesc la partea în care se vede Prezența Celui Veșnic. Și că în felul acesta și materia se fluidifică și devine eterică. Mai ușor de schimbat, dar mai greu de prins.
Și am mai învățat, multe. Dar dincolo de toate, în continuare, să mulțumesc pentru darul acesta minunat, extraordinar și uimitor, care este viața mea. Și pentru toți cei care sunt în ea.

”Adevărata călătorie a pocăinței le vindecă pe toate”

... Ce vedeți nevindecat, și toate durerile prin care treceți, vor fi răscumpărate de Dumnezeu
Pr. Rafail Noica
***
Ce este pocăința?

Descopăr că pocăința este nimic altceva decât avântul unui suflet de la viața aceasta biologică ‒ și, de la un punct încolo, plicticoasă ‒, către nețărmurire, către veșnicie.

Avântul înseamnă să călătorești undeva, și nu vorbim simbolic.

Este o călătorie reală, doar că nu fizică.

Pentru a ajunge la Împărăția Cerurilor, la nestricăciune, la sfințenie, la veșnicie, facem o călătorie lăuntrică.

Trecând prin anumite experiențe de-a lungul vieții, ajungi să vezi lucruri pe care nu le-ai văzut înainte.

Ce înseamnă aceasta? De unde erai și până unde ai ajuns acum, vezi noi priveliști – iată călătoria lăuntrică, duhovnicească, dar absolut concretă și reală.

Ce înseamnă în greacă metanoia, metania?

Schimbarea minții ‒ de la experiența pământească, limitată, s-o trecem dincolo. 

Ascultarea presupune disciplina, care nu prea atrage pe mulți;

ascultarea prin rugăciune,
prin atenția la reacția părintelui meu duhovnicesc prin graiul căruia îmi vorbește Dumnezeu mie,
dezvoltarea auzului duhovnicesc, pentru a ajunge să deslușim când ne vorbește Dumnezeu și când ne vorbește „glasul străinului” (vezi Capitolul 10 din Evanghelia lui Ioan, despre glasul Bunului Păstor și glasul străinului).

Plânsul, durerea sunt primele elemente, căci avântul către cele veșnice se poticnește de cele din trecut, de păcate, de patimile care nu ne lasă să avansăm.

”Doamne, cum să trec de bariera asta, de zidul ăsta de beton prin care nu văd nimic, de peretele prin care nu pot să trec?”

Există plânsuri și plânsuri, nu oricare plâns este cel drept.

Există plâns psihic, stârnit de evenimente exterioare, care nu e de folos.

Plânsul duhovnicesc este un efect al gustării din dragostea cea smerită a lui Dumnezeu.

S-a vorbit și de emoții. Emoția este la nivel psihic, sufletesc,

dar există echivalentul duhovnicesc al emoției, când sufletul este mișcat lăuntric: străpungerea inimii.

Aveam în vechime cuvântul umilință, al cărui înțeles s-a deformat între timp, de la sensul originar al cuvintelor umilenie (în slavonă), katanixis (în greacă): o străpungere a inimii de către harul dumnezeiesc care înmoaie inima de frumusețea harului dumnezeiesc.

Sufletul este așa de adânc mișcat, încât izbucnește în lacrimi, văzând barierele păcatelor și patimilor,

este așa de străpuns de durerea că acestea îl lipsesc de ceva atât de minunat, încât fiind mișcat lăuntric de această dulceață, varsă sumedenie de lacrimi care vin din dragostea de Dumnezeu.

Unde nu este dragoste de Dumnezeu, lacrimile nu vor curge, și este vorba de acea dragoste care nu se poate împlini, care nu poate ajunge la Cel Iubit. 

Această stare este exact ca starea psihică din paralel, dar poartă o altă calitate, o altă energie, o altă terminologie.

Am căutat să înțeleg adevăratul înțeles și cuprins al cuvintelor și aceasta a schimbat multe în viața mea ‒ din păcate încă nu destul, dar este o călătorie.
Mântuirea este o scară cu zece trepte. Fiecare știm unde suntem pe scara aceasta.
Să ne ajute Dumnezeu să punem piciorul pe prima treaptă și pe următoarea treaptă și să ne ajute Dumnezeu să ajungem pe treapta a zecea, ca să ne întoarcem la Dumnezeu, la Care n-am fost niciodată, dar să ne întoarcem totuși ‒ cu Dumnezeu toate sunt paradoxuri!

Aceasta este calea – adevărata călătorie a pocăinței le vindecă pe toate.

Ce vedeți nevindecat, și toate durerile prin care treceți, vor fi răscumpărate de Dumnezeu, numai El știe când și cum, eu n-am de unde să știu asta, pentru că nu sunt Dumnezeu sau... nu sunt încă.
(Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul” - Iasi, noiembrie 2016)

Gând despre libertate

《Cel mai de temut obstacol în calea libertăţii noastre este propria persoană. Eu îmi sunt mie însumi cel mai mare duşman. Patimile şi golurile lăuntrice îmi răpesc libertatea. De aceea nu putem spune că suntem condamnaţi la iad, ci noi înşine îl alegem, ne lăsăm ispitiţi de el fiindcă nu vrem să facem sacrificiile care ne-ar permite să scăpăm de acolo pentru a intra în rai, spre a fi liberi. Suntem fascinaţi de idolii la care ţinem. Suntem de fapt prizonierii lor.

O descriere sugestivă a acestei alegeri greşite ne-o oferă scriitorul englez C.S. Lewis în lucrarea Marele divorţ. Este povestea unor oameni care stau pe stradă la finele unei după-amiezi: deja se întunecă, totul e gri, o mulţime de persoane aşteaptă autobuzul care întârzie şi se ceartă cine să intre primul. După ce au ajuns în autobuz, se ceartă în continuare pentru ocuparea locurilor libere.

Pe scurt, domneşte o atmosferă de gâlceavă, de rivalitate, de disperare... Autobuzul se pune în mişcare, dar în loc să-şi urmeze traseul obişnuit se ridică în văzduh asemenea unui avion. Apoi ajunge pe o pajişte, iar oamenii se bucură să poată ieşi în sfârşit. Treptat, îşi dau seama că fuseseră în iad şi că au ajuns într-un loc minunat, în care domnesc pacea şi liniştea. Nişte fiinţe luminoase le vin în întâmpinare, le vorbesc despre rai şi îi poftesc acolo. Se înfiripă un dialog între cei care au ieşit din infern şi aceşti mesageri ai paradisului care îi invită să îşi urmeze drumul spre cer. Conversaţiile evoluează într-o manieră perfect normală, ca discuţiile pe care le purtăm în fiecare zi. În sfârşit, împotriva a ceea ce am putea presupune, însă într-un mod aparent liber şi logic, cei care au ieşit din vehicul răspund: „Mă scuzaţi, dar cred că ar trebui să iau autobuzul deoarece acasă mă aşteaptă cutare sarcină importantă“. Printre ei se află un cercetător care vrea să se întoarcă pentru că trebuie să pregătească o conferinţă unde să anunţe o descoperire. Un altul este un pictor care aspiră să redea prin opera sa nevăzutul. Acesta întreabă un înger: „Dar dacă vin în rai, voi mai putea continua să pictez aceste lucruri?“ Solul raiului îi răspunde: „Dar nu va mai fi nevoie, pentru că acolo toată lumea vede ceea ce încerci tu să redai, nu va mai trebui să o arăţi prin tablourile tale!“ Pictorul însă îi răspunde: „Da, însă, în orice caz, cred că prefer să mă întorc şi să continui să pictez“.Tot astfel oamenii aleg singuri, nesiliţi de nimeni, să părăsească paradisul.》 (S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov, Editura Renaşterea, 2013)

 Hjf
DGg