N-aș vrea să las a trece luna februarie fără a vorbi despre iubire, căci am promis să mă opresc în fiecare lună la câte o atitudine din cele 12 propuse
aici, ca și provocare de blog pentru anul 2014.
Trebuie să recunosc că am mai avut imboldul de a o face de-a lungul celor 19 zile deja scurse din această lună, însă de fiecare dată m-am oprit la gândul că într-un fel e de prisos a vorbi despre asta; nu orice femeie cu scaun la cap își iubește soțul?
Dar pentru că în Epistola către Tit cuvintele referitoare la iubire capătă un ton ușor imperativ la adresa bătrânelor
”să înţelepţească pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii” (Tit 2,4), fără a specifica vreo subcategorie a acelor tinere de genul ”cele care nu-și iubesc bărbații” (presupunând să spunem că ar fi fost vreo căsătorie din interes), am hotărât să caut idei care ar putea lămuri această întrebare:
De ce ar avea nevoie o tânără să fie învățată a-și iubi soțul?
Primul gând ce mi-a venit este acela că ”îndrăgostirea” (care de multe ori în societatea contemporană este motivul principal ce stă la baza întemeierii unei familii) este un sentiment, o stare sufletească. Și, ca orice stare sufletească, nu are consistență și tărie, ci fluctuează și în cele din urmă are tendința de a dispărea, lăsând loc golului (uimitor, nu?!?) ce se credea umplut pentru totdeauna de cealaltă persoană.
N-o să vorbesc despre cuplurile tinere care decid că nu mai au de ce sta împreună, că nu și-au dat seama cu ce ”specimen” s-au căsătorit, dar acum văd ei (ele). Nici despre cuplurile care nu înțeleg că și-au luat un angajament de a păstra patul conjugal neîntinat și aduc pe altcineva în el.
Mă voi referi la situația în care cei doi se respectă și se apreciază unul pe celălalt pentru ceea ce sunt, doar că, iată, își dau seama că de fapt nu se potrivesc. Nepotrivire de caracter, cum se zice. Sau, pur și simplu ”nu se mai iubesc” fără motiv. Singurul motiv ar fi acela că a plecat iubirea.
Da, există pericolul acesta în cuplu. Un cuplu în care nădejdea și energia susținerii iubirii stă în cei care îl formează ajunge în cele din urmă la o secetă a iubirii. Oricâte artificii, terapii de cuplu și alte încercări ar face, iubirea a dispărut și gata. Un părinte drag mie ar spune că atunci vinul de la nuntă s-a terminat. Acesta e momentul la care Maica Domnului merge la Mântuitorul să spună că nu mai au vin (In 2, 3).
Aici poate fi unul dintre momentele în care o tânără ar avea nevoie să învețe să-și iubească soțul. Și mai ales de la o persoană credincioasă, care a trecut prin viață și care știe că acesta nu e sfârșitul, ci doar un nod de la care cea tânără va vedea că abia acum începe să-și iubească soțul cu adevărat. Pentru că nădejdea nu va mai fi în ea sau în el, ci în Domnul, în Harul Cununiei. Acum, ceea ce la început poate că părea doar o tradiție respectată a devenit adevăratul izvor de energie iubitoare. Ceea ce are nevoie să învețe tânăra femeie în acest moment e
să aibă încredere oarbă în lucrarea harului și
să fie statornică, în ciuda argumentelor raționale care poate ar spune că totul e pierdut, că nu mai are sens. Să nu cedeze în fața acestei ispite și să plece, ci să rămână tare, cu puterea Lui și a Maicii Domnului, cea care nu va pregeta să-L roage pe Mântuitorul să înmulțească vinul iubirii și în această nuntă.
