Căsătorie cu sens (4): „Sunt căsătorit” înseamnă: sunt robul lui Hristos

Spuneam aici că voi reda în serial predica starețului Emilianos Simonopetritul „Căsătoria - Taina cea mare”.

Următoarele trei articole se referă la trei dintre scopurile principale ale căsătoriei, după cum le menționează părintele amintit:

1. Primul, despre care veți citi astăzi, este însoțirea pe calea durerii.
2. Al doilea scop al căsătoriei este însoțirea în călătoria dragostei.
3. Al treilea rost al căsătoriei este însoțirea în calea către cer. 

În al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, aşa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32). Vorbim adesea de şapte taine.

În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când ne închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei-de-Dumnezeu, sau sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezenţă. Şi căsătoria este o taină, o prezenţă mistică, deşi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Mat. 18, 20). Şi de fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde şi arată pe însuşi Hristos. Când vedeţi o pereche care are conştiinţa acestui lucru, e ca şi cum l-aţi vedea pe Hristos. Împreună, ei sunt o teofanie (arătare a lui Dumnezeu).

Acesta este şi motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa şi mirele sânt un chip al lui Hristos şi al Bisericii. Şi nu doar acestea, dar şi toate celelalte sânt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează fecioarele cele înţelepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriţi, e ca şi cum le ar zice: Aşteptaţi-l pe Hristos asemenea fecioarelor celor înţelepte (Mat. 25:1-11). Lumânările mai simbolizează şi limbile de foc care s’au pogorât la Cincizecime, şi care au arătat, în esenţă, prezenţa Sfântului Duh (F.Ap. 2:1-4). Inelele de cununie se ţin în altar, până ce sânt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta îşi are începutul în Hristos şi va sfârşi în Hristos. Preotul le împreunează şi mâinile, pentru a arăta că însuşi Hristos este Cel ce îi uneşte. Hristos este în centrul tainei şi în centrul vieţii lor.

Toate elementele slujbei cununiei sânt umbre şi simboluri care arată prezenţa lui Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr-odată o umbră, ştii că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar ştii că e acolo. Te trezeşti dis-de-dimineaţă, şi vezi zarea roşie a răsăritului. Ştii că, peste puţină vreme, va ieşi soarele. Şi într-adevăr, de după munte, începe să răsară soarele.

Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, trupul perechii tale, când îţi vezi necazurile, toate cele ale casei tale, să ştii că sunt semne ale prezenţei lui Hristos. E ca şi cum ai auzi paşii lui Hristos, ca şi cum ar veni, ca şi cum ai fi gata să-i auzi glasul. Toate acestea sânt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi. E adevărat totuşi că, din pricina grijilor şi neliniştilor, simţim că El lipseşte. Dar Îl putem vedea în umbre, şi ne încredinţăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul şi femeia mergeau pur şi simplu la Biserică şi se împărtăşeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de aici încolo viaţa lor devine o singură viaţă în Hristos.

Cununiile sau coroanele de nuntă sânt şi ele simboluri ale prezenţei lui Hristos. Şi anume, ele simbolizează mucenicia. Soţul şi soţia poartă cununi pentru a arăta că sânt gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sunt căsătorit” înseamnă că trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă că tânjesc şi însetez după Hristos. Cununile sânt şi semne împărăteşti, aşa că soţul şi soţia sânt împărat şi împărăteasă, iar casa lor este împărăţie, o împărăţie a Bisericii, o prelungire a Bisericii.

 

Photo by Cassidy Rowell on Unsplash

Care a fost începutul căsătoriei? Căderea în păcat a omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie – nu în înţelesul de astăzi. Abia după cădere, după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Fac. 4, 1) şi s-a pus început căsătoriei. De ce atunci? Pentru ca să-şi amintească de căderea lor şi de izgonirea din Rai, şi să caute să se întoarcă acolo. Căsătoria este, prin urmare, o întoarcere în raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă, aşadar, că sunt un împărat, un mădular credincios şi adevărat al Bisericii.

Cununile simbolizează şi biruinţa cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeşte cununile lor întru Împărăţia ta”, ia-le în împărăţia Ta şi le ţine acolo, până la biruinţa cea mai de pe urmă. 

Aşadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredinţează că ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de la pământ la cer. E ca şi cum taina ar zice: Dincolo şi mai presus de dragoste, dincolo şi mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo negreşit. 

Mireasa şi mirele îşi dau mâna unul altuia, iar preotul le ţine pe ale amândurora, şi îi duce în jurul mesei, dănţuind şi cântând. Căsătoria este mişcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer, în veşnicie.

Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, şi femeia se căsătoreşte cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viaţă.

În dănţuirea din jurul mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat şi ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunţii (cf. Gal. 3, 13).

În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu „sacramentum”, care înseamnă jurământ. Şi căsătoria este un jurământ, o făgăduinţă, o împreunare, un legământ, aşa cum am mai zis. Este o legătură netrecătoare cu Hristos.

„Sunt căsătorit”, aşadar, înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos. Dacă vreţi, vă puteţi căsători. Dacă vreţi, nu vă căsătoriţi. Dar dacă vă căsătoriţi, acesta este înţelesul căsătoriei în Biserica Orthodoxă, cea care v-a adus întru fiinţă. „Sunt căsătorit” înseamnă: sunt robul lui Hristos.

Sâmbătă binecuvântată

 

 

 

 

Căsătorie cu sens (3) - însoțirea în călătoria dragostei

Spuneam aici că voi reda în serial predica starețului Emilianos Simonopetritul „Căsătoria - Taina cea mare”.

Următoarele trei articole se referă la trei dintre scopurile principale ale căsătoriei, după cum le menționează părintele amintit:

1. Primul, despre care veți citi astăzi, este însoțirea pe calea durerii.
2. Al doilea scop al căsătoriei este însoțirea în călătoria dragostei.
3. Al treilea rost al căsătoriei este însoțirea în calea către cer.
   

În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19, 5; Mar. 10, 7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr-o astfel de dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sunt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă. Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale.
„Ce mai faci?”, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea”. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.

Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o unire nezdruncinată (cf. Mat. 19, 3-9; Mar. 10, 2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, şi în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe şi sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt, şi pentru aceasta îi trec cu vederea greşelile. O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători.

Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulţumi astăzi pe soţul meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea? Această întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubeşte, merge ultimul la culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte părinţii ei ca şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă ştie că căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărţit de copilul lor. Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soţului.

 

Împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeşte. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălţimi şi la idealuri şi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă şi plină de pace, dăruindu-i linişte.

Bărbatul ar trebui să ţină minte că soţia i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, şi pe care într-o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El îşi iubeşte femeia aşa cum Hristos iubeşte Biserica (Ef. 5, 25). O ocroteşte, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Ştim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi cinstească femeile (cf. 1 Pet. 3, 7). Sufletul unei femei se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi poate cădea dintr-odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste şi gingăşie, şi să facă din ea comoara sa cea mai de preţ. Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă, se va scufunda.

 

 

Căsătorie cu sens (2): O însoțire pe calea durerii

Spuneam aici că voi reda în serial predica starețului Emilianos Simonopetritul „Căsătoria - Taina cea mare”.

Următoarele trei articole se referă la trei dintre scopurile principale ale căsătoriei, după cum le menționează părintele amintit:

1. Primul, despre care veți citi astăzi, este însoțirea pe calea durerii.
2. Al doilea scop al căsătoriei este însoțirea în călătoria dragostei.
3. Al treilea rost al căsătoriei este însoțirea în calea către cer.
   

Care este, aşadar, rostul căsătoriei? Vă voi spune trei din ţelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre bărbat şi femeie se cheamă „împreună-înjugare”, adică lucrarea celor doi cu o sarcină comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porţie comună de durere şi, bineînţeles, de bucurie. Dar, de obicei, şase strune ale vieţii răsună trist, şi doar una vesel. Soţul şi soţia beau din acelaşi pahar al lipsurilor, tristeţilor şi căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriţi să bea din acelaşi pahar, numit „pahar de obşte”, pentru că împreună vor purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă şi „unire”, pentru că ei se unesc spre a împărtăşi bucuriile şi necazurile vieţii.

Când doi oameni se căsătoresc, e ca şi cum ar zice: 

Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeţe, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe mai departe în soare şi-n lumină. 

 

Photo by Lennon Cheng on Unsplash

 

O, dragi prieteni, cine poate spune că viaţa sa n-a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc.

„Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, eşti necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s-a măritat fecioara, nu a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi.” (1 Cor. 7, 27-28). Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la lumină.

Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.

Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieţii. „N-ai suferit? Atunci n-ai iubit”, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei. „Căsnicia”, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă”. Aşa cum oţelul se căleşte în furnal, aşa şi omul se întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele are.

Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2, 18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a-ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că suntem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s-o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.

Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s-o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (cf. Rom. 8, 26).

Pași către Entuziasm: 1 - Practică entuziasmul și păstrează-l

Norman Vincent Peale spunea în 1967 că diferența dintre entuziasm și credință este foarte mică. Ar putea fi aceea, spune autorul, că entuziasmul este credința aprinsă (stârnită). Prea mulți oameni își petrec zilele fără sclipire. Ca efect, le lipsește puterea de a depăși dificultățile. Îmbătrânesc înainte de vreme. Deoarece vitalitatea este dependentă de vivacitatea spiritului.

 

sursa: pinterest

Pașii către entuziasm pe care îi veți regăsi aici sunt extrase dintr-o broșură ce poartă exact acest nume: „Enthusiasm! The Action Handbook” apărută în 1973, scrisă de Norman Vincent Peale, ministru și autor american. El e cunoscut mai ales pentru munca sa de popularizare a conceptului de gândire pozitivă, în special prin intermediul cărților traduse și la noi, printre care, cea mai cunoscută poate, Forța gândirii pozitive. 

Primul pas se referă la câteva acțiuni pe care să le facem pentru a ne păstra scânteia ce ne menține bucuria vieții.

1. Lasă-te uimit/ă! Peale spune că entuziasmul este unul dintre cele mai mari daruri de la Dumnezeu, este caracteristica ce ne păstrează tineri chiar și la vârste înaintate. Ce le lipsește tinerilor din zilele noastre este entuziasmul și dat fiind acest lucru nu e de mirare cât de îmbătrâniți par. Unul dintre motivele lipsei de entuziasm este lipsa de uimire. Nu ne mai uimește nimic. Nu mai suntem fascinați de minunea vieții. De aceea, ce avem de făcut în primul rând este să decidem să ne lăsăm uimiți de frumusețea lumii. Să ne lăsăm sensibilizați de ea. Oricine se va angaja să urmeze această regulă simplă va fi binecuvântat cu entuziasm și va avea o viață plină de bucurie.

2. O a doua acțiune din acest prim pas este conștientizarea în fiecare zi a faptului că suntem fii și fiice ale lui Dumnezeu. Să ne privim zilnic în oglindă și să ne spunem: ”Sunt fiul/fiica lui Dumnezeu” Faceți acest lucru zilnic timp de o săptămână și observați cum se schimbă viața. Cu toții ne putem schimba. Chiar și dintr-un neîncrezător într-un entuziast.

3. A treia acțiune se bazează pe un principiu întâlnit și în Pateric. Principiul lui „ca și cum”. Într-o povestire întâlnim un călugăr care nu putea să fie bun, să-și iubească frații. Și primește într-o zi sfatul de a se purta „ca și cum” i-ar iubi. Invitația acestei acțiuni este să te porți de ca și cum ai avea entuziasm. Pentru a deveni orice persoană dorești ai nevoie să decizi ce caracteristici particulare dorești să posezi, iar apoi să ții acea imagine fermă în conștiință. Apoi, începe să te porți de ca și cum chiar ai avea acea trăsătură. În al treilea rând, crede că ești în procesul întrupării acelei trăsături prin exersarea ei. Acesta este principiul „ca și cum” în acțiune. Și este valabil și în cazul entuziasmului! Ați auzit de expresia „pofta vine mâncând”? La fel și entuziasmul! E nevoie doar să fii foarte hotărât/ă să urmărești entuziasmul.

sursa: pinterest

 

4. A patra acțiune se referă la a-ți spune zilnic vești bune. Când te dai jos din pat te asiguri că bei apă, că-ți iei nutrienții cei mai potriviți, că îți dai fața cu cremă hidratantă, toate lucrurile bune pentru corp. E important să faci acest lucru și pentru minte! Oferă-ți informații bune: câteva citate biblice sau de la părinți duhovnicești care te vor propulsa într-o zi minunată. Fă-ți „ziarul” de dimineață pe care să-l citești la cafea. Citește Biblia, pentru că e plină de generatori de entuziasm.

Iată câteva exemple: „Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” (Marcu 9, 23)

„Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.” (Matei 21, 22)

Apoi roagă-te lui Dumnezeu pentru călăuzire și pornește-ți ziua!

sursa: Pinterest

 

5. A cincea acțiune este aceea de a iubi oamenii. Află care sunt nevoile celor din jur și împlinește-le! Iubește oamenii. Iubește cerul, iubește frumosul, iubește-L pe Dumnezeu! Cei care iubesc devin entuziaști. Dacă nu ești entuziast, începe de azi să cultivi această iubire a darului vieții. Crede în tine. Găsește nevoi și le împlinește. Oferă-te să ajuți pe cineva. Gesturi mici, dar care-i fac și pe alții să vadă că viața e un pic mai bună, că merită să fie trăită. Crede că poți fi mai bun/ă decât ești. Adu entuziasmul în stilul tău de viață, pentru că entuziasmul va face întotdeauna diferența!