Din secretele unei căsnicii fericite

Am descoperit recent o carte foarte interesantă, referitoare la arta de a avea o căsnicie frumoasă. Se numeşte „Cum să-ţi îngrijeşti soţul”, de dr. Laura Schlessinger şi poate fi procurată de aici. Abia am început s-o citesc, dar deja mi-a atras atenţia cu câteva lucruri. Îmi place foarte mult că valorizează rolul femeii în familie (care în ultima vreme este „uşor” subminat de mesajele feministe transmise pe toate canalele).

Mi-a atras atenţia un mesaj al unei soţii care a sesizat rolul recunoştinţei în viaţa de cuplu şi cum se poate exersa aceasta practic:

• "Îi mulţumesc zilnic lui Dumnezeu pentru că am un bărbat minunat, subliniind în mod special calităţile pentru care sunt recunoscătoare;
• Caut zilnic modalităţi de a-i mulţumi soţului meu (încercând să înţeleg ce îl mulţumeşte, să-i anticipez nevoile);
• Evit cărţile, emisiunile, revistele care descriu cum ar trebui să fie o căsnicie, o familie sau un soţ şi fac un efort conştient să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am, în loc să-i schimb pe cei din jur;
• Îmi asum responsabilitatea pentru propria mea stare emoţională; încerc să fiu odihnită, să nu exagerez şi apoi să mă plâng, să păstrez contactul cu prietenii care au o influenţă pozitivă asupra mea;
• Mă concentrez asupra faptului că trebuie să întreţin un cămin şi îmi aduc aminte că asta e cea mai importantă responsabilitate a mea, reprezentând o valoare eternă; cu cât fac mai mult acest lucru, cu atât sunt mai fericită şi mai mulţumită."

Sfânta Teosevia, Slujitoarea lui Dumnezeu şi a oamenilor

Sfânta Teosevia (10 ianuarie) a fost soţia Sf. Grigorie de Nyssa. Datorită curăţiei vieţii sale şi dorinţei de a sluji oamenilor, a intrat în rândul diaconiţelor, după rânduiala bisericească a vremii (sec IV)

Era binecunoscută locuitorilor din cetatea Nyssei, regiunea Capadociei, prin viaţa sa plină de nevoinţe şi dedicată slujirii aproapelui. Ca diaconiţă, în biserica din Nyssa, îi îngrijea pe cei bolnavi, dădea hrană celor săraci, se ocupa de creşterea orfanilor şi catehiza femeile în vederea primirii botezului creştin. Întocmai cum arată şi numele, Teosevia şi-a închinat viaţa slujirii Bisericii, preamărindu-L şi adorându-L pe Hristos. Atunci când Sfântul Grigorie a trebuit să ia calea exilului vreme de trei ani, Sfânta Teosevia l-a urmat cu aceeaşi credincioşie şi dăruire de sine ce i-a caracterizat mereu trăirea.

Trecerea la Domnul, din anul 395, a Sfintei Teosevia a îndurerat întreaga comunitate creştină. La moartea Sfintei Teosevia, Sfântul Grigorie de Nazians îi scria Sfântului Grigorie, pentru a-i uşura suferinţa: "... Ea, care a gustat din binecuvântările vieţii, a scăpat de amărăciunile acesteia prin scurtarea anilor şi, mai înainte ca ea să fie obligată să poarte doliu pentru tine, a fost cinstită de către tine prin acea solemnă slujbă de înmormântare. Crede-mă că şi eu plâng după ea, dar, dacă nu ca tine, ceea ce ar fi o exagerare, atunci o plâng cu o întristare mai mică doar decât a ta. Dar trebuie să simţim prezenţa atotprezentei pronii Dumnezeieşti, cea care acum a luat-o pe Teosevia mea (şi o numesc 'a mea' fiindcă a trăit o viaţă înduhovnicită iar înrudirea spirituală e mai puternică decât cea trupească). Teosevia, slava Bisericii, podoaba lui Hristos, sprijinul generaţiei noastre, speranţa femeilor; Teosevia, cea mai frumoasă şi mai slăvită dintre toate toate frumuseţile din Brethren; Teosevia, cu adevărat sfântă, cu adevărat soţie, de preot de o egală cinstire şi vrednicie faţă de Sfintele Taine..."

Să luăm aminte aşadar la viaţa jertfelnică a Sfintei Teosevia, soţie preacinstită, diaconiţă devotată Bisericii, plină de iubire faţă de Hristos şi faţă de oameni. Să medităm la deosebita preţuire şi veneraţie pe care marii Părinţi ai Bisericii au arătat faţă de parfumata floare întru virtuţi a Capadociei. (Sinaxarul Sfinţilor Capadocieni, Ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2009)

Gânduri la rădăcina Crucii

Nu ştiu cum e la alţii Crucea, dar la mine o simt fizic, înrădăcinată în durere, atunci când trebuie să renunţ la mine. De aceea am început s-o cunosc atât de bine când mă doare ceva. Şi când mă doare, îmi aduc aminte de darurile trecute şi mă întreb: „Doar bucuria o voi primi? Durerea nu?” Şi întotdeauna, dar întotdeauna, din această durere ţâşneşte bucuria, învierea. Dar niciodată nu o pot prevedea sau determina înainte. Înainte de a conştientiza această durere. Câtă vreme „sunt durută” şi plâng de durerea lui „de ce aşa? – eu vreau altfel”, am impresia că nu se va termina niciodată. Şi când îmi dau seama că la acest "altfel" trebuie să renunţ (de vreme ce chiar "aşa" e şi nu "altfel"), atunci durerea devine sfâşietoare.
Bucuria e de la Domnul, El coboară în durerea mea şi mă ridică, învăluindu-mă în cer.