Atunci cand exista dragoste...

... Chiar si departe de s-ar afla unul de celalalt, se afla aproape, pentru ca dragostea lui Hristos nu poate fi limitata prin distante.
***

- Maica Stareta, i-ai scris urari lui Dimitrie, care acum se casatoreste

- I-am scris, Parinte.

- Adu-mi felicitarea sa completez si eu ceva: "Hristos si Maica Domnului sa fie cu voi. Dimitrie, iti dau binecuvantare sa te certi cu toata lumea, in afara de Maria. La fel si Mariei". Ia sa vad daca vor intelege la ce ma refer.

Cineva m-a intrebat: "Ce uneste mai mult pe barbat cu femeia sa". "Recunostinta", ii raspund. Unul iubeste pe celalalt pentru ceea ce ii daruieste. Femeia ii da barbatului ei increderea, devotamentul si ascultarea sa. Iar barbatul ii da femeii siguranta ca o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar si o mare servitoare, iar barbatul este stapanul casei, dar si hamalul ei.

Sotii trebuie sa aiba dragoste curata intre ei, pentru ca existand un climat pasnic in familie, sa-si poata indeplini datoriile lor duhovnicesti. Pentru a trai in chip armonios sotii trebuie din inceput sa puna ca temelie a vietii lor dragostea, dragostea cea scumpa, care se afla in nobletea duhovniceasca, in jertfirea de sine si nu in dragostea cea mincinoasa, lumeasca si trupeasca.

Motherhood--Victorian Couple
Atunci cand exista dragoste si jertfire de sine, totdeauna se pune unul in situatia celuilalt, il intelege si-l doare. Si atunci cand cineva il primeste pe aproapele sau in inima sa indurerata, il primeste pe insusi Hristos, Care il umple cu si mai multa veselie duhovniceasca.

Atunci cand exista dragoste chiar si departe de s-ar afla unul de celalalt, atunci cand o cer imprejurarile, se afla aproape, pentru ca dragostea lui Hristos nu poate fi limitata prin distante. insa atunci cand, Doamne fereste, sotii nu au dragoste intre ei, desi s-ar afla aproape, in realitate insa se afla departe unul de altul. De aceea trebuie sa se straduiasca sa pastreze dragostea in toata viata lor si sa se jertfeasca unul pentru celalalt.

Dragostea trupeasca ii uneste la exterior pe oamenii lumesti, dar numai atata vreme cat exista factori lumesti (bani, frumusete, pozitie sociala, etc. - n. tr.), si ii desparte atunci cand ele dispar, ducandu-i astfel la pierzare. In timp ce, atunci cand exista dragostea duhovniceasca, cea scumpa, chiar daca unul dintre soti isi pierde acesti factori, aceasta nu numai ca nu-i desparte, ci ii uneste si mai mult. Atunci cand exista numai dragoste trupeasca, si daca, de pilda, femeia afla ca sotul ei a privit la alta, atunci ii arunca vitriol in ochi si il orbeste. In timp ce, atunci cand exista dragoste curata, o doare mai mult si cauta cu orice chip sa-l aduca iarasi pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.

Odata a venit la Coliba un oarecare medic grec din America. Am vazut ca avea un chip luminos si de aceea l-am intrebat cu discretie despre viata lui. "Parinte, mi-a spus, sunt ortodox, dar pana in ultima vreme nici posturi nu am tinut, nici la biserica nu am mers. Intr-o noapte am ingenunchiat in camera mea, ca sa-L rog pe Dumnezeu pentru o problema ce ma preocupa, cand deodata camera s-a umplut de o lumina placuta. Pentru destula vreme nu vedeam nimic fara numai lumina si simteam o pace negraita inlauntrul meu".

M-am minunat, deoarece am inteles ca omul acesta se invrednicise sa vada lumina necreata, si de aceea i-am cerut sa-mi spuna ce se intamplase. "Parinte, mi-a spus, sunt casatorit si am trei copii. La inceput o duceam bine in familie. Dupa o vreme insa femeia mea nu a mai avut rabdare sa se preocupe de casa si de copii, si de aceea cerea mereu sa iesim la plimbari cu prietenele ei. I-am facut hatarul. Dupa putin timp mi-a spus ca vrea sa mearga singura cu prietenele ei. Am primit si aceasta, iar eu ma ingrijeam de copii. Dupa aceea nu a vrut sa mergem in concediu impreuna, ci a cerut bani sa mearga singura. Si apoi mi-a cerut un apartament, ca sa traiasca singura. Am facut-o si pe aceasta. Dar ea isi aduna acolo pe prietenii ei. in acest rastimp incercam s-o ajut in felurite chipuri, cu sfaturi, etc, ca sa o conving sa-i fie mila de copiii nostri, dar ea nici nu voia sa auda. in cele din urma mi-a luat o mare suma de bani si a disparut. Cautam si intrebam de ea peste tot, insa nici un rezultat, ii pierdusem urma cu desavarsire. Intr-o zi am aflat ca venise aici in Grecia si locuia la o casa de des-franare. Mahnirea mea pentru halul in care ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mahnire, am ingenunchiat sa ma rog. "Dumnezeul meu, am spus, ajuta-ma s-o gasesc si sa fac tot ce imi va sta in putinta ca sa nu-si piarda sufletul. Nu pot suferi s-o las in halul in care a ajuns". Si atunci m-a invaluit acea lumina si inima mea a fost inundata de pace". Atunci eu i-am spus: "Frate, Dumnezeu a vazut rabdarea, nerautatea si dragostea ta si te-a mangaiat in acest chip".

De aceea spun ca ne vor judeca mirenii. Vedeti, acesta care era medic in America, care avea o astfel de sotie, si care traia in conditiile si mediul de acolo, de ce lucruri minunate s-a invrednicit! (Pr. Paisie Aghioritul, Viata de familie)

Case şi case...

Ati mai dormit in ultima vreme intr-o casa de lut? pe un pat de lemn, acoperit cu saltea de paie?
***
Traim in care totul devine artificial, totul e facut din plastic, de la mancarea pe care o ingeram, la hainele pe care le imbracam, la casele in care locuim; toate materialele care ne inconjoara sunt din ce in ce mai indepartate de natura din care
facem parte, regimul de viata e unul nesanatos, ne indepartam de ceea ce a creat Dumnezeu, valorificand la maximum resursele unei lumi ce evolueaza cu o viteza ametitoare; ce stiam ieri devine vechi si anacronic, totul se schimba si ne antreneaza intr-o relativizare accentuata a lumii, incat ajungem sa ne intrebam daca ceea ce stiam mai este real sau ceea ce traim e real. Care este realitatea? Realitatea e cea pe care o invatam de la natura inconjuratoare, care respecta legile ei de evolutie, nescrise, dar sadite inca de la creatie de catre Dumnezeu sau cea pe care o cream noi, in care nu mai respectam nici macar ritmul zi/noapte, in care poti face totul oricand, prin artificii de timp, prin "fentare" a firescului lucrurilor.
***
Stresul din ultima vreme, cred, nu ma lasa sa dorm; azi-noapte m-am culcat cand pasarile vecine s-au trezit: pe la 4.30 adica. Am dormit pana la 9. Noroc ca fetele sunt mai aproape de ritmul naturii si s-au trezit, pregatindu-se pentru mers la biserica.
Am ajuns la timp - si Sfanta Liturghie a inceput mai tarziu, caci s-a citit si Acatistul Sfintilor Apostoli. In Biserica, timpul sta pe loc, face parte din vesnicie. E ca si cum intri intr-o bucla temporala care te odihneste, caci desfasurarea molcoma si stabila a momentelor slujbei te forteaza sa-ti mai temperezi viteza cu care viata "din afara" te obisnuieste.
Daca ai o intalnire la 13, spre exemplu, slujba tine loc de ceas: stii ca la 12, 12 si ceva se termina si nu mai ai nevoie sa te uiti la ceas; te lasi in leaganul cantarilor, in voia marturisirii. Daca poti sa te detasezi de "toata grija cea lumeasca", poti zice ca esti, pentru catva timp, la adapost de tornada timpului. Abia asta e timp de odihna, caci noaptea sau ziua, cand zici ca "te odihnesti" (daca apuci), tot vin gandurile si proiectele pe care le ai de desfasurat: ce mai e nevoie pentru casa, copiii si-au rezolvat ce aveau de facut, maine avem de platit intretinerea, la serviciu, trebuie sa vorbesti cu X sa iti dea sau sa-i dai dosarul la timp si tot asa.
La biserica, nu te gandesti "cand se termina", pentru ca de aia ai venit, nu? sa stai la slujba. Ai venit, te-ai "predat". Si ai predat toate: si copii, si intretinere, si serviciu. Pe copii i-ai predat si pentru cele de maine, si pentru cele de acum: "la biserica stam cuminti!" "Mama, dar vreau..." "La biserica stam cuminti; iti dau dupa slujba."
***
Intrebam si ma intrebam la inceput cand am stat ultima oara intr-un mediu natural. Intr-un mediu care sa odihneasca, asa cum odihneste biserica (macar o umbra). Care sa indemne la respectarea ritmului naturii; care sa indemne sa-ti descoperi ritmul naturii proprii.
***
Da, intrebarea mi-a venit citind cartea "The Hand-Sculpted House", la care se gasesc referinte in coloana.
Urmeaza sa ne mutam, dar pana la pasul respectiv mai avem ceva reparatii de facut la casa, care e veche si necesita renovari.
Cartea este un ghid de construire a unei case de lut; casa clasica, de tara, de care ne ferim atat de mult in ultimii ani. Este un indemn de reconsiderare a integrarii vietii omului in natura din care face parte, respectand-o si infrumusetand-o, adaptand-o in mod edenic la necesitatile personale.
O prima idee care mi-a atras atentia a fost diferenta pe care o face autorul intre destinatiile spatiilor: sunt spatii "prin care treci" (goingthru) si spatiile "in care stai" (beingin). Un hol, o carare din gradina, o usa, sunt locuri "prin care treci". Un pat, o cada, un fotoliu, sunt locuri in care "esti". Idealul e ca locurile prin care "treci" sa conduca la cele in care "esti"
"Toata esenta lui ACASA este sa fii in ea fiinta care "este" (human being), nu care "trece" (human going). Cultura noastra e orientata pe "trece" - permanenta miscare, actiuni scurte si rapide, aproape ca uitam sa mai "fim".
Traim intr-o lume publica, creata aproape in mod exclusiv pentru a trece prin ea rapid, o lume a autostrazilor, aeroporturilor, coridoarelor; nici parcurile nu mai sunt pentru "stat": ele sunt pentru ca oamenii sa alerge, sa se plimbe, uneori nici banci nu sunt. Iar casele sunt create in jurul "diagramei de circulatie", pentru a facilita miscarea in orice directie cat mai rapida, ajungand sa fie o retea de coridoare invizibile cu aproape nici un loc unde sa "fii", sa te simti in siguranta, sa te relaxezi... O casa ar trebui sa fie un antidot al culturii "fir intins". atunci cand esti in ea, ar trebui sa-ti spuna: "Stai aici, simte-te bine, fii tu insuti, esti acasa acum".
***

Sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

La aceştia care altă pricină mai mare de laudă ar putea cineva să gândească a afla, afară de mărturisirea şi chemarea Domnului.