Firesc, nefiresc, suprafiresc in iubire

CONFERINŢĂ ASCOR IAŞI 3 NOIEMBRIE 2011, AUDIO

 firesc-nefiresc-suprafiresc-n

Data: 

Joi, 3 Noiembrie, 2011

Participant: 

Pr. Constantin Sturzu

Părintele Constantin Sturzu, consilier cultural în cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei vorbeşte despre iubire şi sexualitate în şi în afara căsătoriei.

 „Firescul unei relaţii de iubire sfinţită în Taina Căsătoriei poate, cu puterea Duhului Sfânt şi prin lucrarea soţilor ce împlinesc poruncile divine, să se transforme într-o dragoste suprafirească, acesta fiind şi scopul cel mai înalt al unirii dintre bărbat şi femeie“

„Dumnezeu nu a lăsat instinctul sexual la oameni ca să-l folosească la voia întâmplării, ci în cadrul căsătoriei. Acestea sunt limitele în care folosim sexualitatea. În cadrul căsniciei, pe primul loc este întrajutorarea («Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el» - Facerea 2-18). Pe locul al doilea este prevenirea desfrânării («Din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său“ - I Corinteni, 7-2), iar pe locul al treilea este naşterea şi creşterea de prunci“

Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului

"Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință. Cine se opreşte din urcuş a căzut în aceeaşi clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfântul Grigorie de Nisa. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului. Cel care cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea sa asupra lui însuşi. Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine. De aceea, în greceşte libertatea se numeşte şi starea de a-ţi fi propriul stăpân.

Nu l-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putut pierde. Fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci, pe care n-o mai poţi îndeplini în altă clipă. Fiecare clipă ni s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu. Fiecare clipă are o însemnătate pentru veşnicie.

(...) Cine urcă o face pentru că aude glasul Domnului, care-l cheamă. Cel ce se obişnuieşte să nu dea toată atenţia poruncii Domnului îndată ce o aude şi aşteaptă să i se spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptivă a inimii. Începe să se tocească, să se sclerozeze spiritual. Începe să nu mai fie viu, începe să moară. Cade din simţirea planului dumnezeiesc, care-l face liber, din planul vibrant al Duhului, în cel al automatismului naturii, încetând să mai fie el însuşi. Se afirmă iarăşi importanţa lui „acum” şi a lui „astăzi", importanţa de a împlini în această clipă ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne e dată pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea, pentru a imprima în noi ceea ce ne cere. Şi Dumnezeu însuşi ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea."

(Părintele Dumitru Stăniloae, notele 50 și 51 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 52-53)

Tras de mânecă să fiu atentă la chemarea Domnului

O situație neplăcută pentru mine este aceea când cineva mă întrerupe dintr-o activitate. Momentele în care trebuie să las ce făceam pentru a rezolva o urgenţă. De multe, de foarte multe ori nici nu o fac. Decât dacă am eu o slăbiciune puternică la persoana respectivă.
Azi am întâlnit pe "cineva" care m-a învăţat un lucru la care nu m-am gândit până acum. Anume că întreruperea fortuită a unei activităţi (pe care o fac cu binecuvântare de altfel, fiind responsabilitatea mea la acel moment) poate fi o chemare de la Domnul.
Este vorba de proorocul Iona (mereu sunt uimită de câte primesc prin citirea Vechiului Testament). E o carte din Vechiul Testament scurtă, de numai 4 capitole şi mai scurte, care poate fi citită în câteva minute.

Până acum această carte îmi atrăgea atenţia numai referitor la faptul că Domnul îşi poate schimba "gândul" dacă noi ne pocăim (pe scurt, cartea chiar asta povesteşte, cum proorocul a primit poruncă să le vestească ninivitenilor că vor pieri în 40 de zile dacă nu se pocăiesc, iar ei l-au crezut şi s-au pocăit şi Dumnezeu nu şi-a mai respectat cuvântul.) Mi-a plăcut şi pedagogia Domnului - cum l-a învăţat pe Iona că mai importanţi sunt oamenii decât respectarea proorociei (nu mai povestesc, cine a citit ştie, cine nu, să citească, e puţin).
Azi însă mi-au atras atenţia primele cuvinte ale cărţii: 

Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: "Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!" Şi s-a sculat Iona să fugă la Tarsis, departe de Domnul. (Iona 1, 1-3)

Iona era un prooroc ce slujea Domnului văzându-și liniştit de viaţă. Şi deodată iată că se pomenește chemat la propovăduire într-o altă cetate decât a lui. Ce-i trebuia lui schimbarea asta?!? El îşi avea slujba de zi-cu-zi, de ce era nevoie să iasă din confortul acela, să-şi întrerupă rutina? 

Şi ce face Iona? Nici mai mult, nici mai puţin, decât să fugă de la faţa Domnului. 

***

Când ne confruntăm cu situaţii în care trebuie să renunţăm la ştiutul confortabil ne pricepem tare bine la a fugi din faţa Domnului! Şi apoi spunem că nu ştim care este voia Domnului cu noi! Păi cum să ştim dacă tocmai când am primit chemarea spunem "Neee! Tocmai acum? Nu vezi ce lucru important făceam eu? Sau nu făceam nimic, dar acum era momentul meu de odihnă." 

Poate că nu toţi vom fi prooroci precum Iona, să salvăm o naţiune de la distrugere doar spunând câteva cuvinte. Dar de câte ori un cuvânt, o vorbă bună pe care le-am putea spune într-o situaţie, o mână de ajutor ar putea totuşi să mângâie un suflet de om. (Şi de foarte multe ori acest suflet vine chiar din propria familie - soţ/soţie, copil care are nevoie de noi, dar suntem prea obosiţi/ ocupaţi/ stresaţi ca să ne întrerupem activitatea)

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu mi-am dat seama din nou, citind azi aceste câteva cuvinte, cât de des fug de chemarea de acum a Domnului, aşteptând să mă cheme altfel. 

Îmi dau seama din nou că întreruperile (binecuvântate) sunt o binecuvântare, chiar dacă incomode, pentru că fac parte din voia Lui cu mine. Slavă Ţie, Doamne, şi dă-mi, Te rog, ochi să văd şi inimă să răspund la fiecare dintre acele momente în care mă simt de ca şi cum mi-ar fi tras preşul de sub picioare şi-mi vine să fug de la faţa Ta!