sâmbătă, 3 aprilie 2010

Sărbători cu pace!

Hristos a înviat!

resurrection

Hristos a înviat din morţi,
Cu moartea pe moarte călcând
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le!

Sărbători cu linişte şi bucurie!
Cristina & co

luni, 29 martie 2010

Drum spre bucurie

De ce nu ştim ce este bucuria şi nu ştim cum se obţine bucuria? Nu ştim pentru că nu-L ascultăm pe Dumnezeu. Dacă El îmi spune mie „Bucură-te!”, eu Îi spun: „Cum să mă bucur, nu vezi câte griji am?”. Adică îi arăt clar că-mi porunceşte aiurea! Ei, dar dacă m-aş opri cu smerenie la prima parte a întrebării, fără să trec la acuzaţii, la acel „cum să mă bucur, Doamne?” aş descoperi că El mă învaţă pas cu pas, ca la grădiniţă. Da, El ne porunceşte bucuria şi tot El ne învaţă meşteşugul ei. Din păcate această Învăţătură pe care ne-o dă Mântuitorul nu e cea din universităţi. Şi nici măcar cea din Seminariile Teologice. Vă rog să fiţi înţelegători că, iată, e Seminar Teologic şi în Caransebeş. Să nu-i judecaţi pe copiii aceştia! Este tot ce-aveţi mai bun în parohiile dumneavoastră. Dacă ei nu fac numai ce e mai bine, este pentru că nu-i ajută nimeni… Şi, noi suntem oameni buni, dar nu facem ce ne învaţă Dumnezeu. De ce?
Cum învaţă omul să scrie? V-aduceţi aminte cum era când eram în clasa întâi? Eu eram foarte deşteaptă de când eram mică, dar, când m-am dus la şcoală am zis că eu ştiu să scriu şi făceam nişte litere de te speriai de forma lor… Învăţătoarea zicea că nu-i bine şi eu ziceam: „Ba-i bine.” şi făceam ca mine. Şi-am fost ultima care a învăţat să scrie şi şi-acum scriu urât. De ce? Pentru că eram atât de „deşteaptă” încât n-o lăsam pe Doamna (eu am apucat cu doamna, tovarăşa a venit mai târziu) să mă înveţe. Dacă învăţătoarea zice: „Ăsta e «a» şi se face aşa” şi laşi mâna moale, îţi iese un «a» de toată frumuseţea! Dar, dacă faci ca Siluana (nu eram Siluana atunci, că nu ştiam ce e ascultarea) şi faci ca tine, iese prost! Or, noi nu ştim să ne bucurăm pentru că nu ne lăsăm moale în mâna lui Dumnezeu! Mântuitorul vrea să ne înveţe, Dumnezeu ne învaţă toate. Zice: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit!”. Zice: „Vă dau Duhul Meu Cel Sfânt, Care vă va învăţa toate.”. Şi noi: „Nu şi nu!”. Şi nu primim, deşi avem Duhul Sfânt de la Mirungere, dar nu-L vrem!. Cei mai bogaţi, singurii care au Duh Sfânt de la Botez sunt ortodocşii. Să mă iertaţi, dacă sunteţi şi de alte confesiuni. Şi-l avem nu pentru că suntem mai cu moţ, ci pentru că pe Acolo Se dă El! Şi cei care nu-L au, nu-L au pentru că nu vin să-L ia de Acolo de unde Se dă. Se duc în altă parte. Dar, nu asta e problema. Ci problema gravă e că, deşi suntem plini de Duhul Sfânt, Care-a venit să ne înveţe toate, atunci când Duhul Sfânt zice: „Iată! Aşa să faci!”, eu zic: „Nici mort!”. Zice Duhul: „Du-te şi dă-i o pâine omului acela!”, iar eu zic: „Ăstuia care bea?!”. Şi-atunci, dacă noi nu ne lăsăm moale în mâna lui Dumnezeu şi nu împlinim poruncile acestea mici – că ce mare lucru e să dai o pâine, ce mare lucru e să ierţi pe cineva – cum să nu Se ia de la noi? Şi atunci cine să ne mai înveţe Bucuria? Dacă noi alegem să nu iertăm, şi avem şi argumente pentru că, vezi Doamne, ne-a făcut cutare şi cutare lucru îngrozitor: s-a uitat urât la mine şi chiar a zis că sunt prost sau viclean, sau nesimţit, sau leneş! Cum să ierţi aşa ceva? O să creadă că sunt prost şi o să profite! Aşa ceva nu se iartă, nu? Şi nu iertăm. Şi nu ascultăm. Şi tot pe Dumnezeu ne supărăm! Tot pe învăţătoare mă supăram că nu scriu frumos! Şi avem necazuri! Aceasta este pornirea omului căzut. Şi cu cât e omul mai dotat, cu cât e mai bogat, cu cât e mai deştept, cu atât se împotriveşte mai tare. Pentru că acel „ştiu eu mai bine!” este împăratul meu, este domnul meu. Acel eu care zice „Las’ că ştiu eu.”. Şi-atunci, omul se loveşte. Fie că are de toate şi se plictiseşte, fie că n-are nimic şi moare de foame sau de frig sau de alte neputinţe care apar în lumea aceasta plină de durere. Şi aşa, încet-încet, prin necazurile astea învăţăm unde nu este bucurie. Şi învăţăm să renunţăm la această înţepenire, la această împotrivire. Şi vine o zi în care vrea să vadă dacă Dumnezeu e-adevărat, vrea să înţeleagă: „Dar dacă o fi Dumnezeu? Dacă ce spune El e-adevărat. Ia să fac!”. Şi astfel, când ai pus hotărârea asta „Ia să fac ce zice Dumnezeu!” începe învăţătura noastră, începem primul an de şcoală dumnezeiască. Şi-acolo descoperim încet că bucuria nu se dobândeşte prin lucruri. Vedeţi că noi ţinem bucuria legată de a avea: dacă aş avea ochii albaştri, dacă aş avea apartament, dacă aş avea bicicletă, dacă aş avea telefon cu aparat de fotografiat, dac-aş avea un prieten, dac-aş avea o prietenă, dac-aş avea o preoteasă de treabă, dacă…, dac-aş avea, atunci aş avea bucurie. Nu! Bucuria ţine de a fi! N-are nici o legătură cu a avea. Ţine numai de a fi şi asta înseamnă a fi acolo unde te cheamă Dumnezeu să fii. A fi Undeva, asta este bucuria. Unde? Pilda talanţilor ne învaţă taina Bucuriei. Îi zice Stăpânul slugii credincioase şi harnice: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!”.
Material preluat de aici

vineri, 26 martie 2010

Învredniceşte-mă, Doamne...

Zilele acestea am meditat asupra vredniciei. Am pornit de la un răspuns găsit în Meşteşugul bucuriei, dat la întrebarea „cum ştim dacă viitoarea preoteasă este vrednică pentru această postură”... M-a agăţat ideea: „de vrednic, nimeni nu e vrednic de nimic, ci fiecare e învrednicit de Dumnezeu pentru rolul pe care îl primește, dacă el e vrednic, adică harnic, în împlinirea poruncilor…”
Mă gândeam că noi ne punem întrebări asupra vredniciei în general în cazul „misiunilor deosebite” – mai ales spre preoţie; în rest, se vorbeşte mai mult de profesionalism: Faptul că eşti mai mult sau mai puţin calificat „te învredniceşte” să fii într-o anumită funcţie sau profesie. În limbajul comun, Dumnezeu „ne ajută”, dar noi suntem cei care muncim, lucrăm pentru a ne învrednici.
Dar nu numai spre latura profesională "ne învrednicim" singuri, ci şi în viaţa duhovnicească: tot "cu ajutorul" lui Dumnezeu: ţinem post, participăm la slujbe, ne spovedim, ne împărtăşim, ne rugăm... Uităm că "noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite" (Romani 8, 26)
În ultimele zile observam cum suntem învredniciţi în orice lucru bun pe care-l facem, chiar dacă asta e o mâncare pentru familie. „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat să ne păzim noi...” spunem în fiecare dimineaţă.
De fapt, cum zice Maica, Domnul e Cel ce ne învredniceşte să facem toate... şi nu numai în sensul că „ne face vrednici pentru”, ci în sensul că „ne dă putere”... iar puterea e un dar de care ne putem bucura prin împlinirea poruncilor.
"Învredniceşte-mă, Doamne, să fac porunca aceasta"
Învredniceşte-mă Doamne, să fac lucrarea aceasta - iată o scurtă rugăciune care, spusă la fiecare lucru pe care îl avem de făcut,  ne poate face să conştientizăm că ceea ce e nevoie să facem noi e să punem buna voire adică să ne învoim cu voia Domnului pentru noi şi prin noi.

"Comuniunea mesei este legatura a dragostei..."

 Iar cand se ispraveau zilele ospatului lor trimitea Iov si ii curata pe ei. (Iov 1.4) Aceasta e cea mai mare dovada de iubire. De aceea si ...