realitate primordială

"În Hristos și odată cu venirea Duhului Sfânt, Dumnezeu ne-a dat revelația deplină și finală a Lui Însuși. Ființa Sa este de acum incomparabil mai evidentă pentru noi ca Realitate Primordială decât toate fenomenele efemere și trecătoare ale acestei lumi. Simțim prezența Sa dumnezeiască atât înăuntrul nostru, cât și în afara noastră : în măreția supremă a universului, în fața omenească, în fulgerarea gândului.  El ne deschide ochii ca să putem vedea și să ne desfătăm de frumusețea creației Lui. El ne umple inimile cu iubire față de întreaga umanitate. Atingerea Sa negrăit de blândă străpunge inima noastră. Și în ceasurile în care Lumina Sa nepieritoare luminează inima noastră, știm că nu vom muri. Știm aceasta cu o cunoaștere cu neputință de dovedit în mod obișnuit, dar care pentru noi nu cere nici o dovadă, întrucât Duhul Însuși dă mărturie înăuntrul nostru. " (arhim. Sofronie, Rugăciunea, experiența Vieții Veșnice )

Lumină de seară

"Dar și acum îndură-te, și acum miluiește-mă și aprinde-mi, Hristoase al meu, căldura inimii mele, pe care a stins-o ușurătatea cărnii mele ticăloase, somnul, săturarea pântecelui și băutul a mult vin. Acestea au stins flacăra în tot sufletul meu și au uscat izvorul, țâșnirea lacrimilor. Flacăra odrăsleşte lacrimile, iar lacrimile flacăra, întru care m-au adus indeletnicirea celor dumnezeiești,  meditarea poruncilor. Și paza rânduielilor Tale, care și-au luat împreună - lucrătoare cu ele pocăința, și ele m-au făcut să stau în mijlocul celor ce sunt și a celor viitoare; de unde, ajungând dintr-o dată afară din cele văzute, am căzut cu frică de unde am fost izbăvit. Iar văzând de departe cele viitoare, în mine s-a aprins focul dorului și după puțin s-a văzut în chip negrăit o flacără - mai întâi în mintea, iar mai apoi în inima mea - și flacăra dorului dumnezeiesc a făcut să țâșnească lacrimile și mi-a dat împreună cu ele o dulceață negrăită. Increzându-mă, deci, în mine însumi, căci îmi spuneam: nu poate să se stingă, că arde prea frumos,  și lenevindu - mă am slujit nebunește somnului și ghiftuirii pântecelui și, inmuindu-mă, am folosit mult vin; nu mă îmbătam dar mă ghiftuiam; și îndată s-a stins minunea aceea cutremurătoare, dorul inimii,  flacăra care ajungea până la cer și ardea cu putere în mine, dar nu mistuia ființa ierboasă (is. 40,6) care e în măruntaiele mele, ci  - o minune - o prefăcea întreagă în flacără și iarba care atingea focul nu ardea deloc, sau, mai bine zis, focul nu ardea iarba, se unea cu ea și o păstra întreagă nemistuita (iş 3,2). O putere a focului dumnezeiesc, o lucrare străină!  Cel ce faci să se destrăme stânci și dealuri numai de frica ta și de fața Ta  (ps 113, 6-7, idt 16, 15), Hristoase, Dumnezeul meu, cum te amesteci cu iarba cu întreaga ființă dumnezeiască,  Dumnezeul meu, Cel ce locuiești într-o lumină cu totul de nesuportat? Cum rămânând neschimbat, cu totul neapropiat, păzești ființa ierbii și păstrând-o neschimbată o schimbi întreagă și, rămânând ea iarbă e lumină, dar lumina nu e iarbă,  ci Tu,  Lumina, Te unești fără contopire cu iarba și iarba se face ca lumina fiind prefăcută fără schimbare?" (Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, p.175-176)

glimpse

Locuind în oraș, zgomotul mașinilor e o constantă în fundalul sonor al vieții mele. Mașini mai silențioase ori mai puternice își aruncă mereu decibelii prin ferestrele casei noastre.
Din când în când, rar, câteva minute bune nu mai trece niciun vehicul. Dacă sunt pe fază, observ cum năvălește pe fereastră liniștea, cuprinzând încăperea fluid, ca o apă. Mă scufund în tăcere.