Despre libertate

''Niciodată nu-ţi asiguri propria libertate dominând. Nu există libertate adevărată în izolare: te afunzi şi rămâi în izolare în virtutea imposibilităţii de a te elibera de tine însuţi. Omul vrea atunci să fie stăpânul lui însuşi şi este dominat de sine însuşi [...]
Numai o altă libertate adevărată, care este o libertate faţă de orice patimă şi care nu vrea să domine, afirmă şi menţine propria mea libertate... Fiecare libertate devine un fel de suport al libertăţii celuilalt. În libertatea mea eu simt libertatea celui cu care eu sunt în relaţie. Nu este o libertate care se dezinteresează de mine, nici o libertate care vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul faţă de persoana mea şi faţă de sine însumi.
Când cer cuiva atenţia sa, iubirea lui, această atenţie şi această iubire vin către mine, dorite de mine, chemate de libertatea mea. Şi dacă acela îmi dă această atenţie şi această iubire fără să vrea să mă domine, nu numai că nu vrea să mă domine prin acestea, dar mă eliberează şi de mine însumi. Căci necăutând să îmi apăr libertatea mea în faţa lui, eu mă uit pe mine însumi, adică nu vreau să îi răspund lăsându-mă dominat de mine însumi sau cu voinţa de a-l domina pe el. Eu trăiesc în mod liber din darul iubirii sale, din libertatea lui faţă de orice voinţă de a mă domina. Astfel, adevărata libertate a celuilalt susţine adevărata mea libertate. Doar în atmosfera unei alte libertăţi se actualizează libertatea mea. Numai o altă libertate îmi hrăneşte libertatea mea. Dacă afirm libertatea altuia, libertatea lui alimenteată de mine alimentează la rândul său întreaga mea libertate personală. Dar numai în atmosfera libertăţii necreate se pot afirma toate libertăţile create. Acestea se menţin între ele în mod reciproc prin cererea şi prin dăruirea iubirii.'' (Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt)

"Tine mintea in iad..."

Ierom Rafail Noica Cuvantul proorocesc
Asculta mai multe audio Evenimente »

"Dacă înţelegem drept, cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este însăşi structura vieţii duhovniceşti. Drept înţeles partea întâi a cuvântului înseamnă şi reprezintă realismul cu care să trăim, iar realismul duhovnicesc este încă un nume pentru virtutea smereniei. Părintele Sofronie zice: „Mândria încearcă să-şi închipuie o lume şi să trăiască în ea. Smerenia primeşte lumea aşa cum a zidit¬
o Dumnezeu”. Pot adăuga că primeşte şi realitatea păcatului aşa cum o vede, începând cu mine însumi.
Mândria încearcă să-şi iasă din viziunea asta, smerenia primeşte că asta sunt, Doamne! Însă, smerenia cuprinde şi cealaltă latură („nu deznădăjdui”) a cuvântului şi a realităţii, încrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi tot Părintele Sofronie defineşte smerenia ca fiind „acea calitate a iubirii dumnezeieşti care se dăruieşte celui iubit fără întoarcere asupră-şi”. Deocamdată subliniez că deci smerenia este o calitate a iubirii, ţine de dragoste. Şi dacă ţine de dragoste, smerenia are încredere în Dumnezeu, încredere, poate la început, intuitivă, mai pe urmă întărită şi de experienţă şi de primirea cuvintelor dumnezeieşti. Tot smerenia este cea care înţelege ce înseamnă: „..şi nu deznădăjdui” şi o înţelege nu ca o interdicţie în plus – de altfel, nu există interdicţii în Dumnezeu. Nu există interdicţie în Dumnezeu, dar noi, păcătoşii, proiectând asupra lui Dumnezeu starea noastră, mentalitatea noastră, vedem tot felul de lucruri interzise. Vedem şi în acest: „Nu deznădăjdui!” încă o interdicţie în plus. „Ţine-ţi mintea în iad…” este, pur şi simplu, realismul pe care-l trăim fiecare la nivelul nostru, acum. „Nu deznădăjdui” este dumnezeiasca mângâiere prin care înţelegem că orice se întâmplă în viaţa omului, în gândul lui Dumnezeu şi în atotputerea lui Dumnezeu nu este decât o cale spre mântuire."

Vecernie
Asculta mai multe audio Diverse »

Psalmul 140
1. Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine.
2. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară.
3. Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele.
4. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele; iar cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.
5. Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătoşilor să nu ungă capul meu; că încă şi rugăciunea mea este împotriva vrerilor lor.
6. Prăbuşească-se de pe stâncă judecătorii lor. Auzi-se-vor graiurile mele că s-au îndulcit,
7. Ca o brazdă de pământ s-au rupt pe pământ, risipitu-s-au oasele lor lângă iad.
8. Căci către Tine, Doamne, Doamne, ochii mei, spre Tine am nădăjduit, să nu iei sufletul meu.
9. Păzeşte-mă de cursa care mi-au pus mie şi de smintelile celor ce fac fărădelege.
10. Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii, ferit sunt eu până ce voi trece.
Psalmul 141
1. Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat.
2. Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune.
3. Când lipsea dintru mine duhul meu, Tu ai cunoscut cărările mele. În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie.
4. Luat-am seama de-a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască. Pierit-a fuga de la mine şi nu este cel ce caută sufletul meu.
5. Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am: "Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii".
6. Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte. Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc, că s-au întărit mai mult decât mine.
7. Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude numele Tău, Doamne. Pe mine mă aşteaptă drepţii, până ce-mi vei răsplăti mie.