Luna recunostintei, ziua a 20-a: ”Daca-L cautam pe Dumnezeu, ni se va arata, si daca Il tinem, va ramane cu noi.”

”Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, și umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă. Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire.” (Efeseni 5, 1-4), ”Să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul” (Rom 14, 19). ”Mai departe, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul.” (Filipeni 4, 8)

***
De multe ori vedem greselile, relele, slabiciunea umana ca pe niste lucruri de dispretuit in ceilalti, dar si atragem atentia celorlalti asupra lor. (De altfel, am cladit o intreaga cultura  pe asta; deschideti acum un ziar, tv sau o pagina pe net si vedeti despre ce vorbesc, daca nu credeti). Dar suntem unii care spunem ca nu privim la tv, nu avem cont pe retele de socializare. Si ne intalnim si povestim despre ce am vazut rau la unii sau la altii, din jurul nostru. E o trasatura a omului cazut faptul ca avem nevoie sa vedem ca celalalt face chestii aiurea ca sa ne vedem, prin contrast, mai buni, mai frumoasi, mai generosi, mai cu Domnul. Avem nevoie de stralucirea lor mai pala, mai umbrita, ori de crapaturile, cioburile lor ca sa ne vedem pe noi stralucind mai tare. Avem nevoie sa vedem (si sa aratam cateodata) ca altul e mai jos ca noi, ca sa ne simtim noi mai sus, prin comparatie. Dar, ne comparam cu cineva cu 5 si ne bucuram ca avem 6. Tinta noastra nu e Domnul, ci sa fim mai buni, mai stralucitori (ca ceilalti). Uneori, ”celalalt” nu e vecinul de la blocul alaturat sau colegul de birou, ci e sotul/sotia, alteori copiii, in alte cazuri sora sau fratele iar in unele chiar parintii.

Nu ne gandim ca ne comparam, ci credem ca vrem sa atragem atentia asupra unor lucruri de bun-simt, care trebuie reparate. Avem cate o opinie despre toate.

Ne laudam in trupuri, ca lentile prin care se poate vedea Domnul, ne punem tot felul de accesorii, mai slefuim pe ici, pe colo si uitam ca scopul cu care vrem sa fie cat mai slefuite e sa-L vedem si sa-L reflectam mai bine pe El, nu sa ne centram pe ele-noi. Ne centram pe materia diamantului care suntem si pe capacitatea lui de a straluci si uitam de Domnul, uitam ca am venit sa-L reflectam pe El. Punem diamantul in lumina reflectoarelor scenei lumii si cautam lumini cat mai puternice ori mai colorate sau mai ieftine, dupa cum ni-i ”buzunarul”, sa avem cu ce ne lauda, in loc sa ne expunem la Lumina Lumii si s-o lasam sa se vada prin noi.

Asta avem nevoie sa ne aducem aminte: sa nu ne lasam antrenati pe scene crezand ca noi suntem vedetele. Sa nu ne facem judecatori ai luminii aproapelui.
Dorul nostru profund e sa-L e reflectam pe El! Sa ne curete haina trupului si a sufletului, sa Se vada El prin noi. ”Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5, 16) 

Sa nu ne mai uitam la ceilalti (in casa, la serviciu ori la tv) cautand si fiind atenti la impuritati ori la sursele lor alternative de lumina, ci sa-L vedem pe El, pe Domnul, care este si in ei. Dar oare de ce folosesc pluralul cand despre mine vorbesc? Cum, Doamne, sa Te vad pe Tine in toti si sa Te cinstesc pe Tine, in toti?

Multumim, Doamne, ca ne arati si ca ne ajuti sa Te cautam si sa Te gasim, cum zice Avva Arsenie: ”Daca-L cautam pe Dumnezeu, ni Se va arata, si daca Il tinem, va ramane cu noi.” 

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunostintei, ziua a 19-a: Spre cunoasterea si iubirea lui Hristos

”Pentru creștinii din vechime, Trupul lui Hristos se află pe altar, pentru că El este în mijlocul lor. Pentru creștinii de azi, Hristos este aici, deoarece Trupul Lui se află pe altar. Pare o analogie, dar în realitate, între primii creștini și noi există o diferență esențială. Pentru ei, totul constă în cunoașterea și iubirea lui Hristos. Pentru noi, totul este dorința de a fi luminați. Primii creștini se împărtășeau pentru a-L urma pe Hristos, pe când astăzi Hristos nu e singurul motiv al împărtășirii.” (Pr. Al. Schmemann, Biografia unui destin misionar, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 83)

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței, ziua a 16-a

”Cu puțin efort, îmi pot reaminti o mulțime de lucruri: pot recompune o serie de evenimente, când și cum au avut loc. Dar, dintr-un motiv oarecare, unele lucruri (zile, minute) pe care mi le amintesc au parcă o viață a lor înlăuntrul meu. Nu sunt evenimente importante, ori remarcabile, nu sunt nici măcar evenimente, ci doar anumite momente și impresii. Ele au devenit fundamentul conștiinței mele, o parte din mine. Sunt convins că aceste amintiri sunt niște revelații (epifanii) ce vin din interior, legături cu ”celălalt” nivel al conștiinței, mai profund și mai înalt.
Mai târziu, mult mai târziu înțelegem că în aceste momente ne-am împărtășit de o bucurie desăvârșită. O bucurie fără vreo legătură cu ceva concret și, cu toate acestea, o bucurie; bucuria prezenței lui Dumnezeu și a deschiderii Sale către inimile noastre. Iar experiența acestei întâlniri, a acestei bucurii (care nu ne va mai părăsi niciodată, pentru că a devenit o parte a inimii), ne va determina gândurile și viziunea întregii vieți.” (pr. Al. Schmemann, Biografia unui destin misionar)

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței, ziua a 14-a: ”Zwei Katzen” și madlene proustiene

Azi m-am bucurat să fiu în mine.

După o scurtă călătorie într-o zi vânturoasă de toamnă, în care urmăream norii ce realmente alergau  pe cer, făcându-l acum albastru, acum alb (aveam impresia că însuși timpul e dat pe fwd). Un drum în care nu știam la ce să mă opresc mai întâi, la galbenul mestecenilor sau la verdele de pe dealuri. Am ajuns acasă și am căutat o cană în care să-mi pun un ceai cald. Priveam la colecția mea de căni și am stat câteva clipe în fața lor, așteptând ”să simt” pe care să o iau. Pe cea din sticlă, cu flori verzi, ori pe cea din Valencia, ori vreo ceașcă romantică și delicată și dantelată? Mi-au căzut ochii pe o cană cu desen Carola Pabst, pe care o am de multă vreme. ”Zwei Katzen”. Iată-le: 

Cănile mele au fiecare povestea lor, dar azi nu povestea m-a străfulgerat, ci o stare. Un flash-back produs la vederea cănii, asemenea madlenelor lui Proust. Și, odată cu starea, o înțelegere, prilej de recunoștință: sunt unica persoană care a simțit ce am simțit eu în legătură cu acea cană atunci, în trecut și acum. Și de la asta, recunoștință pentru un dar extraordinar de la Domnul. Acela de a fi în pielea mea, în psihismul meu, în mintea mea, în felul meu de a trăi, de a percepe, de a acorda semnificații, de a mă implica în relații, de a ”citi” oamenii și de a-i simți, în tot ce înseamnă persoana mea. Îmi sunt maxim recunoscătoare pentru felul în care văd lumea.

Cândva m-am întristat pricepând că suntem destul de singuri în unicitatea noastră de percepție. Dar azi am trăit o bucurie enormă realizând că de-a lungul vieții mi-am fost prietenă, văzând și apreciind frumosul ascuns de Dumnezeu în cele mai nebănuite locuri și, mai ales, că am fost cu El de cele mai multe ori în momentele în care făceam asta.

Slavă Ție, Doamne, pentru ziua de azi!

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței, ziua a 7-a

despre 3 luni de recunoștință aici

"Fă-ți timp să stai de vorbă cu părinții tăi măcar din când în când. Fă-ți zilnic timp, dacă poți, să le spui ceva sau să-i întrebi ceva cu un cuvânt iubitor. Aceasta îi va face fericiți. Și nu numai pe ei, ci mai ales pe tine." (Traian Dorz)

De multe ori uităm că suntem pe această lume pentru că a fost cineva să ne aducă în ea; un bărbat și o femeie care au consimțit să ne aducă pe lume. Uneori, parcă Dumnezeu a trecut dincolo de consimțământul lor, pentru că am aflat că n-am fost doriți de părinți, dar ”ne-am întâmplat”. Pentru că, mai presus de cei care ne-au adus pe lume, am fost doriți de Dumnezeu.

Nu știu cum sunt alții, dar eu am descoperit destul de recent că a-mi cerceta părinții mă hrănește mai mult pe mine decât îi bucură pe ei. Că, deși uneori avem păreri diferite cu privire la anumite lucruri, din momentul în care am realizat că ei au voie să aibă propria opinie și eu pe a mea, lucrul acesta nu a mai constituit prilej de îndepărtare. Am început să primesc, conștient, toată dragostea, considerația și aprecierea pe care mi-o poartă, chiar dacă uneori poate nu știu să o arate, chiar dacă alteori pare chiar contrariul. Și, direct proporțional, a început să crească și conștientizarea propriului respect, propriei aprecieri, iubirii pe care le-o port. Mai mult decât atât, s-a maturizat felul de a mă raporta la proprii copii, trecând de la dragostea firească la una mai ancorată în Dumnezeu, cu atribute corespunzătoare. Fiecare dimineață a devenit prilej de recunoștință pentru părinți, prilej de rugăciune pentru ei.


Iubirea și respectul pentru părinți pot părea uneori un truism, alteori o mare provocare. Ce te faci cu un copil născut în urma unui viol? Cum îi poți spune aceluia să-și iubească și să-și respecte tatăl? Cum îi poți spune asta unui copil născut într-o familie disfuncțională, ori unuia care a fost abandonat la orfelinat? Omenește, este aproape imposibil. Dar am cunoscut astfel de persoane care, în momentul în care au învățat să-i mulțumească lui Dumnezeu că au venit în această lume, în momentul în care au reușit să se împace cu felul și situația în care au venit, au început să răzbească, să se ridice deasupra acestor condiții. Și, în cele din urmă, au ajuns să le mulțumească și acelor părinți, așa cum sunt sau au fost, chiar dacă nu i-au mai putut întâlni.


În această lună a recunoștinței, un gând de mulțumire pentru părinții mei. 

Recunoștință, ziua a 5-a: ”Fără durere, nu putem intra în Împărăție” (MS)

******

The truth is that our finest moments are most likely to occur 

when we are feeling deeply uncomfortable, unhappy, or unfulfilled.
For it is only in such moments, propelled by our discomfort,
that we are likely to step out of our ruts
and start searching for different ways
or truer answers. ~ M. Scott Peck ~

*****

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței - ziua a 4-a: ”Suferinţa ne este de trebuinţă până când inima se curăţeşte”

”În viaţa noastră avem nevoie de bucurie, iar Domnul a venit pe pământ ca să ne dăruiască bucurie, iar aceasta să fie deplină, cum spune El Însuşi în Evanghelia după Ioan. Avem, deci, nevoie de bucurie, căci pentru aceasta am fost zidiţi de Dumnezeu. Dar bucuria duhovnicească nu este totuna cu bucuria sufletească a lumii acesteia. Adevărata bucurie duhovnicească înseamnă a avea o inimă slobodă în care domneşte pacea lui Hristos. Avem bucurie duhovnicească atunci când ne eliberăm de sub stăpânirea vrăjmaşului, de înrâurirea gândurilor rele şi a ispitelor.
Suferinţa ne este de trebuinţă până când inima se curăţeşte, până când este străpunsă, adică rănită, şi începe să ia parte cu simţire la împreună-vorbirea cu Dumnezeu. N-ar trebui să folosesc cuvinte mari, căci cine are cu adevărat o inimă curată? Însă, dacă stăm înaintea lui Dumnezeu şi vorbim cu El dintr-o inimă zdrobită, negreşit vom afla mângâiere. Iar mângâierea noastră este să fim liberi, să avem o inimă slobodă ce arde de iubire pentru Domnul, aşa cum ardea inima lui Luca şi a lui Cleopa în drum spre Emaus, o inimă în care domneşte pacea şi în care răsună numai cuvântul lui Hristos.” (Arhim. Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015)

***

Părintele Zaharia spune că adevărata bucurie duhovnicească înseamnă a avea o inimă în care domnește pacea lui Hristos. E greu să ai pace atunci când copilul sau cineva apropiat îți e bolnav ori pe moarte. Dar numai cine a trecut prin asta chemând pe Domnul în durerea pierderii cunoaște că ceea ce zice părintele se poate experimenta pe viu. Și că abia atunci gustăm un fel de bucurie pe care n-am mai trăit-o. De (cele mai) multe ori avem tendința de a fugi de dureri, de a dori să se ia de la noi, de a ne păzi de ele, prin viața pe care o ducem, uneori protejându-ne exagerat. Sau căutând să ne protejăm copiii exagerat. Și e bine așa, pentru că se cuvine să avem grijă de noi înșine și de cei din jur. Dar dacă am trăit măcar o dată bucuria întâlnirii cu El în durere știm că tot ce ni se întâmplă nu e decât o invitație la a fi mai mult, mai întreg, mai intim cu El. Domnul să ne lumineze în trăirea cu înțelegere a celor ce se desfășoară în viața noastră!

despre 3 luni de recunoștință aici

Recunoștință, ziua a 2-a

"Când vă treziţi dimineaţa, să nu vă apucaţi de treabă întâi, că sunteţi batjocoriţi de satana! Ci să ziceţi: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!” Slăveşte-L pe Dumnezeu, că apoi ai să ai spor la muncă în ziua aceea. Ţi-ajută Dumnezeu, îţi întăreşte şi mintea şi braţele ca să lucrezi cu spor, să te păzească de primejdii, de fulgere, de tunete, de accidente, de orice. Roagă-te lui Dumnezeu şi porneşte la muncă cu toată inima. Dar întâi roagă-te Lui şi ai să vezi cu cât spor mergi în ziua aceea." (pr. Cleopa Ilie)

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței

Iată că am ajuns un nou noiembrie. Uneori nici nu știm cât de binecuvântați suntem că trăim, că vedem cerul, că ne putem bucura de schimbarea anotimpurilor. E nevoie să auzi de un bolnav de cancer în stadiul IV la vârstă foarte tânără, de o tragedie ca cea de la Colectiv... Doamne, iartă-ne lipsa de simțire și de recunoștință pentru fiecare gură de aer pe care o putem inspira și expira, pentru sănătatea celulelor noastre și felul în care, neștiut, își lucrează partea lor, încât să ne putem bucura de un trup sănătos.
Sunt câțiva ani deja de când am făcut un experiment care spunea că, mulțumind în fiecare zi, timp de trei luni, viața va deveni extraordinară.
Când am început atunci experimentul (era tot un început de noiembrie și făcusem eu un calcul clar, ca la începutul lui februarie al anului următor să fac o mică retrospectivă a lunilor trecute, pentru a observa dacă într-adevăr, viața mea s-a schimbat) mărturisesc că aveam un zâmbet neîncrezător în colțul gurii. Pentru că viața mea, prin mila Domnului, era deja extraordinară. Și mă gândeam că ce ar putea fi mai mult decât atât? Pot da mărturie însă că este așa. Că, întotdeauna poate fi mai mult decât ce ni se pare fericire. Și că, în Domnul, fiecare clipă devine binecuvântare pe care putem învăța să o primim.
Mi-am făcut atunci un mic bilețel de atenționare, pe care am scris perioada, și pe care l-am așezat pe birou, să-mi aduc aminte în fiecare zi. După ce s-au încheiat cele trei luni, eram uimită de schimbare. Vorba aceea:

Așa încât am postat bucățica aceea de hârtie plastifiată la loc de onoare, la locul meu de rugăciune, să-mi aduc aminte mereu să mulțumesc pentru fiecare zi. Și recunoștința a trecut de la stadiul de experiment, la mod de viață.

Și un gând pe care l-am găsit și vreau să vi-l împărtășesc, pentru că l-am primit într-un moment greu:

”Putem privi lucrurile din perspectivă dublă: dinspre trecut - și atunci pare un sfârșit - sau dinspre viitor - și atunci pare un început.” (M. Siluana)

M-aș bucura să călătorim împreună pe calea recunoștinței și să-mi împărtășiți din experiența voastră, eventual cu linkuri la propriile postări.

Bucurie!

Cu drag,