În aşteptarea primăverii...

Bucurie şi spor duhovnicesc!

Om şi natură

Vara ce a trecut am avut un concediu deosebit. O săptămână am umblat prin câteva ţări din Europa, cu maşina, ajungând până în sudul Franţei, la Marsilia.
Am străbătut Austria, Italia, apoi, pe Coasta de Azur, am părăsit autostrada pentru a ne bucura de frumuseţile pe care natura le-a propus iar oamenii le-au valorificat, făcându-le accesibile spre admirare tuturor celor ce ajung pe acolo.
Ştiu că, trecând prin kilometri întregi de tuneluri săpate în stâncă, privind la tot ce a făcut omul de-a lungul Rivierei, aveam deseori sentimentul că Dumnezeu a făcut pământul ca o invitaţie către om să-l înfrumuseţeze, să-l lucreze cu inteligenţa şi imaginaţia sa, cu râvna sa. Nu puteam să nu mă gândesc la miile de oameni care au muncit acolo, cu senzaţia că indiferent cum ar fi fost fiecare dintre ei, personal, lucrând la minunăţii de asemenea anvergură, nu se poate să nu-L bucure pe Dumnezeu prin această modelare atât de ingenioasă a lucrărilor Lui - natura creată. Am perceput-o ca pe o conlucrare divino-umană al cărei scop e frumosul şi armonia.
Mi-am adus aminte de momentele acelea citind azi din părintele Stăniloae, din Ascetică.

"Sf. Maxim Mărturisitorul spune că în universul creat sunt ascunse raţiunile divine, iar misiunea noastră este ca, prin acţiunea noastră condusă de raţiunea din noi, să facem să iasă deplin la lumină aceste raţiuni şi armonia dintre ele, care le subordonează unei unice raţiuni majore... Civilizaţia tehnică, descoperind rând pe rând energiile naturii şi legile de utilizare a lor, scoate la iveală tot mai multe din aceste raţiuni şi tot mai vaste conexiuni între ele, iar gustul de armonie şi de estetică al diferitelor civilizaţii, modelând natura ca mediu al omului, face ca aceste raţiuni să se răspândească peste faţa lucrurilor ca o lumină... La această operă, dirijată de providenţa divină, dar înfăptuită prin fiinţele create conştiente, este obligat fiecare să participe. Spiritualitatea creştină, departe de a dispensa pe cineva de această colaborare, i-o impune fiecăruia ca o condiţie sine qua non pentru a ajunge la desăvârşire. De la Evagrie Ponticul, sau chiar de la Origen, şi până la Sf. Maxim Mărturisitorul şi mai departe, credinciosul care vrea să dobândească desăvârşirea, înainte de a ajunge un gnostikos trebuie să fie un praktikos. Căci nu se poate face cineva capabil să vadă raţiunile din lucruri, şi prin ele, pe Dumnezeu-Cuvântul, dacă nu s-a dedicat mai întîi filosofiei lucrătoare, sau împlinirii poruncilor".

Nu suntem cu toţii artişti, în sensul consacrat al cuvântului, dar fiecare dintre noi suntem chemaţi la a fi creatori, împreună-lucrători cu Dumnezeu împlinind lucrurile noastre banale, de zi-cu-zi cu gândul la Slava lui Dumnezeu, conectaţi la excelenţă, cu exigenţa lucrului bine făcut.
Este un verset la care mă gândesc foarte des, pe care cred că l-am mai citat în vreo câteva postări, care surprinde măreţia lucrării noastre:

"Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele." (Efeseni 2, 10)

Cum putem depăşi egoismul?