Una dintre formele pe care le îmbracă iubirea părintească în zilele noastre este aceea de a-l expune pe copil la cât mai multe experienţe de cunoaştere. Şi nu mai prididim să purtăm copilul încă din fragedă pruncie de la înot la dans, de la tenis la limba engleză, de la teatru la Mind Lab, de la muzică la balet, pentru ca seara târziu să ajungem să ne vedem cu toţii acasă după o zi plină şi să ne aşezăm eventual fiecare în faţa propriului computer sau în faţa ecranului TV. Şi pare că fiecare zi nu e decât o alergare într-o rotiţă de hamster, alergătură ce ne stoarce până la ultima picătură de energie.
Ce-ar fi ca pentru o clipă să ieşim din această cursă fără sfârşit şi să ne oprim, să ne relaxăm? Şi ce-ar fi dacă am prelungi această clipă la o oră sau chiar la o zi întreagă? Să ieşim din caruselul activităţilor fără sfârşit pentru a putea pune mai mult timp şi energie în ceva care contează cel puţin în la fel de mare măsură ca şi cunoştinţele şi deprinderile învăţate la diverse cursuri: caracterul puternic şi dragostea pentru casă şi familie. Iar acestea două, oricât de uimitor ar părea, nu se construiesc alergând din lecţii în lecţii şi din oportunităţi în oportunităţi (care, de altfel, dacă nu suntem atenţi pot clădi mândria şi un simţ fals al superiorităţii, lucruri ce atentează la scopul de a ne învăţa copiii iubitori). Cel mai bun loc pentru a-i învăţa pe copii iubirea şi slujirea aproapelui este… familia. Sf. Ioan Gură de Aur spunea că „Dacă-l educi cum trebuie pe copilul tău şi-l faci să aibă evlavie şi iubire, dacă şi el va face la fel cu copiii săi etc., se va alcătui un lanţ binecuvântat datorită ţie, care ai devenit rădăcina întregului bine.“
Iubirea se învaţă în familie
Cineva spunea că vremurile în care trăim ne-au transformat familiile mai degrabă într-un grup de indivizi cu vieţi individuale şi scopuri individuale, care se adună să doarmă sub acelaşi acoperiş şi ocazional să mănânce împreună. Şi toate activităţile în care îi împrăştiem pe copii îi pregătesc, din păcate, tocmai pentru această formă de convieţuire. În cartea „Itâs Your Kid, Not A Gerbil“, dr. Kevin Leman spune: „Scoţând copiii din roata activităţilor şi centrându-vă pe casă şi pe valoarea familiei, îi veţi creşte având un caracter puternic, un sentiment de apartenenţă şi o şansă foarte mare de a creşte un adult sănătos, iubitor şi matur din punct de vedere afectiv. Acesta este un avantaj specific, care rămâne valabil pentru întreaga viaţă“. Practic, putem decide asupra oportunităţii unei activităţi, răspunzând la nişte întrebări mai înainte de a ne angaja în ea. „Ce impact va avea această activitate asupra timpului petrecut împreună ca familie?“ „Este o investiţie bună a timpului şi resurselor materiale?“ „Care ar putea fi câştigurile şi care pierderile?“ Familia are nevoie de mult timp împreună pentru a permite dragostei să se dezvolte şi să crească. Confruntându-se cu fraţii mai mici care nu ştiu să stea într-un loc, copiii pot învăţa să fie răbdători şi amabili. Văzându-şi fraţii că sunt mai talentaţi decât ei într-un domeniu, pot învăţa să nu fie invidioşi, ci să caute şi să-şi manifeste propriile daruri şi să-şi împlinească dorinţele. Având un frate bolnav şi aducându-i un ceai, un copil va învăţa grija faţă de aproapele. Pot învăţa să nu fie înfumuraţi şi să facă toate spre slava lui Dumnezeu, în loc să le facă doar spre a atrage atenţia şi aprobarea, lucru mai puţin posibil de învăţat într-un mediu competitiv, unde succesul se măsoară în premii.
Niciuna dintre aceste trăsături nu vine natural în caracterul nostru de oameni supuşi căderii şi nu se învaţă nici la cursuri. A folosi darurile primite spre slava lui Dumnezeu, a învăţa virtutea, tăria de caracter, integritatea ne vor fi întotdeauna peste mână, pentru că prima noastră mişcare este aceea de a ne pune pe noi înşine şi plăcerile de diferite niveluri în centrul vieţii noastre şi de a trăi în consecinţă. Deşi avem întotdeauna posibilitatea de a alege, prima mişcare e aceea de a fi egoişti, egocentrici. De aceea, în cultivarea centrării pe Dumnezeu este nevoie de multă grijă şi atenţie, pentru că e un demers foarte dureros pentru ego, care fuge de durere. Şi va avea succes mai ales în sânul familiei, pentru că, mai mult decât prin lecţii, aceasta se transmite prin modelul oferit de părinţi şi prin „exersare“ şi „aplicare“ zilnică în situaţiile concrete ale vieţii, care niciodată nu întârzie să apară, doar să fim atenţi şi să le luăm ca pe invitaţii la învăţare, atât pentru noi, cât şi pentru copii. (mai mult...)
