Azi nu m-am gandit ca e joi; si totusi, recunostinta mi-a venit in suflet fara sa o chem.
M-am trezit recunoscatoare, trecand pe langa o casa de oameni sarmani, pentru ca mirosea tare bine a mancare.
Mai incolo, trecand pe langa o biserica, am simtit mirosul ierbii proaspat taiate, am vazut oamenii lucrand in curte si am fost atat de recunoscatoare, de nu pot descrie.
As vrea sa pot transmite aceste stari, sa nu fie doar declaratii patetice. Sa le simta toata lumea.
Apoi, lucrand la un text, am gasit acest citat, care mi s-a parut cel mai potrivit sa exprime ceea ce simteam:
..."Hai, puisorule, il imbia batranica, sa aprind si aici la tine o candela la icoana!" Altadata n-ar fi ingaduit cu nici un chip sa arda candela in odaie la el, si nu s-ar fi sfiit chiar sa o stinga; acum insa o poftea el singur: "Aprinde-o, bunicuto, aprinde-o. Inainte nu va lasam s-o aprindeti, ca un nemernic ce am fost. Cand aprinzi candela, ridici slava lui Dumnezeu, si cum stau asa si ma uit la dumneata, sufletul mi se bucura si ma inchin si eu. Inseamna ca amandoi ne rugam aceluiasi Dumnezeu!" Vorbele lui aveau un zvon ciudat; mama se ascundea in iatac si plangea, dar cand intra la el isi zvanta lacrimile si cauta sa i se arate cu o fata senina. "Nu plange, maicuta draga, o imbuna el, scris e sa mai petrec inca multe printre voi si sa ne veselim impreuna, prea e frumoasa viata si plina de bucurie!" "Vai, dragul mamei, unde-i bucuria, cand toata noaptea arzi ca para focului si tusea iti seaca pieptul!" "Maicuta, zicea el, nu plange, viata e un rai in care toti ne desfatam, numai ca noi nu vrem sa ne dam seama de asta, caci daca am vrea, chiar maine ar fi un rai tot pamantul." Vorbele lui sunau atat de ciudat si cu atata incredintare, incat toata lumea se minuna si lacrima induiosata. Alteori veneau prietenii sa ne vada. "Dragii mei, ii intampina el, zau, nu stiu prin ce m-am facut vrednic de dragostea voastra... Cum am putut sa n-o vad pana acum si sa n-o pretuiesc cum se cuvine?" De cate ori slugile intrau la el in camera, nu lipsea sa le spuna: "Dragii mei, de ce ma slujiti? Sunt eu, oare, vrednic sa ma slujiti? Daca s-o milostivi Dumnezeu si mi-o ingadui sa mai traiesc, am sa va slujesc si eu pe voi, fiindca toti trebuie sa ne slujim unii pe altii." Mama il ascuulta si dadea din cap: "Baiatul mamei, nu tu, ci suferinta ta vorbeste prin tine." "Maicuta draga, lumina vietii mele, o dezmierda el, uite, as vrea sa fiu sluga slugilor mele si sa-i slujesc, asa cum ma slujesc ei pe mine. Trebuie sa stii, maicuta, ca fiecare dintre noi e vinovat de toate si fata de toti, iar eu mai mult decat oricine!" Mama zambea printre lacrimi: "Cum poti tu sa fii vinovat fata de toti, si inca mai mult ca oricine? Sunt doar atatia talhari si ucigasi pe fata pamantuli; tu, insa ce pacate ai savarsit sa te impovarezi maimult decat toti?" "Maicuta draga, sangele tau sunt, zicea el (rostea uneori niste cuvinte atat de duioase, ca te si mirai ascultandu-l), si carne din carnea ta, lumina vietii mele, sa stii ca intr-adevar e asa cum iti spun: fiecare din noi este vinovat pentru toti si pentru toate, fata de toti si fata de toate. Nu stiu cum sa-ti lamuresc mai bine lucrul acesta, dar simt ca asa este, si asta ma doare. Cum putem sa traim oare, si sa ne inveninam singuri fara sa vedem nimic, nimic?"
- Markel (Fratele parintelui ieromonah Zosima - Fratii Karamazov - F.M. Dostoievski)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu