Luna recunostintei, ziua a 19-a: Spre cunoasterea si iubirea lui Hristos

”Pentru creștinii din vechime, Trupul lui Hristos se află pe altar, pentru că El este în mijlocul lor. Pentru creștinii de azi, Hristos este aici, deoarece Trupul Lui se află pe altar. Pare o analogie, dar în realitate, între primii creștini și noi există o diferență esențială. Pentru ei, totul constă în cunoașterea și iubirea lui Hristos. Pentru noi, totul este dorința de a fi luminați. Primii creștini se împărtășeau pentru a-L urma pe Hristos, pe când astăzi Hristos nu e singurul motiv al împărtășirii.” (Pr. Al. Schmemann, Biografia unui destin misionar, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 83)

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței, ziua a 16-a

”Cu puțin efort, îmi pot reaminti o mulțime de lucruri: pot recompune o serie de evenimente, când și cum au avut loc. Dar, dintr-un motiv oarecare, unele lucruri (zile, minute) pe care mi le amintesc au parcă o viață a lor înlăuntrul meu. Nu sunt evenimente importante, ori remarcabile, nu sunt nici măcar evenimente, ci doar anumite momente și impresii. Ele au devenit fundamentul conștiinței mele, o parte din mine. Sunt convins că aceste amintiri sunt niște revelații (epifanii) ce vin din interior, legături cu ”celălalt” nivel al conștiinței, mai profund și mai înalt.
Mai târziu, mult mai târziu înțelegem că în aceste momente ne-am împărtășit de o bucurie desăvârșită. O bucurie fără vreo legătură cu ceva concret și, cu toate acestea, o bucurie; bucuria prezenței lui Dumnezeu și a deschiderii Sale către inimile noastre. Iar experiența acestei întâlniri, a acestei bucurii (care nu ne va mai părăsi niciodată, pentru că a devenit o parte a inimii), ne va determina gândurile și viziunea întregii vieți.” (pr. Al. Schmemann, Biografia unui destin misionar)

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței, ziua a 14-a: ”Zwei Katzen” și madlene proustiene

Azi m-am bucurat să fiu în mine.

După o scurtă călătorie într-o zi vânturoasă de toamnă, în care urmăream norii ce realmente alergau  pe cer, făcându-l acum albastru, acum alb (aveam impresia că însuși timpul e dat pe fwd). Un drum în care nu știam la ce să mă opresc mai întâi, la galbenul mestecenilor sau la verdele de pe dealuri. Am ajuns acasă și am căutat o cană în care să-mi pun un ceai cald. Priveam la colecția mea de căni și am stat câteva clipe în fața lor, așteptând ”să simt” pe care să o iau. Pe cea din sticlă, cu flori verzi, ori pe cea din Valencia, ori vreo ceașcă romantică și delicată și dantelată? Mi-au căzut ochii pe o cană cu desen Carola Pabst, pe care o am de multă vreme. ”Zwei Katzen”. Iată-le: 

Cănile mele au fiecare povestea lor, dar azi nu povestea m-a străfulgerat, ci o stare. Un flash-back produs la vederea cănii, asemenea madlenelor lui Proust. Și, odată cu starea, o înțelegere, prilej de recunoștință: sunt unica persoană care a simțit ce am simțit eu în legătură cu acea cană atunci, în trecut și acum. Și de la asta, recunoștință pentru un dar extraordinar de la Domnul. Acela de a fi în pielea mea, în psihismul meu, în mintea mea, în felul meu de a trăi, de a percepe, de a acorda semnificații, de a mă implica în relații, de a ”citi” oamenii și de a-i simți, în tot ce înseamnă persoana mea. Îmi sunt maxim recunoscătoare pentru felul în care văd lumea.

Cândva m-am întristat pricepând că suntem destul de singuri în unicitatea noastră de percepție. Dar azi am trăit o bucurie enormă realizând că de-a lungul vieții mi-am fost prietenă, văzând și apreciind frumosul ascuns de Dumnezeu în cele mai nebănuite locuri și, mai ales, că am fost cu El de cele mai multe ori în momentele în care făceam asta.

Slavă Ție, Doamne, pentru ziua de azi!

despre 3 luni de recunoștință aici