Gânduri de sfârșit de an

Se apropie anul de grație 2018. Se vehiculează termenul de majorat al secolului. Așa cum ne șade bine ca oameni, căutăm semnificații, creăm prilejuri de celebrare, ne delimităm cadre, limite între care să desenăm încă un an de viață.

Anul 2017 a fost pentru mine un an de asumare, după cum îmi propuneam încă de la începutul lui. În vara vieții, văd cum pășesc într-un anotimp care mă propulsează ca de la sine înspre mărturisire și lucrare asumată și matură. Mă bucur să mă regăsesc astfel, mă bucur să fiu, să calc pe o cale care s-a deschis pentru mine și să fiu în acest sens mărturie a asumării personale. Mă bucur să trăiesc ”pe viu” realitatea umblării în faptele pe care Dumnezeu le-a gătit pentru mine mai înainte (Ef. 2, 10).
Ce am mai învățat până acum?
Să nu mă grăbesc, căci viața nu e ceva ce trebuie prins din urmă, ci dimpotrivă, timpul e o resursă personală, e darul meu, pe care am nevoie să-l chivernisesc responsabil, dar nu nevrotic. Că în timp mă întâlnesc cu materia, mă întâlnesc cu viața pe acest pământ, în toate formele ei materiale, și o pot jongla. Dincolo, e veșnicia și nematerialul.

Am învățat că și timpul poate fi înveșnicit, dacă aleg să privesc la partea în care se vede Prezența Celui Veșnic. Și că în felul acesta și materia se fluidifică și devine eterică. Mai ușor de schimbat, dar mai greu de prins.
Și am mai învățat, multe. Dar dincolo de toate, în continuare, să mulțumesc pentru darul acesta minunat, extraordinar și uimitor, care este viața mea. Și pentru toți cei care sunt în ea.