"Astăzi Fecioara naşte pe Stăpânul..."

"Din noaptea lucrurilor întunecatei rătăciri,

curăţire eşti, Hristoase, nouă, 
celor ce cântăm acum Ţie cântare cu priveghere,

ca unui făcător de bine;

să vii dăruindu-ne şi cărare lesnicioasă,

pe care umblând, vom afla laudă."

"Dorul dobândindu-şi şi învrednicindu-se de venirea lui Hristos,

poporul cel bineplăcut lui Hristos se roagă acum, cu lacrimi,

să-i dai, preacurată Fecioară,

şi harul naşterii celei de a doua, cel de viaţă făcător,

ca să se închine strălucirii tale."

"Betleemul a deschis Edenul,veniţi să vedem; 

aflat-am desfătare tainică înlăuntrul peşterii;veniţi să privim cele din rai.

Acolo s-a arătat rădăcina cea neudată, odrăslind iertare;

acolo s-a aflat puţ nesăpat,din care David mai înainte a dorit să bea;

acolo, Fecioara, născând Pruncul, a potolit îndată setea lui Adam şi a lui David.

Pentru aceasta, la Betleem să mergem, unde s-a născut prunc tânăr,

Dumnezeu Cel mai înainte de veci."

(cântări din slujbele zilei Naşterii Domnului)

Re: Câteodată mami ţipă

Am citit postarea Irinei şi dacă iniţial am vrut să scriu un comentariu, mi-am dat seama că am destul de multe de spus, încât comentariul devine o întreagă postare.
Am rezonat cu Irina, deoarece mă număr printre mămicile care câteodată (şi nu doar câteodată) ţip la copii, iar când erau mai mici, iar eu mai aproape de copilăria în care am primit câte o bătăiţă, eu însămi le-am administrat uneori un asemenea tratament.
Nu sunt de acord cu asta, nu am fost de acord nici măcar în momentul în care mâna mea pornea spre unele zone posterioare ale fetelor, dar mânia era mai puternică decât ce ştiam eu că pot controla la mine însămi şi efectul era o formă absolut nepedagogică de educaţie a propriilor copii.
Domnul mi-a trimis oameni în carne şi oase şi în mesajele lor pe care le-am întâlnit în cărţi şi am ajuns şi eu la informaţiile pe care le-a prezentat Irina în articol, încetul cu încetul începând să fac diferenţa între comportamentul copilului şi furia mea (am mai scris articole pe tema asta), lucruri care doar la o privire superficială au legătură unul cu celălalt.
Copilul este copil, iar comportamentul lui poate merge de la neştiinţă la o anumită răutate în a face anumite lucruri mai mult sau mai puţin dezirabile, dar comportamentul meu, atâta vreme cât e doar o reacţie la ce face el este foarte puţin benefic, chiar şi atunci când e "corect" din punct de vedere educativ.

Ce am observat eu la mine, pe lângă ce a spus Irina, ce mă duce la mânie şi ţipete

1. - dorinţa de a le controla, neputinţa de a fi mulţumită cu ce sunt ele, cu ce fac ele, neputinţa de a fi mulţumită cu mine însămi, pretenţiile pe care le am de la ele (care pot fi "elementare" dar rămân ceea ce sunt: pretenţii);
2. - vinovăţia că "din cauza mea" au ajuns ele să facă un lucru sau altul, trecând peste faptul că şi ele au voinţă proprie şi au făcut, simplu, pentru că au ales să facă şi au vrut;
3. - inconsecvenţa în lăsarea lucrurilor până la manifestarea consecinţelor - nu mă refer la consecinţe grave, ci uite, spre exemplu, că i-am spus să-şi pună rufele la spălat şi nu le-a pus (de teamă că ce va zice lumea dacă iese cu cămaşa murdară, va zice că eu nu am avut grijă). - menţionez că asta e valabil pentru copil de 12 ani, la preşcolari altele sunt consecinţele;
4. - confundarea slăbiciunii (chiar şi oboseala) mele cu răutatea, cu lipsa de grijă faţă de copil, ceea ce mă duce la stări de vinovăţie şi la lipsa grijei faţă de mine şi, prin urmare, la probabilitatea mai mare de a claca şi răbufni la cea mai mică greşeală.

Ce fac să nu mai ajung la ţipete:

1. - în primul rând, am acceptat că am un asemenea comportament şi că îmi alimentez astfel o plăcere
2. - conştientizarea faptului că nu am nevoie de acest comportament, pentru că e unul reactiv, dar total necreativ
3. - apoi, am mers cu el la Domnul şi l-am spus, cerându-i ajutorul să biruiesc acest păcat
4. - altceva, am acceptat că sunt neputincioasă şi deşi urăsc asta, încă mai pot să ţip dacă nu-L chem pe Domnul, Care, doar El îmi dă pacea de care am nevoie şi putinţa de a nu face răul.
5. - când îmi vine să ţip (şi chiar dacă se mai întâmplă să ţip) chiar în acel moment Îi arăt lui Doamne: Doamne, ia uită-Te la mine, iar ţip; Doamne, binecuvintează copiii ăştia şi repară Tu ce stric eu; Doamne dă-mi putere să mă opresc din ţipat, să mă îndur să-mi tai plăcerea asta.
6. - în ultima vreme, am mai prins un pont: când ceva din comportamentul lor mă deranjează, de fapt pe mine nu mă accept, nu accept partea aceea din mine pe care educaţia mi-a "corectat-o", mi-a pictat masca comportamentului "corect"; am observat că de când încep să accept faptul că mi se întâmplă lucrurile la care am de lucrat la propria persoană, parcă sunt mai puţine ocazii de ţipat.

Apoi, faţă de ele:

1. - să mă rog pentru ele neîncetat, să le aibă Maica Domnului în grijă şi să le dea gândul bun; să-i spun Domnului ce vreau de la ele, de ce le cer un anumit comportament, de ce vreau să înveţe un anumit lucru, iar apoi să le spun şi lor asta.
2. - să accept faptul că fetele mele, deşi sunt "ale mele", pot avea comportamente diferite de "imaginea copilului ideal" pe care o am eu în minte, chiar dacă nu-i spun astfel şi să mă centrez pe ce anume aduc ele unic şi personal în lume.
3. - să accept faptul că şi ele, la fel ca şi mine, au căderi de energie, momente în care pur şi simplu au nevoie de o pauză, au nevoie de timp ca să-şi împroprieze un comportament.

Doamne miluieşte-ne şi ajută-ne să creştem copiii aşa cum Îţi place Ţie!

Serbări de Crăciun

Anul acesta m-am bucurat de mai multe serbări şi participări ale fetelor la diferite concerte de colinde, inclusiv la concertul anual al mitropoliei, unde au participat atât cele mari, făcând parte din corul "Andamento" de la Liceul de Artă, cât şi cea mică, elevă a Şcolii Varlaam.

Ieri am participat cu bucurie la serbarea de Crăciun a celei mici, care ne-a încântat prin dezinvoltură şi spontaneitate, alături de toţi copiii particioanţi.

Despre aceste evenimente s-a vorbit şi aici şi aici
.

Despre educaţia de ieri şi de azi

... şi altele...

Să te cunoşti pe tine însuţi?

Trăiesc cum am apucat. Cum mi s-a transmis, am primit şi duc mai departe. Reguli, transformate în paturi procustiene pe care le aplic şi celorlalţi. Îi privesc pe ceilalţi şi pe mine din perspectiva potrivirii la acestea, nu din perspectiva Persoanei.

La un moment dat, apare criza. Aşa nu se mai poate. Da, nu mai pot. Văd că lumea "nu mai e de ajuns". Că ce m-a învăţat ea, mă duce doar la a trăi o viaţă...
A cui viaţă o trăiesc oare?
A fost bine să ascult de mama şi de tata atâta vreme cât am fost copil; ce m-au învăţat ei a fost bun pentru supravieţuire, pentru a ajunge la momentul acum.
Dar de acum, am nevoie să văd cine sunt eu şi să trăiesc viaţa mea.
Sunt fiu al lui Dumnezeu, după promisiunea Lui (In. 1, 12; Gal. 3, 26; 1 In. 3, 1-2; Rom. 8, 16; ). Şi cum poate cineva care are mentalitate de sclav, de rob, să lucreze cele ale fiului? Cum poate cineva care nu ştie că e fiu să lucreze cele ale fiului?
Domnul îngăduie crizele din viaţa mea pentru că nu vrea să trăiesc pe de rost. Ceea ce m-au învăţat înaintaşii nu-mi dă viaţă, ci mă conservă şi mă pregăteşte pentru momentul la care îmi pot trăi viaţa la statura la care sunt chemat, momentul la care sunt gata să devin ceea ce sunt deja: "fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume" (Fil. 2, 15)
Nu pot fi eu, cea care sunt, trăind o viaţă în care "recit" cele ce am învăţat (şi cu cât recit mai bine, cu atât sunt mai "de succes"), ci descoperind şi lăsând să se manifeste ceea ce Domnul a pus în mine încă de la prima suflare, când eram doar o gămălie de ac. Fiind conştient că ce a pus în mine, a pus doar în mine. Nu-mi pot bate joc de unicitatea mea, încercând să ating sau să depăşesc performanţele cuiva, oricât de bun ar fi acesta.
Dar cine sunt eu? M-au învăţat orele de teatru, înot, matematică, desen? Acestea mă pot învăţa că sunt talentat la cutare şi cutare, dar nu-mi pot spune cine sunt şi nu-mi pot spune care e chemarea mea. Mă învaţă înţelepciunea lumii cine sunt? Nu. Doar viaţa pe care am trăit-o mă învaţă. Asumarea întregii vieţi pe care am avut-o, cu toate evenimentele ei, cu toţi oamenii pe care i-am întâlnit, asumarea faptelor mele, bune sau rele, acceptarea tuturor trăsăturilor pe care le am, mă fac întreg şi abia când le primesc pe toate şi le pun în faţa lui Dumnezeu, pot începe să văd darul din ele şi pot începe să mă manifest ca dar al lui Dumnezeu făcut lumii prin mine.
Fiecare om de pe pământ este un dar al lui Dumnezeu făcut lumii. Ţine de fiecare dintre noi să vrem să trăim la statura asta.

Despre judecata

Dintre judecatori, eu sunt cel mai aspru. Nu ma poate intrece nimeni. Eu sunt cea care stie "cel mai bine" cum ar trebui sa fie lucrurile.
In ultima vreme, a inceput sa ma doara chestia asta. Cum s-a intamplat? Am judecat pe cineva foarte, foarte apropiat. Cineva pe care iubeam mult. Eram suparata, revoltata pe ce "a zis" si "a facut" si pe felul cum "pune problema" si mai ales pe faptul ca, incercand sa-i atrag atentia, s-a intors asupra mea, ceea ce-mi intarea "dreptatea proprie".
Si... m-am dus la Doamne cu revolta asta. Si m-am vazut in fata lui Doamne, spunandu-i ca uite, cutare si cutare... si mi-a venit intrebarea: "bine, si acum ce sa fac, ca Eu va iubesc si pe tine, si pe tine". Si m-a prins o rusine, eram eu, cu persoana mea iubita, in fata Lui. Tradasem acea persoana. Cum s-o tarasc eu in fata Judecatorului? Doamne, chiar pe acea persoana? Cata vreme judecam pe x sau pe y, politia corupta, preotii curvari, doctorii care asteapta bani, profesorii incompetenti, vanzatoarele care nu stiu sa se poarte cu mine, chelnerul care ma face sa astept, cersetorul care nu vrea sa munceasca, tiganul care fura... toate astea nu ma dureau. De data asta, am simtit-o, efectiv, ca pe o tradare. Mi-a venit sa strig, "Doamne, iarta-ma ca am venit aici! Eu o iubesc pe persoana asta, cum sa-i faci ceva?!?! Cum sa-i faci, tocmai ei, cea mai iubita dintre persoane?"
Mi-am dat seama atunci ce inseamna de fapt judecata. Judecata nu e doar ca eu am dreptate ci si ca "celalalt ar trebui sa fie pedepsit". Nu e doar "eu fac aia, si aia, si aia", ci si "nu ca celalalt, care..."... uneori, mai e si forma perversa a lui: "eu as face daca as avea, dar nu am (stiinta, mila, dragoste, bani, putere etc.), dar celalalt care are (ca doar eu stiu, nu, toata viata lui, stiu ce si cum ar trebui sa faca), de ce nu face?" nu e doar "paiul din ochiul lui", ci si "barna din ochiul meu". Judecata ma face "cel bogat" caruia ii e greu sa intre in Imparatie, pentru ca "mai usor ii e camilei..." Atunci cand judec, eu sunt bogat, chiar cand sunt sarac. Sunt "bogat" in "ce ar trebui sa fie". Doamne, ajuta-ne sa ne vindem averile, sa-ti urmam Tie!
Judecata nu e doar a observa femeia adultera, ci si a "ridica piatra revoltei". Practic, intr-un fel, asta e diferenta esentiala dintre "a observa" ceva si "a judeca": "piatra revoltei".
Mai e si reversul, "a nu lua atitudine" fata de ceva, "ca sa nu judec". Dar sa vedem ce inseamna a lua atitudine. Cui foloseste aceasta atitudine? Uneori e pacat sa vad o nedreptate si sa stau cu mainile in san. Atitudinea mea indreapta acea nedreptate? Face ceva ca s-o repare?
Judecata e bazata pe o credinta. Pe credinta ca lucrurile ar trebui sa fie intr-un fel. Credinta aceea pot sa mi-o bazez si pe Biblie, pe cuvintele Mantuitorului. Dar la fel fac si arabii. In numele credintei poarta razboiul sfant. Asta e atitudinea pe care vreau s-o am? (e o extrema, fireste, dar exagerarile pot sa-mi atraga atentia asupra "micului razboi" in care tocmai m-am angajat, judecand). Razboiul sfant de care vorbesc poate fi si numai in mine, ne-expus. Si ajung din nou la mine, cu acea persoana iubita, in fata Domnului... "Doamne, uite ce a făcut!!!" Si-mi plange inima, de parca ar fi acum. Doamne, iarta-ma, pe mine iarta-ma ca am venit la Tine sa-Ti cer sa o judeci tocmai pe ea. Doamne, lucreaza in inima mea si invata-ma sa primesc folos din situatia asta si nu-i pune la socoteala atitudinea asta, chiar daca e "rea". Doamne, invata-ma sa primesc daca asta e voia Ta! Doamne, fa sa se opreasca la mine "raul" acesta. Doamne, vorbeste Tu in inima acelei persoane si spune-i gandul meu curat cu privire la situatia asta. Amin!

Free Hugs

Căsătoria creştină e mai mult decât "unirea sentimentelor"

De multe ori ne gândim la iubirea-sentiment ca bază a căsătoriei. Şi, pornind de la asta, se ajunge la: “ştii, nu te mai iubesc, hai să ne despărţim”. Şi totuşi, căsătoria creştină e mai mult decât "unirea sentimentelor"
Căsătoria creştină e un angajament în faţa lui Dumnezeu; e o cale, la fel ca şi călugăria. Poţi spune că ieşi din monahism pentru că ţi-ai dat seama că nu eşti bun pt asta? nu există aşa ceva
Dacă ai intrat în monahism, asta e calea pe care mergi, nu te mai întorci să vezi dacă erai bun pt căsătorie. Dar nu cred că există o singură persoană, monah, care să nu aibă vreodată ispita asta. Aşa şi în căsătorie (mă refer la căsătoria asumată ca şi cale), întotdeauna vor exista fricţiuni; vom vedea că eu aveam o părere despre cutare lucru, tu aveai alta. Vom vedea că eu am un stil de lucru la mine, la mântuirea mea, tu ai altul.
Dar acestea sunt doar "motive" să lucrăm la noi înşine, fiecare, să vedem cum ne cizelăm, unul prin celălalt. Cum spunea la filmul “Preotul”: preoteasa era "tocila" lui (tocila e piatra aceea care ascute cuţite)
Chestia asta, că în căsătorie te-ai săturat, nu mai iubeşti, îţi faci bagajele şi pleci e apă de ploaie; chiar aşa, pentru ce ar mai fi nevoie de căsătorie?, sentimentele sunt ca vremea. Numai în relaţie cu Dumnezeu găseşti sensul continuării unei relaţii cu un om. La un moment dat, poate fi o provocare continuarea unei căsătorii
Atunci când căsătoria e doar o instituţie socială, orice din ea durează atât cât "ai chef", resurse, cât “poţi duce”, cât eşti de “parolist”, câţi copii ai şi ce conştiinţă că “pentru ei” ai nevoie să rămâi căsătorit la un moment dat… dar noi suntem oameni şi suntem absolut limitaţi. Dacă ne bazăm doar pe noi, ajungem la a nu mai putea duce căsătoria, ori a o duce din datorie, forţat, şi ratăm "trecerea dincolo" de momentul ăsta, al conştientizării faptului că "nu mă mai iubeşti", pentru că dincolo e minunea.
În momentul în care te căsătoreşti, ai nevoie să fii convins că iubirea-sentiment e fluctuantă, că sunt momente de maximă efuziune şi momente de "nu mai vreau să te văd în viaţa mea" şi să nu ai încredere în astea, să nu te bazezi pe astea, pe ce "simţi", tocmai datorită acestei fluctuaţii, tocmai pentru că te ştii, ca om.
În momentul în care te căsătoreşti, ai nevoie să şii că asta, căsătoria, o agăţi în Doamne şi El e Cel care dă putere şi energie să mergi mai departe chiar şi atunci când "nu mai poţi" şi asta e diferit de ipocrizie, prefăcătorie sau sentimentul nevrotic al datoriei, pentru că ai încredere în promisiunea Tainei. A ieşi din căsătorie când "nu mai iubeşti" e tot una cu a deznădăjdui când eşti singur, pe calea mântuirii. Pe parcursul căsătoriei poţi avea momente în care ai putea spune "Nu vreau să fiu cu tine", dar ăsta e tot un sentiment, la fel cum e iubirea-sentiment; e tot ceva ce "simt" la un moment dat şi dacă nu am răbdare cu asta, cu ceea ce simt, nu pot vedea "ce e dincolo" Dacă mă cramponez de faptul că "nu mai simt", nu fac decât să fug din faţa lucrului la propria persoană.
Uneori, e o plonjare în vârtej, dar tocmai plonjarea asta te duce dincolo, îţi dezvăluie alte dimensiuni ale relaţiei cu un altcineva. Tocmai scoaterea din discuţie a “ieşirii din căsătorie” te provoacă să găseşti resursele în ea, ca şi instituţie divino-umană şi atunci ajungi să găseşti minunea din tine şi din celălalt, profunzimea ta şi a celuilalt. Relaţiile superficiale, din care ieşi oricând, nu pot să-ţi aducă bogăţia aceasta de cunoaştere inter şi intra-personală, oricât de multe ar fi. Cu fiecare vei ajunge la momentul la care te vei izbi de ceva ce ai nevoie să lucrezi la tine, vei da vina pe celălalt că “e cum e” sau pe tine, (vorba aia, “eşti lucid” şi îţi asumi), dar atât. La acel ceva, amâni lucrarea. Şi tocmai lucrul la acel ceva ar fi dus la altceva şi la altceva, iar relaţia, propria persoană şi celălalt ar fi căpătat noi dimensiuni.
Noi suntem nişte fiinţe atât de complexe, dar în ziua de azi, ne bazăm pe ceea ce simţim şi suntem ca mingile de ping-pong, de la "te iubesc" şi vin la tine, la "nu te iubesc" şi plec.
Dar noi suntem mult mai mult decât atât, iar căsătoria creştină e mult mai mult decât atât. Nu degeaba s-a spus “Taina aceasta mare este!”

Suntem responsabili de cum ne simţim?

Irina îşi pune o întrebare pe care şi eu mi-am pus-o cu ceva vreme în urmă... bine, ceva mai multă vreme, recunosc :) "Dacă suntem responsabile pentru fericirea şi bunăstarea noastră interioară, dacă dăm jos bagajul nociv al lui "voi fi fericită când un el...", înseamnă treaba asta că poate fi oricine în preajma noastră (orice tânăr), că noi suntem responsabile de cum ne simţim? Nu există totuşi un "el" anume cu care ne-am potrivi şi înţelege ceva mai bine decât cu un altul?... Nu sunt ei responsabili 100% pentru toate acestea, dar un mic procent nu-l au în dorinţa noastră de a ne simţi împlinite?
Încerc să încropesc un răspuns într-o postare tocmai pentru că mi-am pus şi eu întrebarea asta şi pentru că răspunsul pe care l-am primit mi-a fost mulţumitor... aşa încât, poate va fi folositor şi altora. Doamne, miluieşte!
În primul rând, vreau să atrag atenţia asupra faptului că aici sunt 3 întrebări, de fapt:

1. sunt responsabil de cum mă simt, indiferent de cine e în preajma mea?
2. există un "el" anume cu care m-aş putea înţelege mai bine decât cu un altul?
3. ce procent are cel de lângă mine în îndeplinirea dorinţei mele de a mă simţi împlinită?

Deci, 3 răspunsuri:
1. Da, sunt responsabil de cum mă simt, adică "răspund" de cum mă simt, indiferent de provocarea celui din preajma mea şi de cine e în preajma mea. Că cineva îmi place, că cineva mă irită, nu e problema lui, ci a mea. De fapt, nu el, "cineva", îmi place sau mă irită, ci în mine se aprind nişte beculeţe în funcţie de schemele pe care le am deja de muuultă vreme în capul meu, la vederea lui. Asta ar face răspunsul unei postări întregi, nu mă mai opresc acum.

2. Există un "el" anume cu care m-aş putea înţelege mai bine decât cu un altul? Uite, aici aş pune şi eu o întrebare: din 30 de colegi la şcoală, pot fi prietenă cu toţi?
Noi suntem responsabili de ceea ce simţim de cineva/ceva, dar asta nu înseamnă că ne simţim la fel cu toţi.
Un "el" are nevoie să îndeplinească "condiţia minimă" de a-mi plăcea să merg alături de el o viaţă întreagă. Atenţie la nuanţă: mie să-mi placă (şi lui, fireşte, la rândul lui) să merg alături de el, împreună cu el, nu să aştept să mă facă el să-mi placă să merg alături de el. Deci, da, există un "el" anume. Toţi oamenii sunt minunaţi, toţi sunt creaţia lui Dumnezeu şi sunt iubiţii Lui, dar una e să mergi alături de cineva 3 staţii de tren şi alta e să mergi o viaţă întreagă. Noi nu putem merge (din cauza neputinţelor noastre) nici măcar la "indiferent care" preot, să ni-l facem duhovnic, cum ne vom putea căsători cu orice om ne iese în cale? Asta se întâmplă din cauza limitelor noastre, insist, dar e bine să le luăm în calcul şi să ne asumăm responsabilitatea: "am voie să nu mă căsătoresc cu oricine".
Responsabilitatea mea e să-l găsesc pe cel care-mi place (deja adică), nu pe cel care mă face să-mi placă. Căsătoria nu e un drum pe care fiecare se chinuie să-i facă celuilalt viaţa plăcută şi cu motive de fericire, ci pe care fiecare merge spre mântuire şi s-au hotărât să meargă împreună pe acest drum. Scopul căsătoriei nu e fericirea. Dacă eu nu pot fi fericită deja în viaţa mea, aşa cum e, pot să am cel mai tare soţ, cea mai tare casă, cea mai tare maşină, să nu-mi lipsească nimic, niciodată, să am cei mai cei copii şi toate acestea tot nu mă vor face fericită.

3. Ce procent are cel de lângă mine în îndeplinirea dorinţei mele de a mă simţi împlinită?
A mă simţi împlinită nu ţine de cei de lângă mine, ci de mine. Împlinirea ţine de a fi. Dacă învăţ să fiu, pot fi împlinită 100% în orice condiţii, orice aş face. Pentru că împlinirea nu mi-o dă un om, ci Dumnezeu. Şi împlinirea nu o capăt "făcând", ci "fiind".
Domnul e Cel care dă plinătate şi o dă întotdeauna, nu câteodată. Când nu mă simt împlinită, înseamnă că ceva scârţâie în fiinţa mea, că undeva nu sunt onestă. Înseamnă că-mi caut împlinirea în lucruri care nu mă pot împlini. Şi dacă o caut acolo, cum aş putea fi împlinită? Când încep să cred că doar El e Cel care mă poate împlini şi încep să-L caut pe El, plinătatea care mă cuprinde nu aşteaptă ani de zile ca să vină la mine, pentru că era deja acolo.
***
În întrebarea Irinei, mai e şi o expresie de la care probabil că ar fi trebuit să încep: "am fost pusă faţă în faţă cu responsabilitatea de a mă simţi bine doar prin propriile-mi puteri"
Dacă spui că ani de zile ai ajuns în situaţia asta, poate e momentul să accepţi că de fapt nu poţi să te simţi bine prin propriile puteri. Faptul că nu ai nevoie de cineva care să te facă fericită, nu înseamnă că "trebuie să te descurci singură". Ai înţeles cumva greşit această responsabilitate şi de aceea îţi e greu să accepţi că cel de lângă tine nu are măcar parte din responsabilitatea asta. NU POŢI SĂ TE SIMŢI BINE PRIN PROPRIILE PUTERI! Ce zici de asta?

Pentru cineva care aşteaptă să se căsătorească

Ajung uneori în situaţia de a discuta cu fete necăsătorite, "aşteptând" un soţ. Fiecare astfel de conversaţie mă face să meditez asupra propriei mele căsnicii. Şi de fiecare dată îmi vine gândul că "a găsi un soţ" nu e de fapt marea problemă, aşa cum "a reuşi la facultate" nu e scopul în sine, atunci când vrei să-ţi alegi orice profesie.
Privit din partea de dincoace de nuntă, pentru unele fete găsirea soţului potrivit poate părea a fi "totul". A-l întâlni pe "ales" poate echivala cu găsirea fericirii, a împlinirii şi a siguranţei.

Şi totuşi... a aştepta pe cineva care să te facă să te simţi fericit, împlinit şi în siguranţă înseamnă a aştepta mult şi bine. A pune aceste sarcini pe o persoană nu face decât să o dărâme, mai încet ori mai repede (în funcţie de entuziasmul şi de puterea de care dispune şi în funcţie de presiunea exercitată)... iar în final tot la deziluzie se ajunge (nu că ar fi rău, mai bine deziluzionat decât în iluzii). De ce oare? Pentru că un soţ, oricât de bun ar fi, nu poate fi Dumnezeu. Aceste nevoi profunde pe care fiecare om le are, cu care s-a născut, nu pot fi împlinite de un om, ci de Dumnezeu Însuşi. E drept, Dumnezeu lucrează prin oameni. Dar să nu uităm că de la El aşteptăm bucuria, împlinirea şi nădejdea, şi prin acei oameni (toţi) pe care ni-i trimite pe Cale.
Şi cum oare să primim acestea?
Să primim bucuria, acceptând să fim împărţiţi spre bucuria celor din jur, ieşind din zona noastră de confort, făcând un gest frumos de care celălalt are nevoie şi nu noi avem nevoie să-l facem. Uneori, avem tendinţa de a crede că a te jertfi pentru celălalt înseamnă a-l copleşi cu tot ce credem că-i face bine, nerealizând că binele pe care-l vedem noi poate fi doar o formă subtilă de control (ştiu eu ce e "mai bine" pentru tine).
Căsătoria nu e antidotul singurătăţii, ci îţi arată mai degrabă că a fi împreună ţine mai mult de "a te jertfi". Uneori, în căsătorie eşti "mai mult singur", pentru că aşa e natura serviciului pe care soţul îl are. Am auzit pe cineva care spunea că dacă ar fi ştiut că de fapt va petrece atât de puţin timp cu soţul, s-ar fi gândit mai mult înainte de a se căsători.
Să ne împlinim, dăruind celor din jur cele ce primim, cerându-le, de la El: pacea, liniştea, odihna. Nu aşteptând "persoana" care să ne împlinească. "Dăruind, vei dobândi" nu e o vorbă goală. A ne căsători nu ne umple golul din suflet, ci mai degrabă ne arată cât de egoişti putem fi, căutând să-l "băgăm" pe celălalt în el, ca şi cum ar fi o proprietate, un obiect posedat, "al nostru".
A ne căsători nu ne face automat să ne simţim iubiţi, ci ne arată că iubirea, în căsătorie, e mai mult o decizie, o opţiune, decât un sentiment. Dacă nu simţim iubirea lui Dumnezeu dincolo de "dovezile" pe care le putem primi la un moment dat de la celălalt, ne paşte deziluzia despre care vorbeam la început. Căsătoria creştină nu e ceva din care ieşim "pentru că nu ne mai simţim iubiţi". A te simţi iubit e o stare absolut subiectivă şi nu e criteriul după care-ţi evaluezi căsătoria tocmai pentru că această stare e în tine. A nu lua în considerare faptul că această "simţire" este influenţabilă de echilibrul personal pe care-l ai sau nu la un moment dat pe de o parte, iar pe de alta, de echilibrul celuilalt, care de asemenea este fluctuant, poate duce la "nefericire" şi la tentaţia despărţirii (pentru nu mă mai iubeşte!!).

***

Şi atunci, ce să "aştepte" cele care vor să se căsătorească?
Să nu aştepte nimic, pentru că trece vremea, aşteptând. Să trăiască, punând în faţa lui Doamne dorinţa aceasta de a se căsători, trăind onest şi asumat viaţa care este acum şi lăsând în seama Lui momentul şi persoana potrivite; Dumnezeu, Care a spus că "nu e bine pentru om să fie singur" şi a dat porunca "creşteţi şi vă înmulţiţi", va avea şi grijă să se întâmple asta. În momentul în care te angajezi cu drag în viaţa ta aşa cum e acum, se deschid oportunităţi pe care nu le-ai fi văzut "stând şi aşteptând", ori "căutând cu nerăbdare (disperare) un soţ". Angajându-te să-L slujeşti pe El, Mirele, în cele ce ţi le-a dat acum, vei fi gata la momentul potrivit şi pentru mirele pe care ţi-l va da în grijă.
Găsesc foarte sugestive în acest sens două imagini, icoane în mozaic din catedrala din Monreale, Sicilia.

În primul rând, la crearea Evei, aceasta se aruncă spre Creatorul său, cu dragoste şi recunoştinţă.

Apoi, Acesta o ia de mână şi o încredinţează lui Adam. Excepţională subtilitate. El o ia de mână (priviţi cum o ţine de încheietură) şi "i-o dă". De meditat asupra acestor momente!
sursa imagini

Binecuvântare de la Sf. Nicolae

Statuia Sf Nicolae de la Bari

Ce este "Miercurea fara cuvinte"?

Crâmpeie de viaţă

În unele familii, cineva este alcoolic. În altele, cineva e workaholic. În alte familii, cineva este înşelat. În altele, copiii sunt cu probleme. În altele, boala pare că nu se mai termină. În altele, moartea ia pe neaşteptate...
Alegem noi oare "tipul" de necaz cu care ne confruntăm? Contează necazul cu care ne confruntăm? Ori felul în care-l abordăm? Câteodată îmi face impresia că primim un necaz cu gând că "e de ajuns". Şi totuşi, nu se termină şi vine altul. Şi iată că răsare o stare de împotrivire. Că pe acela parcă nu-l mai "vrem". Măcar în punctul acesta să nu fie! - am vrea să spunem.
Măcar acesta să nu fie!
Mă gândeam zilele acestea la jertfa Mântuitorului. El, ditamai Dumnezeul, să accepte să bea paharul acesta al trădării omului, să primească nu doar fără vină, dar absolut "fără interes" să-şi bată joc lumea de El. Câtă smerenie poţi avea să te laşi batjocorit ştiind foarte bine că nici măcar oamenii care vor urma nu vor înţelege mare lucru din fapta aceasta. Ce "nebunie" îţi trebuie să te laşi în mâna omului gata să te ucidă şi totuşi să spui că "bucuria asta n-o va lua nimeni"!?

Cineva exersează un studiu la pian. O cană de lut pe post de suport de creioane stă într-un echilibru fragil pe marginea unui dulap, cu "burta" în afară. Maşina de rufe îşi face treaba fără întrebare. Afară se aude sirena unei salvări. Cineva poate e salvat. Sau poate moare. Doamne miluieşte!
Sensul vieţii nu e fuga de necazuri. Nu e nici "fericirea" de a nu avea necazuri. E fiinţarea asta măruntă, de fiecare zi, în care fiecare clipă, aşa cum e ea, că e veselă, că e tristă, că e onestă, că e vicleană, că e curată, că e murdară... fiecare clipă e dată lui Doamne e trăită cu El. Şi la sfârşit, când tragi linie, viaţa nu mai e suma momentelor de fericire sau tristeţe, de extaz sau de părăsire, de "împlinire" sau de "ratare", ci e suma momentelor trăite cu El sau fără El.

Din tabără...

Am fost şi eu invitată ca moderator al unei grupe de tineri din cele 18 formate în tabăra de la Nemţişor în perioada 29-30 iulie, despre care vorbeşte şi Serafim aici şi Simona aici.
21 de tineri frumoşi, deschişi la suflet încântaţi şi înfriguraţi nevoie mare de experienţa nopţilor la cort, de întâlnirea cu alţi aproximativ 380, de bucuria comuniunii.
În prima seară am vizionat filmul "Freedom Writers", un film bazat pe o situaţie reală, din care puteţi prinde câteva momente aici şi pe care vi-l recomand cu toată căldura.

A doua zi, după Sfânta Liturghie în aer liber oficiată de ÎPS Teofan şi ÎPS Serafim, am mers să lucrăm în grupul de 20, mai precis să răspundem la câteva întrebări asupra cărora vă invit să meditaţi:

1. Ce înseamnă pentru mine eşec?
2. Ce înseamnă pentru mine reuşită?
3. Ce i-aş cere lui Dumnezeu să-mi dea ca să am o viaţă reuşită?

Mi-am găsit un loc frumos, la marginea unui lac, unde s-au împărţit pe grupe de câte 5 şi pornit la discuţii.
M-am bucurat să-i văd atât de entuziaşti în oferirea unor răspunsuri la aceste întrebări, să-i văd expunându-şi şi susţinându-şi opiniile, să provoace ei întrebări şi să le răspundă. Discuţiile s-au concretizat în realizarea a două desene, în unul fiind reprezentată reuşita în viaţă, iar în celălalt eşecul.

După-amiază am prezentat fiecare din cele 18 echipe ideile proprii de reuşită şi eşec, prin desen, minipiese de teatru, cântece, poezii, activitate moderată de maica Siluana Vlad, care a şi subliniat câteva idei cu privire la reuşită şi eşec.
În prezentarea sa, maica Siluana s-a bazat de asemenea pe un desen care arăta cam aşa:

Pe scurt, ideea ar fi că, atâta vreme cât ne postăm doar pe axa lui "a avea", oricâte reuşite am avea, tot am putea ajunge la nefericire (cunoaşteţi astfel de oameni?)
Pentru a ieşi din nefericire, avem nevoie să dăm sens la tot ce facem, la tot ceea ce avem, la tot ceea ce ni se întâmplă, să trăim adică pe axa lui "a fi".
Căutând sensul (care sigur există, în orice situaţie, oricât de nefericită ar fi), începem să nu ne mai raportăm la experienţa aceea în sine ca finală, ci o legăm de Dumnezeu şi de devenirea noastră întru "a fi".

Seara s-a încheiat cu focul de tabără ce a urmat conferinţei şi întrebărilor la care a răspuns pr Constantin Necula, invitat special al acestei tabere.
A fost cel mai mare foc de tabără pe care l-am văzut în viaţa mea şi m-am bucurat ascultându-i pe participanţi cântând în jurul focului, privind la steluţele de la foc ce zburau în sus de parcă ar fi fost vii şi bucuroase, ca şi noi, discutând cu oameni dragi, ori pur şi simplu tăcând.

A treia zi s-au desfăşurat din nou activităţi pe grupe, în care s-a încercat schiţarea unui mic proiect de acţiune pe care ar putea s-o organizeze ei înşişi în parohiile din care fac parte.
M-am bucurat mult de această experienţă şi sper s-o repet şi în anul care vine, cu ajutorul Domnului.

"Preotul" - cu subtitrare

vezi postarea anterioară

Preotul

În această seară am vizionat filmul "Preotul", pe care îl recomand cu toată căldura. Este excepţional.
“Preotul” [ dati cautare dupa torrent Поп, трейлер si il veti gasi de descarcat]

SUBTITRARE    AICI

Rugăciuni

***
Vino, lumină adevărată, vino, viață veșnică, vino, taină nerostită, comoară fără de nume, chip dincolo de orice înțelegere, bucurie fără de sfârșit, vino, lumină neînserată, așteptare neînșelătoare a celor ce vor aduce mântuirea! Vino, ridicare a celor căzuți, vino, înviere a celor morți, vino, Atotputernice, Care pe toate le-ai făcut și pe toate le prefaci numai cu voia Ta! Vino, Cel Ce nu poți fi văzut, nici atins, Cel pururea nemișcat, dar Care Te miști pentru a Te pogorî la noi, cei ce viețuim în iad! Vino, nume mult dorit și îndelung slăvit, vino, bucurie veșnică, vino, cunună neveștejită! Vino, Tu, pe Care atât Te-a dorit și Te dorește mult chinuitul meu suflet, Tu, Care m-ai despărțit de toate cele ale lumii și Care m-ai învrednicit să Te doresc pururea! Vino, suflarea și viața mea, vino, mângâiere a sărmanului meu suflet, vino, bucuria, slava și nesfârșita mea dulceață!
***

Secretul unui pustnic grec:

Duhovnicia mea, după şaptezeci de ani de ani de viaţă ascetică, e foarte simplă: în fiecare dimineaţă, iau o foaie albă de hârtie şi o semnez jos, spunându-I lui Dumnezeu: să scrii deasupra tot ce voieşti Tu, că eu am semnat deja şi la toate voi spune "da!"

La mulţi ani, Maica Siluana!

Slavă Ţie, Doamne, pentru oamenii frumoşi pe care-I ai în lume!

Hristos S-a înălţat!

(sursa imaginii)

Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul

a scris legea cea de Dumnezeu insuflată

că scuturând tina de pe ochiul minţii

vede pe Cel ce este

şi se învaţă cunoştinţa Duhului

cinstind cu dumnezeieştile cântări.

(Catavasie la Înălţarea Domnului)

"Orice ați păți, orice ați vedea, după orice ați alerga, alergați după vânt"

"Dacă vrei să fii îndrăgostit toată viața și să trăiești ca un îndrăgostit, îndrăgostește-te de Dumnezeu; dacă vrei să fii iubit, să-L ai pe Dumnezeu în tine. Toată lumea Îl iubește pe Dumnezeu, toată lumea va găsi ceva în El… sigur că L-au și răstignit, te vor răstigni și pe tine, L-au scuipat, te vor scuipa și pe tine, dar toate astea vor avea un sens, astea îți vor aduce o bucurie pe care nu o ia nimeni de la noi. Aceasta este misiunea mea, aceasta este misiunea noastră: să spunem că orice ați păți, orice ați vedea, după orice ați alerga, alergați după vânt. Și într-o zi veți simți asta. Veniți acolo de unde bate Vântul acela dumnezeiesc, de unde pornește Vântul Vieții. Veniți la Dumnezeu și El vă va învăța bucuria adevărată, pacea adevărată… Fără Dumnezeu totul este minciună. Și dacă facem asta, eu zic că unul, doi, trei, patru din cei ce suferă se vor întoarce la bucurie, unul, doi, trei, patru din cei care se bucură vor împărtăși bucuria cu ceilalți și vom învăța să nu-i mai admonestăm, să nu le mai interzicem, ci să le oferim, cum spuneți, o altă perspectivă, o alternativă." (Maica Siluana)

"Idealul e o minciună"

R.B.: Așa se zice: toți tindem spre un ideal.

M.S.: Suntem imaturi.

R.B.: Suntem bolnavi de idealuri?

M.S.: Idealul e o idee, maică, noi nu trebuie să trăim după idei, noi trebuie să trăim după un model care mă face. Modelul nostru este Hristos, modelul meu este Maica Domnului, modelul meu e femeia sfântă, modelul meu este Dumnezeu care îmi dă putere să mă fac. Idealul mă face să-mi imaginez că sunt și mă supăr pentru că lumea nu zice că sunt. Suntem foarte supărați că nu suntem cum ne-ar plăcea nouă să fim. Idealul e o minciună. Înțelegeți? Și ideile. „Eu trăiesc după ideile mele, am principii…” – ești un om mort dacă ai principii! Principiile tale sunt pușcăria ta. Ce e aia să ai principii? Trebuie să fii viu, să ai credință, să zici: „Doamne, acum ce să fac? Până acum am făcut așa. E… nu mi-a mers bine, uite, acum fac așa, Doamne, dacă așa zici Tu…”. Acesta este un om viu. Pentru că principiile sunt produse ale rațiunii noastre înțepenite. De frică nu ne călcăm principiile.

R.B.: Nu din curaj…

M.S.: Nu din curaj, ne e frică să nu ne rupem vreun deget… Trebuie să fim vii pentru că Dumnezeu este viu. Dacă ne spovedim, dacă ne împărtășim, dacă ne rugăm, Dumnezeul cel viu intră în noi, atunci ne face vii. Pe mine mă face femeie, pe bărbat îl face bărbat, pe copil îl face copil, așa creștem noi în bucurie. Eu cred că putem. (mai mult...)

Duminica femeii samarinence

"Inima mea către Tine,

Cuvântule, să se înalţe.

Şi nimic nu mă va mai amăgi

din frumuseţile lumii

spre dorirea celor de jos." 

(din Antifoanele Utreniei)

sursa imaginii

Şcoala Varlaam

„La Școala «Varlaam Mitropolitul» copiii vor găsi valori așezate“

În aceste zile, Școala „Varlaam Mitropolitul“ desfășoară evenimentele de prezentare, „Zilele Deschise“. Echipa care a alcătuit pro­iec­tul Școlii „Varlaam Mitro­politul“ s-a întâlnit în urmă cu două zile, 19 aprilie, pentru prima dată cu părinții ca­re vor să-și în­scrie copiii la școala patronată de Mitropolia Moldo­vei și Bu­covinei (MMB). Manifes­ta­rea, moderată de expert mana­gement și resurse umane Cristi­na Gheorghe, a avut loc chiar în una din sălile în care vii­to­rii școlari își vor desfășura activitatea. În deschiderea în­tâl­nirii, protos. Hrisostom Ră­dă­șanu, consilier al Sectorului Învățământ și activități cu ti­neretul al Arhiepis­co­piei Iași­lor, a mărturisit faptul că pen­tru punerea în practică a proiectului Școlii „Varlaam Mi­tro­politul“ a fost nevoie de ajutorul mai multor persoane. „Am primit această «poruncă» să ne a­pucăm de o școală. Știam de a­ceas­tă clădire în care vor învăța copiii de la 15 septembrie 2010. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să pun mâna pe telefon și să încep să întreb ce înseamnă o școa­lă. A fost un lucru greu, dar și foarte frumos. Când am înce­put să dau telefoane, am apelat la oameni care mă puteau ajuta. O par­te dintre ei, aflați aici, au ve­nit la Iași să facă o școală. Îmi do­resc ca toți copiii de la Școala «Var­laam Mitropolitul» să fie puși în valoare la adevărata lor dimensiune“, a spus protos. Hri­sostom Rădășanu.

În continuarea prezentării, ex­pert management și resurse u­mane Cristina Gheorghe a măr­turisit că „a acceptat a­cest pro­iect minunat pentru că a fost gân­dit temeinic“. „Es­­te minunat faptul că Mi­tro­polia Moldovei și Bucovinei s-a gândit să facă acest pro­iect într-un mod profesionist, cu manager de proiect, a­sis­tent de manager, cu competențe din mai multe arii în așa fel încât să putem să venim cu o pro­punere care să fie pe inima noastră. Am adus în sală oameni care se pricep la ceea ce fac de foar­te mulți ani“, a explicat Cris­tina Gheorghe. Ionuț Bursuc, asistent proiect manager al Școlii „Varlaam Mitropolitul“, a poves­tit despre cum a primit vestea unui proiect de școală patronată de Biserică: „un proiect despre care afli introducerea și pentru care nu mai aștepți și cu­prinsul, pentru că spui «da». Îmi cântă­resc foarte bine pro­iectele în care mă implic pentru că sunt con­ști­ent că fieca­re dintre ele îți cer mul­tă e­ner­gie și multă implica­re. A­cest proiect este deosebit pen­tru că el vine să propună un model de educație pentru copii în care se pune accent pe un parte­ne­riat între Școală, Fa­mi­lie și Bi­serică. Totul va fi cen­trat pe co­piii pe care îi vom întâmpina la ju­mătatea lunii septembrie“.
Despre problemele care a­par mereu în învățământul de stat, dar și despre metodele pe care le va adopta Școala „Var­laam Mi­tro­­politul“ a vorbit prof. de Re­li­gie Niculina Filat. „În acest pro­iect m-am regăsit ca mamă și ca profesor, confruntându-mă cu un sistem într-o continuă schimba­re. Am văzut pe chipurile copiilor dezorientarea, iar pe chipurile pă­rinților disperarea căutând me­­ditații la toate disciplinele. Îm­preună cu soțul meu am în­fi­ințat prima grădiniță crești­nă din București. E în al patrulea an de funcționare, tot din dorința de a da copiilor alt­ceva decât avem într-un sis­tem în care vă înțeleg mul­te din temerile pe care le a­veți acum. M-am ocupat de tot ce­ea ce înseamnă strategie, me­to­dă. Am încercat să văd co­pilul alt­fel decât ca pe un hard pe care stochezi informație și el ți-o reproduce, îi dai o notă și s-a terminat, ci să-l privesc ca un în­treg. Copilul respectiv nu are ne­voie doar de cunoș­tin­țe, ci de a în­văța să se lupte cu problemele vieții, să știe ce atitudine corectă să aibă îm­po­triva acestora și cum să le pri­vească, să ajungă să se cu­noască pe sine. Am încercat să facem ceea ce este mai bun pentru copil, astfel încât să creas­că frumos și să ajungă în final să fie un om, o minte luminată și un suflet curat“, a decla­rat prof. Niculina Filat.
La „Zilele Deschise“ a fost pre­zent și prof. univ. dr. Con­stan­tin Cucoș, prodecanul Fa­cultății de Psihologie și Științe ale Educației a Universității „Al. I. Cuza“ din Iași, care a rea­mintit părinților fap­tul că Școala „Varlaam Mitro­politul“ va fi integrată în sistemul na­țional al instituțiilor de învă­ță­­mânt: „La Școala «Varla­am Mitropolitul» copiii vor găsi va­lori așezate. A da copilului în­că din primele faze valorile cura­te este cel mai bun lucru. Aceas­tă școală va fi una integrată în sistemul național, nu va fi o școală paralelă, ruptă de sistem. Plusul adus de școa­lă se va reliefa mai ales prin activitățile op­ționale, extracurriculare“. Direc­to­rul Ra­dio­ului „Itsy Bitsy“, Na­dia Tă­taru, le-a vorbit în conti­nu­are părinților despre școala ideală care va funcționa la Iași: „Ca mamă mi-aș dori o școală la care copilul meu să vină cu bucurie, să-și facă temele cu bucu­rie. Când am fost întrebată cum aș vrea să fie aceas­tă școală, m-am pus în locul pă­rinților care urmează să-și înscrie copilul în clasa I. Școa­la ideală pentru pretențiile me­le, pentru timpul meu pu­țin, pentru că lucrez mult la serviciu, ar trebui să fie așa: să fie de dimineață până sea­ra, să aibă copilul o masă cal­dă la prânz, să aibă toate op­țio­nalele la școală ca să nu mai alerg eu la toate cluburile ca să-i descopăr aptitudinile, iar atunci când copilul vine acasă să aibă temele făcute“. În încheiere, maica Si­lua­na Vlad, coordonatoarea Cen­tru­lui de formare și consiliere „Sf. Arhangheli“ din Iași, a explicat cum vor învăța copiii mește­șu­gul bucuriei. „La noi la școală copilul va învăța că are și bune și rele și că misiunea lui este să transforme por­ția lui de răutate în bună­tate cu ajutorul lui Dum­ne­zeu. Faptul că Școala «Varla­am Mitropolitul» este patro­na­tă de Mitropolia Moldovei și Buco­vi­nei nu înseamnă că vor recita rugăciuni și acatis­te, decât dacă vor avea o pasiune pentru acest lu­cru. Copiii vor merge la bise­rică, se vor în­china, vor fi spo­ve­diți și îm­păr­tășiți. Noi vom iz­buti, pentru că avem metoda Sfântului Duh, care va fi îmbinată cu înțelepciunea omeneas­că, ca­re vine tot de la Dumnezeu. Îm­binând aceste două meto­de, vom vedea cum se poate învăța în bucurie“, a conchis maica Si­lu­ana Vlad.

Părinții care au asistat la prezentarea ofertei și a metodelor de predare și educare în Școala „Varlaam Mitropolitul“ au adresat întrebări și au vizitat spațiile în care își vor desfășura copiii activitatea didactică și extrașcolară. „Pentru mine a fost o întâmplare că am aflat de școală. Am căutat o școală de acest gen pentru fetiță și nu am găsit. Am citit apoi un material despre școala aceasta pe internet. Ce am văzut aici nu numai că mi-a împlinit așteptările, ci a fost peste ce speram eu că găsesc“, a afirmat Simona Pescaru, programator de soft. „Un proiect de acest gen era de mult așteptat. Nouă ni s-a adus la cunoștință acum un an de zile despre el. La un moment dat nu se mai auzise nimic și chiar intrasem în panică. M-am tot interesat în dreapta și-n stânga. Momentul mult așteptat se întâmplă acum. Am considerat de la început proiectul o idee genială. Ne bucurăm. Ca părinți, ne dorim de mult așa ceva“, a precizat un alt părinte.
Pe 15 septembrie, Școala „Varlaam Mitropolitul“ își va deschide porțile pentru cei 20 de copii din clasa I.

(Pe strada Lascăr Catargi nr. 33, Iași se află clădirea în care vor învăța elevii Școlii „Varlaam Mitropolitul“)
Articol şi foto preluate de aici

Săptămâna aceasta, la Serile Tălpălari

M. Siluana, Pr. Constantin Sturzu şi invitaţii lor

Tema săptămânii:

Inteligenţa emoţională
marţi, 20 aprilie, orele 18,00

”Puiul”

Trist
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu ştiu cum,
se face…
“Ce-o fi asta?”
se gândi.
“Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?…
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost…
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.

Mi-au ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte ghiare…
lungi… cu vârfu-ncovoiat…
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?…”

Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară…

*

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară…
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine…
oare cine bate?…

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc…
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce…
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă…
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino…
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!…
Ce frumoasă e lumina!…
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă…
Iar acolo?
E grădina…
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e…
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui…

*

Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră…

Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate…
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate…
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;

da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină crucea
şi s-o duci umil pe umăr…
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară…
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?

*

Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă…
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate…
Cioc!…
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face… aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
IISUS!


de Costache Ioanid

Şcoala Varlaam

Şcoala "Varlaam Mitropolitul" din Iaşi organizează, în perioada 19-21 Aprilie 2010, evenimentul "Zilele Deschise" pentru prezentarea şcolii şi înscrierea copiilor în clasa I, anul şcolar 2010-2011, informează Biroul de presă al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Şcoala "Varlaam Mitropolitul" completează proiectele educaţionale ale Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei printr-o continuare firească de la cele 2 grădiniţe către şcoală. Într-o primă etapă, "Şcoala Varlaam Mitropolitul", va acoperi ciclul primar I-IV, urmând ca, într-o etapă ulterioară, să cuprindă şi ciclul gimnazial şi liceal.

Aflată sub patronajul spiritual al Sfântului Varlaam, şcoala doreşte să aducă fiecărui copil bucuria învăţării prin metode interactive, în lumina învăţăturii creştine şi în contextul culturii şi civilizaţiei contemporane.

Toţi cei interesaţi să afle mai multe despre oferta educaţională a acestei unităţi de învăţământ, precum şi despre posibilităţile de înscriere în clasa I, pentrul anul şcolar 2010-2011, sunt invitaţi la evenimentele de prezentare, în fiecare zi, cu începere de la orele 18.00, la sediul şcolii din Strada Lascăr Catargi nr. 33, zona Copou. Mai multe informaţii despre aceste evenimente şi despre înscrierea copiilor în clasa I se pot obţine la telefon 0727.377.334.

Magnolii

"Îndură-te și înflorește și tu, pur și simplu, de dragul frumuseții! Că va veni o zi în care ne vom da seama ca am amânat înflorirea pentru că era moloz în jurul nostru... Și Te rugăm, Doamne, să nu fie prea târziu!" (M. S.)

 „Să fac o analogie: suferinţa omului se aseamănă cu comportamentul gazului. Dacă se pompează o anumită cantitate de gaz într-o cameră goală, acesta va umple încăperea complet şi uniform, indiferent de cât de mare ar fi aceasta. Tot astfel, suferinţa umple întrutotul sufletul uman şi gândirea conştientă, indiferent dacă e vorba de o suferinţă mare sau de una mică. De aceea, mărimea suferinţei umane e absolut relativă. Totodată, un lucru foarte banal poate crea cea mai mare bucurie” (Victor Frankl)

Sărbători cu pace!

Hristos a înviat!

Hristos a înviat din morţi,
Cu moartea pe moarte călcând
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le!

Sărbători cu linişte şi bucurie!
Cristina & co

Drum spre bucurie

De ce nu ştim ce este bucuria şi nu ştim cum se obţine bucuria? Nu ştim pentru că nu-L ascultăm pe Dumnezeu. Dacă El îmi spune mie „Bucură-te!”, eu Îi spun: „Cum să mă bucur, nu vezi câte griji am?”. Adică îi arăt clar că-mi porunceşte aiurea! Ei, dar dacă m-aş opri cu smerenie la prima parte a întrebării, fără să trec la acuzaţii, la acel „cum să mă bucur, Doamne?” aş descoperi că El mă învaţă pas cu pas, ca la grădiniţă. Da, El ne porunceşte bucuria şi tot El ne învaţă meşteşugul ei. Din păcate această Învăţătură pe care ne-o dă Mântuitorul nu e cea din universităţi. Şi nici măcar cea din Seminariile Teologice. Vă rog să fiţi înţelegători că, iată, e Seminar Teologic şi în Caransebeş. Să nu-i judecaţi pe copiii aceştia! Este tot ce-aveţi mai bun în parohiile dumneavoastră. Dacă ei nu fac numai ce e mai bine, este pentru că nu-i ajută nimeni… Şi, noi suntem oameni buni, dar nu facem ce ne învaţă Dumnezeu. De ce?
Cum învaţă omul să scrie? V-aduceţi aminte cum era când eram în clasa întâi? Eu eram foarte deşteaptă de când eram mică, dar, când m-am dus la şcoală am zis că eu ştiu să scriu şi făceam nişte litere de te speriai de forma lor… Învăţătoarea zicea că nu-i bine şi eu ziceam: „Ba-i bine.” şi făceam ca mine. Şi-am fost ultima care a învăţat să scrie şi şi-acum scriu urât. De ce? Pentru că eram atât de „deşteaptă” încât n-o lăsam pe Doamna (eu am apucat cu doamna, tovarăşa a venit mai târziu) să mă înveţe. Dacă învăţătoarea zice: „Ăsta e «a» şi se face aşa” şi laşi mâna moale, îţi iese un «a» de toată frumuseţea! Dar, dacă faci ca Siluana (nu eram Siluana atunci, că nu ştiam ce e ascultarea) şi faci ca tine, iese prost! Or, noi nu ştim să ne bucurăm pentru că nu ne lăsăm moale în mâna lui Dumnezeu! Mântuitorul vrea să ne înveţe, Dumnezeu ne învaţă toate. Zice: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit!”. Zice: „Vă dau Duhul Meu Cel Sfânt, Care vă va învăţa toate.”. Şi noi: „Nu şi nu!”. Şi nu primim, deşi avem Duhul Sfânt de la Mirungere, dar nu-L vrem!. Cei mai bogaţi, singurii care au Duh Sfânt de la Botez sunt ortodocşii. Să mă iertaţi, dacă sunteţi şi de alte confesiuni. Şi-l avem nu pentru că suntem mai cu moţ, ci pentru că pe Acolo Se dă El! Şi cei care nu-L au, nu-L au pentru că nu vin să-L ia de Acolo de unde Se dă. Se duc în altă parte. Dar, nu asta e problema. Ci problema gravă e că, deşi suntem plini de Duhul Sfânt, Care-a venit să ne înveţe toate, atunci când Duhul Sfânt zice: „Iată! Aşa să faci!”, eu zic: „Nici mort!”. Zice Duhul: „Du-te şi dă-i o pâine omului acela!”, iar eu zic: „Ăstuia care bea?!”. Şi-atunci, dacă noi nu ne lăsăm moale în mâna lui Dumnezeu şi nu împlinim poruncile acestea mici – că ce mare lucru e să dai o pâine, ce mare lucru e să ierţi pe cineva – cum să nu Se ia de la noi? Şi atunci cine să ne mai înveţe Bucuria? Dacă noi alegem să nu iertăm, şi avem şi argumente pentru că, vezi Doamne, ne-a făcut cutare şi cutare lucru îngrozitor: s-a uitat urât la mine şi chiar a zis că sunt prost sau viclean, sau nesimţit, sau leneş! Cum să ierţi aşa ceva? O să creadă că sunt prost şi o să profite! Aşa ceva nu se iartă, nu? Şi nu iertăm. Şi nu ascultăm. Şi tot pe Dumnezeu ne supărăm! Tot pe învăţătoare mă supăram că nu scriu frumos! Şi avem necazuri! Aceasta este pornirea omului căzut. Şi cu cât e omul mai dotat, cu cât e mai bogat, cu cât e mai deştept, cu atât se împotriveşte mai tare. Pentru că acel „ştiu eu mai bine!” este împăratul meu, este domnul meu. Acel eu care zice „Las’ că ştiu eu.”. Şi-atunci, omul se loveşte. Fie că are de toate şi se plictiseşte, fie că n-are nimic şi moare de foame sau de frig sau de alte neputinţe care apar în lumea aceasta plină de durere. Şi aşa, încet-încet, prin necazurile astea învăţăm unde nu este bucurie. Şi învăţăm să renunţăm la această înţepenire, la această împotrivire. Şi vine o zi în care vrea să vadă dacă Dumnezeu e-adevărat, vrea să înţeleagă: „Dar dacă o fi Dumnezeu? Dacă ce spune El e-adevărat. Ia să fac!”. Şi astfel, când ai pus hotărârea asta „Ia să fac ce zice Dumnezeu!” începe învăţătura noastră, începem primul an de şcoală dumnezeiască. Şi-acolo descoperim încet că bucuria nu se dobândeşte prin lucruri. Vedeţi că noi ţinem bucuria legată de a avea: dacă aş avea ochii albaştri, dacă aş avea apartament, dacă aş avea bicicletă, dacă aş avea telefon cu aparat de fotografiat, dac-aş avea un prieten, dac-aş avea o prietenă, dac-aş avea o preoteasă de treabă, dacă…, dac-aş avea, atunci aş avea bucurie. Nu! Bucuria ţine de a fi! N-are nici o legătură cu a avea. Ţine numai de a fi şi asta înseamnă a fi acolo unde te cheamă Dumnezeu să fii. A fi Undeva, asta este bucuria. Unde? Pilda talanţilor ne învaţă taina Bucuriei. Îi zice Stăpânul slugii credincioase şi harnice: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!”.
Material preluat de aici

Învredniceşte-mă, Doamne...

Zilele acestea am meditat asupra vredniciei. Am pornit de la un răspuns găsit în Meşteşugul bucuriei, dat la întrebarea „cum ştim dacă viitoarea preoteasă este vrednică pentru această postură”... M-a agăţat ideea: „de vrednic, nimeni nu e vrednic de nimic, ci fiecare e învrednicit de Dumnezeu pentru rolul pe care îl primește, dacă el e vrednic, adică harnic, în împlinirea poruncilor…”
Mă gândeam că noi ne punem întrebări asupra vredniciei în general în cazul „misiunilor deosebite” – mai ales spre preoţie; în rest, se vorbeşte mai mult de profesionalism: Faptul că eşti mai mult sau mai puţin calificat „te învredniceşte” să fii într-o anumită funcţie sau profesie. În limbajul comun, Dumnezeu „ne ajută”, dar noi suntem cei care muncim, lucrăm pentru a ne învrednici.
Dar nu numai spre latura profesională "ne învrednicim" singuri, ci şi în viaţa duhovnicească: tot "cu ajutorul" lui Dumnezeu: ţinem post, participăm la slujbe, ne spovedim, ne împărtăşim, ne rugăm... Uităm că "noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite" (Romani 8, 26)
În ultimele zile observam cum suntem învredniciţi în orice lucru bun pe care-l facem, chiar dacă asta e o mâncare pentru familie. „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat să ne păzim noi...” spunem în fiecare dimineaţă.
De fapt, cum zice Maica, Domnul e Cel ce ne învredniceşte să facem toate... şi nu numai în sensul că „ne face vrednici pentru”, ci în sensul că „ne dă putere”... iar puterea e un dar de care ne putem bucura prin împlinirea poruncilor.
"Învredniceşte-mă, Doamne, să fac porunca aceasta"
Învredniceşte-mă Doamne, să fac lucrarea aceasta - iată o scurtă rugăciune care, spusă la fiecare lucru pe care îl avem de făcut,  ne poate face să conştientizăm că ceea ce e nevoie să facem noi e să punem buna voire adică să ne învoim cu voia Domnului pentru noi şi prin noi.

"Să se veselească făptura şi să salte firea..."

"Taina cea din veac se descoperă astăzi
şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului se face,
ca părtaş fiind la ceea ce este mai rău,
să mă împărtăşească pe mine din ceea ce este mai bun.
Amăgit a fost odinioară Adam
şi dorind să fie Dumnezeu, nu a fost.
Iar Dumnezeu se face om,
ca pe Adam să-l facă Dumnezeu.
Să se veselească făptura şi să salte firea,
că arhanghelul stă cu frică înaintea Fecioarei
şi-i aduce veste de bucurie, împotriva întristării.
Cel ce Te-ai întrupat din milostivirea milei,
Dumnezeul nostru, slavă Ţie!" (Mineiul lunii martie)



"Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătare tainei celei din veac; Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face şi Gavriil harul bine-l vesteşte; pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!" (Tropar la Bunavestire)
"Pe cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu dumnezeiescul Duh, pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, l-ai zămislit Curată, cu venirea Prea Sfântului Duh, spre înnoirea neamului omenesc cea fără prihană!" (Condacul 1)

Părintele Nicolae Tănase şi Maica Siluana la Serile Tălpălari

Cu ani în urmă, Maica Siluana a ţinut o conferinţă în locul (și la rugămintea) părintelui Nicolae Tănase care, din motive obiective, nu a mai putut ajunge.
Întâmplarea a făcut ca aseară istoria să se repete întrucâtva: o biserică arhiplină îl aştepta pe părintele Tănase, ce sosea cu întârziere. Maica Siluana, ca şi coorganizator al Serilor Tălpălari, ne-a încântat vreme de 40 de minute vorbind despre credinţă şi nu numai, până la sosirea părintelui.
Pornind de la versetul "Credinţa fără de fapte moartă este" din epistola Sf. Ap. Iacov, atât maica, cât şi părintele au pus accentul pe fapta cea bună, ca expresie şi consecinţă a credinţei în Dumnezeu, arătând diferenţa dintre fapta bună făcută de orice om, chiar şi ateu fiind - care o împlineşte  în nume propriu şi spre propria slavă - şi fapta bună a creştinului, pe care acesta o face în numele Mântuitorului, spre slava lui Dumnezeu.
Ne-am bucurat astfel până târziu în noapte de două conferinţe într-o întâlnire, iar apoi de răspunsurile la întrebări, la care părintele a răspuns cu generozitate.

Până la momentul la care voi avea înregistrarea, o fotografie de la eveniment, preluată de aici.

Despre gânduri şi gândire la Canonul Sf. Andrei Criteanul

În seara asta am fost la Denie, la Canonul Sfântului Andrei Criteanul.
Ce mi-a atras atenţia ascultând cântările a fost mai ales importanţa acordată gândurilor.
În toată lucrarea ascetică ortodoxă, gândurile ocupă un rol important, fiind premergătoare păcătuirii cu fapta, astfel încât, e normală observarea şi încercarea curăţirii minţii, ca şi tăiere a răului de la rădăcină.
Dar cum se face această curăţire? Tot prin gânduri - căci gândirea, fiind pusă de la Doamne, e bună foarte dacă e folosită cu scopul pentru care a fost creată - prin întoarcerea şi oferirea acestora către Domnul, Singurul care le poate curăţi şi lumina şi le aduce la înălţimea pentru care i-a fost dată omului puterea gândirii.

Câteva exemple din Canon, despre gândurile prinse la nivelul material:

Gândurile pun "tâlhăreşte" păcatele - răni ale trupului şi ale sufletului - în sufletul omului
Gândurile sunt tâlhari - "Eu sunt cel căzut între tâlhari, în gândurile mele; cu totul sunt rănit acum de ele și plin de bube"
Gândurile sunt cele care împodobesc toate impulsurile naturale ale omului, transformându-le în păcat şi patimă: "Împodobitu-mi-am chipul trupului cu îmbrăcămintea de multe feluri a gândurilor rușinoase"
Gândurile legate doar de viaţa şi satisfacţiile materiale ne fac să fim "grei la minte" ("ca şi Faraon cel cumplit")
Despre gândurile orientate doar spre trup în canon găsim expresia "Cu lut mi-am amestecat gândul".

Gândurile se curăţă în baia lacrimilor, pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu Însuşi:

"Spală-mă, Stăpâne, în baia lacrimilor mele, mă rog Ție, albă ca zăpada făcând haina trupului meu".
"Siloam să-mi fie mie lacrimile mele, Stăpâne Doamne, ca să-mi spăl și eu luminile sufletului și să Te văd cu gândul pe Tine, Lumina cea mai înainte de veci.

Iată şi lucrarea pentru care ne-a pus Domnul gândire:

"Priveghează, o suflete al meu, și te fă deosebit, ca cel mare între patriarhi; ca să dobândești fapta cu gândirea cea înaltă; ca să te faci minte văzătoare de Dumnezeu, să ajungi în norul cel neapus cu gândirea, și să te faci neguțător de lucruri mari."
"Scara pe care a văzut-o de demult marele între patriarhi, suflete al meu, este arătarea suirii celei de lucrare și a înălțării gândului; deci, de voiești să viețuiești cu lucrarea și cu cunoștința și cu înălțarea gândului, înnoiește-te."
"Născătoare de Dumnezeu, roagă-te împreună cu Apostolii, Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Cel necuprins, Care S-a născut în chip de negrăit din tine mai presus de gând, să dăruiască lumii pace curată și să ne dea nouă iertare păcatelor mai înainte de sfârșit, și să învrednicească pe robii tăi împărăției cerești, pentru bunătatea Sa cea prea multă."

Să ne dea Domnul la toţi să răspundem chemării Sale de a ne înălţa cu mintea şi gândurile la El, adresată printr-o expresie scurtă: "Pocăiţi-vă!". A ne pocăi înseamnă a ne întoarce; a ne întoarce de la pământ, la Cer, şi a intra în Împărăţia Cerurilor prin lucrarea Poruncilor.
Doamne, miluieşte!

"Credinţa fără fapte, moartă este": Conferinţă a părintelui Nicolae Tănase la serile Tălpălari

Serile Tălpălari - luni, 22 martie, orele 18,00
M. Siluana, Pr. Constantin Sturzu şi invitaţii lor
Invitat: Pr. NICOLAE TĂNASE, Valea Plopului
Tema săptămânii: "Credinţa fără fapte, moartă este"

Putem privi și pe soțul sau pe soția noastră ca pe un dar de la Dumnezeu?

"...Așa și bărbatul și femeia, dacă sunt pentru noi niște corpuri din lumea aceasta, dacă le privim ca pe niște corpuri, atunci sigur că ne plictisim. Ne gândim câte kilograme are, câți metri, câți centimetri, găsim unul mai greu sau mai ușor, după cum ne e gustul… Dar omul nu este doar un corp printre alte corpuri ale lumii acesteia. Omul este un trup însuflețit, este suflet întrupat. Și sufletul omului este tainic, este inepuizabil. E o Taină. Noi nu mai știm însă să privim dincolo de aparențe, dincolo de trup. Și acest fel de a privi ne împiedică să vedem darul lui Dumnezeu. Aici aș vrea să fim atenți: când Dumnezeu l-a făcut pe Adam i-a dăruit viață. Așadar, primul dar primit de Adam, de bărbat, este darul vieții. Apoi, a văzut Dumnezeu că nu este bine să fie omul singur și a făcut-o pe femeie. Și a zis: „Adame, iată femeia ta!”. N-a avut de unde să aleagă, el, sărmanul… dar pentru el a fost un dar desăvârșit. Nu avea nevoie să caute altceva. Era desăvârșit de frumoasă! Chiar dacă ar fi fost o sută, tot pe ea o alegea, pentru că era frumoasă. Era frumoasă și era dar. Femeia este un dar făcut bărbatului, ea a fost de la început dăruită bărbatului. Așa a făcut Dumnezeu lumea. E nevoie să avem grijă de această realitate. Bărbatul, de nu-și va privi femeia, soția, ca pe un dar al lui Dumnezeu, nu va vedea nimic, nu va vedea pe nimeni dincolo de ce vede toată lumea. Cred că primul care se plictisește în cuplu e bărbatul, pentru că mai ales el nu-L mai vede pe Dumnezeu în darul acela, nu mai vede Dăruitorul, ci privește doar învelișul. Este lucrul cel mai dureros pentru o femeie. O femeie vrea să fie iubită pentru ea însăși, ca persoană și nu ca ambalaj. Desigur, și bărbatul dorește același lucru..." (continuare)
Maica Siluana

Fiindcă la Tine toate sunt cu putinţă... rugăciune pentru întreaga lume

Doamne, îndreptează-ne cum îndreptează o mamă iubitoare pruncii ei.
Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria venirii Tale
şi puterea ajutorului Tău.
Răcoreşte sufletele chinuite din poporul Tău
şi învaţă-ne pe noi toţi să Te cunoaştem prin Duhul Sfânt.
Doamne, pe pământ omul se chinuie şi nu se poate întări întru Tine cu mintea,
pentru că nu Te cunoaşte nici pe Tine,
nici bunătatea Ta.
Mintea noastră e întunecată de grijile pământeşti
şi nu putem simţi plinătatea iubirii Tale.
Luminează-ne Tu!
Totul e cu putinţă milostivirii Tale.
Tu ai zis în Sfânta Ta Evanghelie
"că morţii vor auzi glasul Domnului şi vor învia".
Fă acum aşa,
ca sufletele noastră moarte
să audă glasul Tău
şi să învie în bucurie.
Doamne, zi lumii:
"Iertate sunt vouă, tuturor, păcatele voastre"
şi iertate vor fi.
Sfinţeşte-ne, Doamne
şi toţi vom fi sfinţiţi prin Duhul Sfânt
şi toate noroadele Tale te vor slăvi pe pământ
şi voia Ta va fi pe pământ, ca şi în cer,
fiindcă la Tine toate sunt cu putinţă.
(Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei)

"Avem aceleaşi neputinţe ca cel mai mare criminal"

În cadrul Serilor Tălpălari, de marţi, 23 februarie 2010, având ca temă "Cinstirea Sfintelor Icoane în Ortodoxie", şi invitat pr. Cristian Muraru, de la Centrul de restaurare Resurectio, Maica Siluana a avut următorul cuvânt:


Asculta mai multe audio Vedete
"Primul lucru pe care trebuie să-l facem noi când vrem să ne restaurăm este să ne curăţim ochiul"
***
În momentul în care "ne stricăm" - pentru că toţi ne stricăm, pentru că atât timp cât va fi un om stricat în lume, toţi vom fi stricaţi - pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu, începem să ne vindecăm prin solventul lacrimilor...
***
Procesul de restaurare e foarte simplu în momentul în care venim la biserică şi ne lăsăm în mâna restauratorului... dar noi suntem icoane năbădăioase.

El este întotdeauna aproape

"Dar eu răspund că rugăciunea este legătură a dragostei care ne unește cu Dumnezeu, 

1. deprinzându-ne obișnuința convorbirii cu El 
2. și inspirându-ne  iubirea de înțelepciune. 

Căci dacă cineva care este împreună cu un om minunat rodește multe din relația cu el, cu cât mai mult nu va rodi cel ce vorbește cu Dumnezeu în rugăciune neîncetată? 

Dar nu cunoaștem câștigul rugăciunii pe cât ar trebui, 

1. fiindcă nu luăm aminte la ea cu acrivie, 
2. nici nu ne folosim de ea după legile lui Dumnezeu. 

Când avem de vorbit cu anumiți oameni atunci ne compunem atitudinea, mersul și îmbrăcămintea și toate le armonizăm cu buna-cuviință și astfel vorbim cu ei. Dar când venim înaintea lui Dumnezeu căscăm, dormităm, ne întoarcem în toate părțile cu nepăsare. Și dacă ne plecăm genunchii la pământ, mintea rătăcește în piață. Dar dacă ne rugăm cu toată evlavia cuvenită, ca niște oameni care urmează să vorbească cu Dumnezeu, ce mare câștig[1] vom rodi, chiar mai înainte de a primi ceea ce cerem! Căci omul învățat să vorbească astfel cu Dumnezeu va fi un înger pe pământ. Astfel sufletul se desface de legăturile trupului, astfel cugetul îi devine înălțat de la pământ la cer, astfel se strămută la cer, astfel privește cu dispreț lucrurile trecătoare ale vieții, astfel stă lângă tronul împărătesc, și sărac de ar fi, slugă sau om simplu, sau neînvățat. Căci Dumnezeu nu caută la frumusețea limbii, nici la potrivirea cuvintelor, ci la frumusețea sufletului. Dacă sufletul vorbește cele plăcute Lui, toate dorințele i se împlinesc. Vezi ce ușor lucru este rugăciunea? Căci cel ce se prezintă înaintea oamenilor trebuie să aibă și elocință și să îi lingușească și pe toți cei din jurul stăpânului și să se gândească încă la multe altele ca să fie bine primit. Dar aici nu e nevoie de nimic decât de un suflet veghetor și care să înlăture tot ceea ce îl împiedică să fie aproape de Dumnezeu. „Eu sunt Dumnezeu de aproape, iar nu Dumnezeu de departe.”[2] Faptul de a fi departe ține de noi, căci El este întotdeauna aproape. Dar ce spun că nu avem nevoie de elocință? De multe ori nici de cuvinte nu avem nevoie. Căci dacă îi vei vorbi în inimă și Îl vei chema pe El cum trebuie și atunci cu ușurință te va primi. Așa l-a ascultat și pe Moise; la fel și pe Anna"

(Fragment din Sf. Ioan Gură de Aur, traducere Parascheva Grigoriu)

---

[1] Este vorba de câștigul duhovnicesc. Înainte de a primi cele pe care le cerem de obicei  de la Dumnezeu, rugăciunea în bună cuviință ne aduce roade duhovnicești, care sunt mai mari decât orice alte cereri sau dorințe ale noastre.

[2] Ier. 23:23. Septuaginta.