{Jurnal de recunoștință : Ziua 8 / 90} - nădejde

Azi mulțumesc pentru nădejde. Darul Domnului. Când lucrurile par că merg din rău în mai rău, a rămâne ancorat în credință este masca de oxigen care te ajută să mergi mai departe. Mi-a venit în minte în seara aceasta imaginea lui Ulise. Pornind în călătoria pe mare (descrisă de către Homer în Odiseea), Ulise știe că vor fi ademeniți de sirene. Pentru a putea depăși această ispită,  poruncește ca el să fie legat de catarg, în vreme ce însoțitorii săi își vor fi acoperit urechile cu ceară. S-a folosit această metaforă și pentru lucrarea duhovnicească. Mi-a venit gândul că în aceste vremuri parcă mai mult avem nevoie să ne acoperim urechile pentru a nu auzi cântecul ispititor al sirenelor (informații care ne copleșesc, ne destabilizează și au ca efect principal tocmai pierderea nădejdii, a credinței și a dragostei în final), ca să putem răzbate cu sufletul nerănit, strâns legat de Hristos cu funia rezistentă a nădejdii.

"Ulysses and the Sirens" (1909) - Herbert James Draper

Mulțumesc pentru primăvară. Pentru faptul că am mai transplantat niște primule foarte viu colorate.
Mulțumesc pentru sora mea.

{Jurnal de recunoștință - Ziua 7/90}: Prezență

Ieri mulțumeam pentru timp. Azi, mulțumesc pentru oamenii din alte momente ale vieții mele care au reapărut în viața mea în ultima vreme (ultimele două săptămâni), de parcă alinierea la noul start (știți voi, lumea nouă de după minunea asta de virus) ar vrea să începă de la un zero, cu toate încheiate, recuperate. Altfel, îmi pare un pic ciudat altfel ca trei persoane din perioada copilărie-tinerețe pe care eu nu le-am căutat să mă contacteze așa, random (și fără să particip la vreo provocare pe facebook!).  Au fost niște reîntâlniri plăcute, pentru că erau oameni pe care îi apreciam, care mi-au arătat cât de prezent e timpul, chiar trecut. Că odată întâmplată o conexiune, ea nu se mai pierde, oricât de efemeră ar fi fost.
Mulțumesc apoi pentru liniște. Am hotărât să ies din online/tv. Am mai avut niște ședințe, am mai comunicat cu lume, ce era necesar, dar în rest, gata. Și nicio știre. Și am trăit starea aceea de liniște totală, cuprinsă într-o Prezență blândă. Când mă uit la icoana Lui, mă afund în liniște, într-un neant atemporal.

Mulțumesc pentru flori. Și mai ales pentru florile care se încăpățânează să învie chiar și atunci când par pierdute, pentru cele care înfloresc chiar și în cele mai grele condiții. Aveam o begonie care a fost ruptă de motanul nostru care astă iarnă își căuta de joacă agățându-se de tot ce putea să miște. Am lăsat ghiveciul gândind că voi pune altceva în primăvară, dar nu am aruncat pământul. Și zilele trecute, încercând să pun o violetă de Parma, am dat peste ceva ce părea ca având sevă, în loc să fie doar un ciot uscat, la nivelul solului (lăsasem rădăcina, nici nu știam de ce, la momentul la care am aruncat planta ruptă) Azi deja am văzut frunzulița răsărind deasupra.

Aceasta este o anemonă care înflorește la mine în grădină (bine, mult spus grădină, pentru că sunt de fapt niște plăci de pavaj într-un colț de curte) de cel puțin 7 ani și în fiecare an mă minunez pentru că nu știu de unde e, pentru că eu nu am pus-o, iar înainte nu fusese (noi suntem aici de mai mult de 10 ani). Adică nu era când ne-am mutat și deodată a apărut. Și se înmulțește prin bulbi, nu prin semințe care zboară. E una din tainele minunate de care mă bucur în fiecare primăvară și de fiecare dată, când se usucă, mă întreb dacă va mai înflori anul următor. În definitiv, poate să dispară așa cum a apărut. Și ce mă bucur când o văd din nou! O primesc ca pe un dar în fiecare primăvară.

{Jurnal de recunoștință - Ziua 6/90}: încredere

Mulțumesc pentru încredere. Azi am mâncat mâncare făcută de una din fetele mele. Fac toate, nu-i bai. Dar azi am avut o conștientizare că viața merge înainte, de ca și cum copiii mei sunt unii dintre cei care duc flacăra ei mai departe.

Mulțumesc pentru pace. Deși văd și aud ce se întâmplă în țară și în lume, am nădejdea că va ieși un sens și din asta. Frankl spunea că unul din cele trei sensuri ale vieții e cel al asumării suferinței. Să treci cu demnitate prin suferință.* Iar Mântuitorul spunea: "În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33) - Interesant că niciodată nu ne împăcăm cu felul în care vin necazurile/ suferința. Ne ia prin surprindere, oricât de mult am zice că „era de așteptat”. Sau de ca și cum ar putea veni vreodată în vreo formă mai plăcută pentru cel care o trăiește! Când lumea din jurul nostru se îmbolnăvește, tot ne mai gândim că pe noi sau pe ai noștri nu ne prinde. Trăim poate, cum zicea tot Frankl, iluzia grațierii. Citeam nu știu pe unde că soția unui mare cercetător se îmbolnăvise de cancer. Iar cunoștințele, prietenii erau uimiți (vorba aceea, era soția marelui om de știință care studia am impresia chiar în domeniu!) și o întrebau: "Cum, chiar dvs. v-ați îmbolnăvit?!?" Iar ea se uita la ei și îi intreba: "De ce nu?!?".

Mulțumesc pentru timp.


_____________
(*) Tot vin acum, datorită condiției acestea de #stămacasă, comparații cu închisoarea. Nu ne putem compara cu cei care au fost cu adevărat în închisori sau lagăre. Dar avem nevoie să fim înțelegători cu noi în suferință. Frankl spune despre felul cum trăim suferința, suficient ca să înțelegem: „este posibil să practici arta de a trăi chiar și într-un lagăr de concentrare, deşi suferinţa este omniprezentă. Să fac o analogie: suferinţa omului se aseamănă cu comportamentul gazului. Dacă se pompează o anumită cantitate de gaz într-o încăpere goală, gazul va umple camera complet şi uniform, indiferent cât de mare ar fi ea. Tot astfel, suferinţa umple întru totul sufletul uman şi gândirea conştientă, indiferent dacă e vorba de o suferinţă mare sau de una mică. De aceea „mărimea” suferinţei umane este absolut relativă.” (p. 36)