Cuvântul anului 2018

Anul 2018 a venit cu darurile lui și deja suntem spre jumătatea lunii februarie.
M-am gândit încă din primele zile ale lui ianuarie care ar fi gândul, cuvântul anului.

Și, după deliberări interioare, am hotărât să fie:

  

A mă încredința Domnului, cu gândurile și planurile mele, cu provocările care vin de la alții

A încredința Lui, în fiecare dimineață, ceea ce am de trăit/făcut peste zi. A încredința fiecare moment, fiecare clipă, este un exercițiu al împlinirii îndemnului de a ”căuta Împărăția” (Mt. 6, 31-34)

Am descoperit acum câțiva ani cât de mult schimbă lucrurile faptul de a-I încredința Domnului soarta acțiunilor pe care le fac ori le am de făcut. Încredințez copiii, viața, siguranța și evoluția lor; îmi încredințez soțul și lucrurile care țin de el; încredințez obligațiile și angajamentele exterioare; încredințez toate relațiile și toți oamenii, știind că mă voi întâlni și relaționa exact cu cei cu care e nevoie să o fac, într-un fel sau altul.

Mintea se liniștește, inima primește pace, știu că totul este în Pronia Lui. El are cunoștință și purtare de grijă pentru toată viața mea, de la început până la sfârșit, deci sunt în siguranță! 

Dar uneori, în vârtejul zilelor, cu oameni, cu lucruri de făcut, cu proiecte de pus în practică, mă las purtată în afară, într-o mișcare centrifugă. E incredibilă forța cu care, odată lăsând să scape mintea înspre rezolvarea unei probleme mici, tot alte și alte probleme se adaugă și cer birul lor de timp de gândire și organizare până când la un moment, realizez că sunt atât de împrăștiată de abia mai pot să mă adun. Și câtă oboseală se adună, câtă greutate! Ok, unde sunt acum? Spun ”stop!”, respir și îmi aduc aminte. Nu sunt singură!

Exercițiul zilnic de încredințare este o modalitate prin care viața capătă o anume suavitate, o grație, o lejeritate. Mântuitorul spune ”veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați.” Aș putea parafraza, spunând, ”încredințați-vă Mie”. Și ce găsim, în urma acestei încredințări? ”veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29)

Este greu pentru omul contemporan să se încredințeze. Atâtea lucruri țin de el! Și apoi, unde ar mai fi satisfacția personală dacă toate s-ar face de către Dumnezeu?! Ori, alt gând, ”cum adică? păi dacă las toate în seama Lui, nu înseamnă că sunt leneș, superficial, că fug de responsabilitate și asumare?”

Mai întâi, Domnul se bucură tare să ne lase să ne bucurăm de ceea ce se face prin noi, de ca și cum chiar noi am fi cei care le-am făcut, deși spune clar, în Crez: ”prin Care toate s-au făcut”: deci și cele bune pe care le facem noi, ca oameni, dacă sunt aduse la materializare. Noi doar ”umblăm întru ele”, cum spune în altă parte (Efeseni 2, 10) și am mai vorbit despre asta aici și aici.

La a doilea gând, răspunsul ar fi că, lăsându-le în seama Lui, încredințând Lui, vom fi uimiți cât ”spor” căpătăm să facem și lucrurile pentru care credeam că nu sunt resurse ori că nu se pot face ori că nu e momentul. Cum întâlnim persoanele care ne pot ajuta în ceea ce e de făcut, cum apar idei, cum totul se orchestrează până la nota cea mai fină. Pentru că punctul de control e undeva mai sus, mai la înălțime, și toate cele necesare se pun în mișcare pentru a se împlini ceea ce e de împlinit, fiind în planul Lui.

Gânduri de sfârșit de an

Se apropie anul de grație 2018. Se vehiculează termenul de majorat al secolului. Așa cum ne șade bine ca oameni, căutăm semnificații, creăm prilejuri de celebrare, ne delimităm cadre, limite între care să desenăm încă un an de viață.

Anul 2017 a fost pentru mine un an de asumare, după cum îmi propuneam încă de la începutul lui. În vara vieții, văd cum pășesc într-un anotimp care mă propulsează ca de la sine înspre mărturisire și lucrare asumată și matură. Mă bucur să mă regăsesc astfel, mă bucur să fiu, să calc pe o cale care s-a deschis pentru mine și să fiu în acest sens mărturie a asumării personale. Mă bucur să trăiesc ”pe viu” realitatea umblării în faptele pe care Dumnezeu le-a gătit pentru mine mai înainte (Ef. 2, 10).
Ce am mai învățat până acum?
Să nu mă grăbesc, căci viața nu e ceva ce trebuie prins din urmă, ci dimpotrivă, timpul e o resursă personală, e darul meu, pe care am nevoie să-l chivernisesc responsabil, dar nu nevrotic. Că în timp mă întâlnesc cu materia, mă întâlnesc cu viața pe acest pământ, în toate formele ei materiale, și o pot jongla. Dincolo, e veșnicia și nematerialul.

Am învățat că și timpul poate fi înveșnicit, dacă aleg să privesc la partea în care se vede Prezența Celui Veșnic. Și că în felul acesta și materia se fluidifică și devine eterică. Mai ușor de schimbat, dar mai greu de prins.
Și am mai învățat, multe. Dar dincolo de toate, în continuare, să mulțumesc pentru darul acesta minunat, extraordinar și uimitor, care este viața mea. Și pentru toți cei care sunt în ea.

”Adevărata călătorie a pocăinței le vindecă pe toate”

... Ce vedeți nevindecat, și toate durerile prin care treceți, vor fi răscumpărate de Dumnezeu
Pr. Rafail Noica
***
Ce este pocăința?

Descopăr că pocăința este nimic altceva decât avântul unui suflet de la viața aceasta biologică ‒ și, de la un punct încolo, plicticoasă ‒, către nețărmurire, către veșnicie.

Avântul înseamnă să călătorești undeva, și nu vorbim simbolic.

Este o călătorie reală, doar că nu fizică.

Pentru a ajunge la Împărăția Cerurilor, la nestricăciune, la sfințenie, la veșnicie, facem o călătorie lăuntrică.

Trecând prin anumite experiențe de-a lungul vieții, ajungi să vezi lucruri pe care nu le-ai văzut înainte.

Ce înseamnă aceasta? De unde erai și până unde ai ajuns acum, vezi noi priveliști – iată călătoria lăuntrică, duhovnicească, dar absolut concretă și reală.

Ce înseamnă în greacă metanoia, metania?

Schimbarea minții ‒ de la experiența pământească, limitată, s-o trecem dincolo. 

Ascultarea presupune disciplina, care nu prea atrage pe mulți;

ascultarea prin rugăciune,
prin atenția la reacția părintelui meu duhovnicesc prin graiul căruia îmi vorbește Dumnezeu mie,
dezvoltarea auzului duhovnicesc, pentru a ajunge să deslușim când ne vorbește Dumnezeu și când ne vorbește „glasul străinului” (vezi Capitolul 10 din Evanghelia lui Ioan, despre glasul Bunului Păstor și glasul străinului).

Plânsul, durerea sunt primele elemente, căci avântul către cele veșnice se poticnește de cele din trecut, de păcate, de patimile care nu ne lasă să avansăm.

”Doamne, cum să trec de bariera asta, de zidul ăsta de beton prin care nu văd nimic, de peretele prin care nu pot să trec?”

Există plânsuri și plânsuri, nu oricare plâns este cel drept.

Există plâns psihic, stârnit de evenimente exterioare, care nu e de folos.

Plânsul duhovnicesc este un efect al gustării din dragostea cea smerită a lui Dumnezeu.

S-a vorbit și de emoții. Emoția este la nivel psihic, sufletesc,

dar există echivalentul duhovnicesc al emoției, când sufletul este mișcat lăuntric: străpungerea inimii.

Aveam în vechime cuvântul umilință, al cărui înțeles s-a deformat între timp, de la sensul originar al cuvintelor umilenie (în slavonă), katanixis (în greacă): o străpungere a inimii de către harul dumnezeiesc care înmoaie inima de frumusețea harului dumnezeiesc.

Sufletul este așa de adânc mișcat, încât izbucnește în lacrimi, văzând barierele păcatelor și patimilor,

este așa de străpuns de durerea că acestea îl lipsesc de ceva atât de minunat, încât fiind mișcat lăuntric de această dulceață, varsă sumedenie de lacrimi care vin din dragostea de Dumnezeu.

Unde nu este dragoste de Dumnezeu, lacrimile nu vor curge, și este vorba de acea dragoste care nu se poate împlini, care nu poate ajunge la Cel Iubit. 

Această stare este exact ca starea psihică din paralel, dar poartă o altă calitate, o altă energie, o altă terminologie.

Am căutat să înțeleg adevăratul înțeles și cuprins al cuvintelor și aceasta a schimbat multe în viața mea ‒ din păcate încă nu destul, dar este o călătorie.
Mântuirea este o scară cu zece trepte. Fiecare știm unde suntem pe scara aceasta.
Să ne ajute Dumnezeu să punem piciorul pe prima treaptă și pe următoarea treaptă și să ne ajute Dumnezeu să ajungem pe treapta a zecea, ca să ne întoarcem la Dumnezeu, la Care n-am fost niciodată, dar să ne întoarcem totuși ‒ cu Dumnezeu toate sunt paradoxuri!

Aceasta este calea – adevărata călătorie a pocăinței le vindecă pe toate.

Ce vedeți nevindecat, și toate durerile prin care treceți, vor fi răscumpărate de Dumnezeu, numai El știe când și cum, eu n-am de unde să știu asta, pentru că nu sunt Dumnezeu sau... nu sunt încă.
(Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul” - Iasi, noiembrie 2016)