Anul 2018 a venit cu darurile lui și deja suntem spre jumătatea lunii februarie.
M-am gândit încă din primele zile ale lui ianuarie care ar fi gândul, cuvântul anului.
Și, după deliberări interioare, am hotărât să fie:
A mă încredința Domnului, cu gândurile și planurile mele, cu provocările care vin de la alții
A încredința Lui, în fiecare dimineață, ceea ce am de trăit/făcut peste zi. A încredința fiecare moment, fiecare clipă, este un exercițiu al împlinirii îndemnului de a ”căuta Împărăția” (Mt. 6, 31-34)
Am descoperit acum câțiva ani cât de mult schimbă lucrurile faptul de a-I încredința Domnului soarta acțiunilor pe care le fac ori le am de făcut. Încredințez copiii, viața, siguranța și evoluția lor; îmi încredințez soțul și lucrurile care țin de el; încredințez obligațiile și angajamentele exterioare; încredințez toate relațiile și toți oamenii, știind că mă voi întâlni și relaționa exact cu cei cu care e nevoie să o fac, într-un fel sau altul.
Mintea se liniștește, inima primește pace, știu că totul este în Pronia Lui. El are cunoștință și purtare de grijă pentru toată viața mea, de la început până la sfârșit, deci sunt în siguranță!
Dar uneori, în vârtejul zilelor, cu oameni, cu lucruri de făcut, cu proiecte de pus în practică, mă las purtată în afară, într-o mișcare centrifugă. E incredibilă forța cu care, odată lăsând să scape mintea înspre rezolvarea unei probleme mici, tot alte și alte probleme se adaugă și cer birul lor de timp de gândire și organizare până când la un moment, realizez că sunt atât de împrăștiată de abia mai pot să mă adun. Și câtă oboseală se adună, câtă greutate! Ok, unde sunt acum? Spun ”stop!”, respir și îmi aduc aminte. Nu sunt singură!
Exercițiul zilnic de încredințare este o modalitate prin care viața capătă o anume suavitate, o grație, o lejeritate. Mântuitorul spune ”veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați.” Aș putea parafraza, spunând, ”încredințați-vă Mie”. Și ce găsim, în urma acestei încredințări? ”veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29)
Este greu pentru omul contemporan să se încredințeze. Atâtea lucruri țin de el! Și apoi, unde ar mai fi satisfacția personală dacă toate s-ar face de către Dumnezeu?! Ori, alt gând, ”cum adică? păi dacă las toate în seama Lui, nu înseamnă că sunt leneș, superficial, că fug de responsabilitate și asumare?”
Mai întâi, Domnul se bucură tare să ne lase să ne bucurăm de ceea ce se face prin noi, de ca și cum chiar noi am fi cei care le-am făcut, deși spune clar, în Crez: ”prin Care
toate s-au făcut”: deci și cele bune pe care le facem noi, ca oameni, dacă sunt aduse la materializare. Noi doar ”umblăm întru ele”, cum spune în altă parte (Efeseni 2, 10) și am mai vorbit despre asta
aici și
aici.
La a doilea gând, răspunsul ar fi că, lăsându-le în seama Lui, încredințând Lui, vom fi uimiți cât ”spor” căpătăm să facem și lucrurile pentru care credeam că nu sunt resurse ori că nu se pot face ori că nu e momentul. Cum întâlnim persoanele care ne pot ajuta în ceea ce e de făcut, cum apar idei, cum totul se orchestrează până la nota cea mai fină. Pentru că punctul de control e undeva mai sus, mai la înălțime, și toate cele necesare se pun în mișcare pentru a se împlini ceea ce e de împlinit, fiind în planul Lui.
