Luna recunoștinței, ziua a 16-a

”Cu puțin efort, îmi pot reaminti o mulțime de lucruri: pot recompune o serie de evenimente, când și cum au avut loc. Dar, dintr-un motiv oarecare, unele lucruri (zile, minute) pe care mi le amintesc au parcă o viață a lor înlăuntrul meu. Nu sunt evenimente importante, ori remarcabile, nu sunt nici măcar evenimente, ci doar anumite momente și impresii. Ele au devenit fundamentul conștiinței mele, o parte din mine. Sunt convins că aceste amintiri sunt niște revelații (epifanii) ce vin din interior, legături cu ”celălalt” nivel al conștiinței, mai profund și mai înalt.
Mai târziu, mult mai târziu înțelegem că în aceste momente ne-am împărtășit de o bucurie desăvârșită. O bucurie fără vreo legătură cu ceva concret și, cu toate acestea, o bucurie; bucuria prezenței lui Dumnezeu și a deschiderii Sale către inimile noastre. Iar experiența acestei întâlniri, a acestei bucurii (care nu ne va mai părăsi niciodată, pentru că a devenit o parte a inimii), ne va determina gândurile și viziunea întregii vieți.” (pr. Al. Schmemann, Biografia unui destin misionar)

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței, ziua a 14-a: ”Zwei Katzen” și madlene proustiene

Azi m-am bucurat să fiu în mine.

După o scurtă călătorie într-o zi vânturoasă de toamnă, în care urmăream norii ce realmente alergau  pe cer, făcându-l acum albastru, acum alb (aveam impresia că însuși timpul e dat pe fwd). Un drum în care nu știam la ce să mă opresc mai întâi, la galbenul mestecenilor sau la verdele de pe dealuri. Am ajuns acasă și am căutat o cană în care să-mi pun un ceai cald. Priveam la colecția mea de căni și am stat câteva clipe în fața lor, așteptând ”să simt” pe care să o iau. Pe cea din sticlă, cu flori verzi, ori pe cea din Valencia, ori vreo ceașcă romantică și delicată și dantelată? Mi-au căzut ochii pe o cană cu desen Carola Pabst, pe care o am de multă vreme. ”Zwei Katzen”. Iată-le: 

Cănile mele au fiecare povestea lor, dar azi nu povestea m-a străfulgerat, ci o stare. Un flash-back produs la vederea cănii, asemenea madlenelor lui Proust. Și, odată cu starea, o înțelegere, prilej de recunoștință: sunt unica persoană care a simțit ce am simțit eu în legătură cu acea cană atunci, în trecut și acum. Și de la asta, recunoștință pentru un dar extraordinar de la Domnul. Acela de a fi în pielea mea, în psihismul meu, în mintea mea, în felul meu de a trăi, de a percepe, de a acorda semnificații, de a mă implica în relații, de a ”citi” oamenii și de a-i simți, în tot ce înseamnă persoana mea. Îmi sunt maxim recunoscătoare pentru felul în care văd lumea.

Cândva m-am întristat pricepând că suntem destul de singuri în unicitatea noastră de percepție. Dar azi am trăit o bucurie enormă realizând că de-a lungul vieții mi-am fost prietenă, văzând și apreciind frumosul ascuns de Dumnezeu în cele mai nebănuite locuri și, mai ales, că am fost cu El de cele mai multe ori în momentele în care făceam asta.

Slavă Ție, Doamne, pentru ziua de azi!

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței, ziua a 7-a

despre 3 luni de recunoștință aici

"Fă-ți timp să stai de vorbă cu părinții tăi măcar din când în când. Fă-ți zilnic timp, dacă poți, să le spui ceva sau să-i întrebi ceva cu un cuvânt iubitor. Aceasta îi va face fericiți. Și nu numai pe ei, ci mai ales pe tine." (Traian Dorz)

De multe ori uităm că suntem pe această lume pentru că a fost cineva să ne aducă în ea; un bărbat și o femeie care au consimțit să ne aducă pe lume. Uneori, parcă Dumnezeu a trecut dincolo de consimțământul lor, pentru că am aflat că n-am fost doriți de părinți, dar ”ne-am întâmplat”. Pentru că, mai presus de cei care ne-au adus pe lume, am fost doriți de Dumnezeu.

Nu știu cum sunt alții, dar eu am descoperit destul de recent că a-mi cerceta părinții mă hrănește mai mult pe mine decât îi bucură pe ei. Că, deși uneori avem păreri diferite cu privire la anumite lucruri, din momentul în care am realizat că ei au voie să aibă propria opinie și eu pe a mea, lucrul acesta nu a mai constituit prilej de îndepărtare. Am început să primesc, conștient, toată dragostea, considerația și aprecierea pe care mi-o poartă, chiar dacă uneori poate nu știu să o arate, chiar dacă alteori pare chiar contrariul. Și, direct proporțional, a început să crească și conștientizarea propriului respect, propriei aprecieri, iubirii pe care le-o port. Mai mult decât atât, s-a maturizat felul de a mă raporta la proprii copii, trecând de la dragostea firească la una mai ancorată în Dumnezeu, cu atribute corespunzătoare. Fiecare dimineață a devenit prilej de recunoștință pentru părinți, prilej de rugăciune pentru ei.


Iubirea și respectul pentru părinți pot părea uneori un truism, alteori o mare provocare. Ce te faci cu un copil născut în urma unui viol? Cum îi poți spune aceluia să-și iubească și să-și respecte tatăl? Cum îi poți spune asta unui copil născut într-o familie disfuncțională, ori unuia care a fost abandonat la orfelinat? Omenește, este aproape imposibil. Dar am cunoscut astfel de persoane care, în momentul în care au învățat să-i mulțumească lui Dumnezeu că au venit în această lume, în momentul în care au reușit să se împace cu felul și situația în care au venit, au început să răzbească, să se ridice deasupra acestor condiții. Și, în cele din urmă, au ajuns să le mulțumească și acelor părinți, așa cum sunt sau au fost, chiar dacă nu i-au mai putut întâlni.


În această lună a recunoștinței, un gând de mulțumire pentru părinții mei.