Conferinţă

Serile Talpalari, 21 feb  2012

Primul subiect al conferinţei porneşte de la vizionarea filmului Fard

Spicuiri

Omul, oricât de rău ar cădea, niciodată, cât e în viaţă nu e iremediabil căzut. Pentru că lumea întreagă e ţinută de Dumnezeu. Dumnezeu o ţine în iubirea Lui şi în grija Lui... Noi având libertate pornim spre bine sau spre rău. Dumnezeu ne menţine în lucrarea asta prin pronia Lui, dar nu ne sprijină. Ceea ce spunem noi că Dumnezeu îngăduie, nu e ceva pasiv... El merge cu noi în direcţia păcatului şi niciodată nu voi pieri de tot cât sunt în viaţă, cât mai am voinţa să merg spre bine sau spre rău.

Când voi înţelege ce minune se întâmplă cu mine când mă întorc de la rău spre bine, nu poţi să nu doreşti fiecăruia să se întoarcă.

„Doamne, vindecă Tu durerea pe care am făcut-o eu celorlalţi!” Umblând cu Dumnezeu în durerile tuturor celor pe care i-am rănit noi, imposibil ca atunci când ai dorit măcar o secundă să repari răul pe care l-ai făcut înţelegi că nu poţi, că nu se mai poate şi atunci rugăciunea devine atât de puternică, încât îţi doreşti să existe un Dumnezeu care să vindece durerile pe care le-ai făcut.

Avem o stare interioară sufletească de a ne îndrăgosti de o stare de a fi nevrednici. Există o etapă în care vedem că suntem nevrednici. Când ajungem la asta, avem un orgoliu al pedepsirii de sine, o mândrie prin care dorim să ne pedepsim pe noi pentru că suntem aşa cum suntem. O mândrie întoarsă, un egoism... dacă nu pot să fiu bun, atunci să fiu rău. Pur şi simplu, ca să pot să mă justific în faţa mea ca să rămân în această stare...