"Evangheliile arată că femeile sunt primele care acceptă mesajul lui Iisus şi îl înţeleg”

Se vorbeşte mult astăzi despre rolul femeii în societate şi în ceea ce ne priveşte, în creştinism. Nu întâmplător găsim femeia cel mai adesea în şcoală, în spital, acolo unde este nevoie de milă, de caritate. Edith Stein, o monahie occidentală din secolul trecut, intuia că femeia este, în familie şi pretutindeni, asemenea Duhului Sfânt, mângâietoare, consolatoare. Femeia creştină, cu sensibilitatea ei, a fost întotdeauna mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de Biserică. În zgomotul vieţii moderne, femeia alege slujirea cu tăcere. Nu contează cât facem, pare să spună ea, ci câtă iubire am pus în ceea ce facem. Despre cum era văzută femeia în perioada de până la venirea lui Hristos, despre slujirea pe care femeia o are în Biserică şi despre slujirea mironosiţelor din Noul Testament ne vorbeşte Maria Francisca Băltăceanu, profesor doctor la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.
Augustin Păunoiu

Domnul însuşi arată, în purtarea sa faţă de femei, la ce demnitate le înalţă: atitudinea lui este de mare simplitate şi tocmai prin aceea depăşeşte cu mult uzanţele timpului său. Până şi ucenicii "se mirau că stă de vorbă cu o femeie" (In. 4,27) atunci când El îşi dezvăluie identitatea profundă tocmai în faţa femeii din Samaria, deci din neamul cel mai puţin acceptat de iudei şi, pe deasupra, cu o situaţie matrimonială destul de încâlcită. Ba chiar îi arată ce înseamnă în ochii lui Dumnezeu adevăratul cult ("în duh şi adevăr"), iar ea devine una dintre primele vestitoare ale lui Mesia.

Angelica Kauffman - Femeia Samarineancă 1796 detaliu

Iisus îi ia apărarea femeii păcătoase care Îi spală picioarele cu lacrimi, arătând că ea, tocmai pentru că marea ei iubire i-a dobândit iertarea, îi este superioară fariseului "corect" (Lc. 7,36-50). Intervine pentru a lăuda fapta Mariei din Betania care îl unge cu mir scump ("iar casa s-a umplut de mireasma mirului"), punând-o într-un fel în rândul mironosiţelor: "Las-o, că pentru ziua îngropării mele l-a păstrat!" (In. 12, 1-8). O scapă de la moarte pe femeia prinsă în adulter, făcându-i pe acuzatori să-şi scruteze propria conştiinţă (In. 8, 1-11). Laudă credinţa femeii cananeence, aşadar o păgână, pentru că aceasta, în ciuda unui aparent refuz, stăruie cu isteţime şi cu încredere, dobândindu-şi astfel minunea (Mt. 15, 22-28; Mc. 7, 27-28). Felul în care priveşte Iisus demnitatea femeii se vede şi din modul de adresare. "Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!" - îi spune femeii bolnave de curgere de sânge care se atinsese, poala hainei lui (Lc. 8, 48). Pe femeia gârbovită pe care o vindecă în zi de sabat o numeşte cu titlul nobil de "fiică a lui Avraam", care nu se mai folosise la feminin (Lc. 12,16). Dezvăluie adevărata valoare a celor doi bănuţi, darul văduvei sărmane (Lc. 21,1-4). Chiar înainte de a-i învia fiul, îi spune văduvei din Nain: "Nu plânge", iar evanghelistul subliniază că "Domnului i s-a făcut milă" de ea (Lc. 7,13, unde verbul folosit, splanchnizo, desemnează o înduioşare profundă, viscerală, maternă). Nu e de mirare că, atunci când o învie pe fiica lui Iair, în învălmăşeala emoţiei generale, Iisus este singurul care are o reacţie de un realism feminin, matern, cerând să i se dea acesteia să mănânce (Lc. 8, 55).

Correggio - Noli Me Tangere 1523 - detaliu

De fapt, Evangheliile arată că femeile sunt primele care Îi acceptă mesajul şi îl înţeleg; de aceea tocmai cu ele poartă El marile discuţii de revelaţie. Am văzut dialogul cu samariteanca; o vedem pe Maria, sora lui Lazăr, care lasă totul, chiar şi onoarea ei de gospodină, pentru a-i asculta cuvintele, iar El o încurajează în alegerea ei bună (Lc. 10, 38-42); dar şi cu sora ei, Marta, Iisus va purta discuţia despre înviere, dezvăluind că El este "Învierea şi Viaţa"; iar ea este în stare să-i afirme cu credinţă identitatea divină: "Da, Doamne, eu cred că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume" (In. 11, 27). Multe ar mai fi de amintit; fie numai şi întâlnirea de după înviere dintre Iisus şi Maria Magdalena; trebuie spus că, în ceea ce se înţelege de obicei ca un refuz: "Nu mă atinge", verbul (gr. hapto) înseamnă de fapt "a apuca", "a prinde", "a reţine", cum ar fi "Nu este vreme de stat pe loc!" Este de fapt o trimitere în misiune: "Mergi şi vesteşte fraţilor mei..." (In. 20, 1-18).

Dar figura cea mai importantă, prin care a intrat în lume mântuirea, este, evident, Maria, Mama lui Iisus. Putem spune că la Bunavestire, când ea îşi acceptă rolul încredinţat de Dumnezeu, este clipa de început a Noului Legământ.

Buna Vestire detaliu - da Vinci 1472-75

Despre relaţia ei în familie cu Iisus, evangheliştii spun destul de puţin, respectându-i discreţia personală. Iisus însă ţine să sublinieze că demnitatea ei depăşeşte simpla relaţie fiziologică, ea fiind modelul pentru orice ucenic, cea care face voia Tatălui, care primeşte cuvântul, îl cumpăneşte în inima sa şi îl împlineşte. La rugămintea ei extrem de simplă şi discretă, Iisus, deşi pare a o refuza, săvârşeşte primul semn, minunea din Cana Galileii (In. 2). Pe cruce fiind, Iisus o dăruieşte ca mamă omenirii întregi, reprezentate de ucenicul iubit, Ioan. Prin figura ei este pusă în valoare pentru prima dată fecioria de dragul Împărăţiei cerului. Multe ar fi de spus; de altfel, un adagiu medieval zicea De Maria numquam satis, în sensul că aprofundarea tainei ei - în relaţie cu misterul lui Iisus - nu are sfârşit. Dar ceea ce ne interesează, poate, mai direct este normalitatea vieţii ei. A avut destule momente grele prin care poate trece orice femeie: gravida care trebuie să nască într-un grajd, femeia cu copil mic care trebuie să se refugieze în necunoscut, plecarea de acasă a fiului, teama pentru viaţa lui, să-l vezi murind, să-l ai mort în braţele tale... Şi chiar în viaţa de toate zilele, trebuie să ne-o închipuim aducând apă, făcând pâine, măturând casa... Şi ea a trăit din credinţă, nu a înţeles totul deodată: ea şi Iosif "se mirau de cele ce se ziceau despre Prunc" (Lc. 2, 33), "nu au înţeles" (Lc. 2, 50); dar "ea păstra toate în inima ei" şi le medita (Lc. 2, 51), rămânând unită cu Dumnezeu în cel mai înalt grad în toate momentele vieţii. De aceea este modelul fiecărei femei, al fiecărui creştin, icoana Bisericii. (articol complet)

Un părinte trebuie să se lepede de sine

Dacă omul nu se leapădă de sine şi nu hotărăşte să se apropie de Dumnezeu va rătăci şi nu va face nimic… că un episcop nu trebuie să aibă proiectele sale, adevărul lui, ci să înveţe cuvântul adevărului şi să fie un alt hristos, se poate aplica şi la părinţi. Un părinte trebuie să se lepede de sine şi să se apropie de Dumnezeu cu adevărat, nu numai în exterior. Să fie al lui Dumnezeu nu după mintea lui, ci aşa cum vrea Dumnezeu. Numai atunci omul scapă de alunecări şi rătăciri, scapă de toate încercările şi rămâne stabil pe drumul cel drept.

”A Mothers Love”- Mindy Newman

Nu ne stă nouă în putinţă să rămânem pe drumul cel drept. Nu depinde de puterea noastră, ci depinde de harul lui Dumnezeu. Dar harul lui Dumnezeu ne aduce şi ne ţine numai dacă noi hotărâm să devenim, ca părinţi, instrumente ale acestui har, instrumente ale Sfântului Duh. Creştinismul nostru de astăzi este un creştinism care poartă pecetea fiecăruia dintre noi, nu poartă pecetea Sfântului Duh. Poţi să spui că ceea ce faci tu poartă pecetea Sfântului Duh? Poate spune şi Sfântul Duh că este aşa? Dacă şi tu poţi să spui acest lucru şi Duhul Sfânt poate certifica şi recunoaşte că şi-a pus peste tine pecetea Lui, te afli pe drumul cel drept.

Dacă ceea ce faci poartă pecetea ta, pecetea gândirii tale, a proiectelor tale, atunci te înşeli. Oricât de inteligent sau înţelept ai fi, oricât de bun ai fi, oricâte daruri ai avea, te înşeli fără doar şi poate. Una singură este calea care nu rătăceşte: calea lui Hristos prin Sfântul Duh. Una este şi amăgirea: tot ceea ce nu este Hristos şi Sfânt Duh. Indiferent dacă o amăgire este mai mare decât alta. Există, în fond, o amăgire şi o cale neamăgitoare.

”Mother and Child” - Mindy Newman

Cine hotărăşte să devină instrument al lui Dumnezeu va înţelege ceea ce spunem noi aici şi Sfântul Duh îi va vorbi în actele sale, în viaţa de fiecare zi: „Nu aşa, ci aşa!” îi va spune tainic. Nu are nevoie să aibă nici bani mulţi şi nici multă carte, ci este nevoie numai de hotărârea sa de a se încredinţa lui Hristos, Sfântului Duh şi de a i se dărui cu toată inima. Lucruri pe care până acum le făcea într-un fel, va vedea că trebuie să le facă în alt fel. Având aceste premize avem şi şansa să facem ceva. Trebuie să încetăm să trăim noi, să încetăm să gândim noi, să proiectăm noi şi să organizăm noi. Să încetăm să fim noi stăpâni pe lucrarea lui Dumnezeu.

Facem ceva pentru copiii noştri? Ceea ce facem este lucrarea lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu să fie Stăpânul, să nu fim noi stăpâni. Acesta să îndrume, Acesta să conducă, să îndemne, să ajute, să meargă înaintea noastră pe drumul pe care-l avem de parcurs şi tot Acesta să fie sfârşitul drumului nostru. Lucrul acesta ne va ajuta să dobândim adevărata viaţă duhovnicească, să dăm o bună educaţie copiilor noştri şi să dăm naştere în sufletele lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, unei vieți duhovniceşti adevărate.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, vol. I, Editura Bizantină, p. 103-105)

material preluat de aici

Din cuvintele Parintelui Rafail...

• "Viata Duhului se aseamana cu viata trupeasca.
• Exista o realitate in tot ceea este duhovnicesc, care pentru noi, pentru majoritatea dintre noi este ceva abstract, necunoscut; materia, pamantul, trupul, nu sunt decat un simbol al adevaratei vieti, care este in Duh..." 
• "Ce este Biserica? Este mama noastra, este pantecele acestei zidiri a lui Dumnezeu, ne naste intru cele vesnice." 
• "Mintea pr. Sofronie era intotdeauna aplecata catre cele vesnice; cele pamantesti erau foarte apreciate de el, dar trecatoare; si daca [sunt] trecatoare, sunt clipe in care traiesti, dar deja au trecut..."
• "El nu se pogora usor la amanuntele trecatoare ale vietii dar tinea cont de ele si se ocupa de fiecare in masura in care omul se poate ocupa; era foarte grijuliu si se ocupa de fiecare amanunt."
• "În viaţa omului nu există nimic care să nu fie de cea mai mare importanţă."
• "Dacă omul trăieşte în Duhul lui Dumnezeu dă o anume atenţie faţă de aproapele. Dar nu e doar faptica... Când e vorba de Duhul lui Dumnezeu, toate izvorăsc dintr-un singur izvor şi acesta este Dragostea... nu este o manieră corectă."
• "Simţământul de libertate pe care-l simţeam lângă el (pr. Sofronie) a durat ani de zile; şi nu înţelegeam, dar mă uimeam de acest simţământ, pentru că nu era vorba de a face un anumit lucru; un monah atonit mi-a dat răspunsul: "pentru că el, pr. Sofronie era liber". Nu era vorba de a face, ci de a fi; de a fi tu, cel care eşti: drept sau sfânt, păcătos sau sfânt; şi dacă vrei să te mântuieşti, de acolo să porneşti. Aceasta era libertatea pe care o simţeam în prezenţa lui. "
• "Vezi să vezi un sfânt? Uită-te în oglindă! Vei vedea un sfânt în devenire"
• "Nu există lucru care să emane de la Dumnezeu care să nu emane din Dragoste"
• "Dragostea lui Dumnezeu are calitatea de a fi jertfelnică până la capăt"
• "Ce este facerea mea? Este alegerea mea."

(pr. Rafail, 30 mai 2013, Cluj-Napoca)