duminică, 24 noiembrie 2013

Un gând pentru atunci când nemulțumirea bate la ușă

Noiembrie este o lună în care se vorbește despre recunoștință mai mult decât în alte perioade ale anului. Poate și pentru faptul că în America este sărbătorită Ziua Recunoștinței și noi, cei din alte colțuri ale lumii avem tendința de a ne acorda mai mult sau mai puțin la direcțiile pe care le sugerează frații noștri de peste Atlantic.
N-am început acest articol pentru a vorbi despre beneficiile sau amenințările împrumuturilor de peste mări și țări; doar o mică idee mai leg de asta, aceea, de a fi atenți la nevoia umană de celebrare: noi, ca oameni, avem această nevoie, de a celebra periodic, de a sărbători. Și ne-am face un mare dar dacă am profita de aceasta și ne-am alcătui viața în jurul acestei nevoi, pentru a ne oferi dramul de strălucire, de emoție și pregătire specifice fiecărei sărbători: că e civilă, religioasă ori de familie. Sărbătorile - și mai ales pregătirea pentru sărbători -, de orice gen ar fi acestea, ne ajută să ieșim din cenușiul vieții cotidiene obișnuite, dau un plus de culoare și alungă plictiseala. Nu e deci de mirare că sunt atât de intens folosite de industria advertising-ului
Dar să revin la ideea cu care am deschis această postare, și anume la recunoștință. Mai precis, la momentul în care... ne-mulțumirea bate la ușă. Atunci când știm că avem toate motivele să mulțumim, ori, când nu sunt atât de evidente, le putem descoperi destul de ușor, și totuși mai degrabă cădem în nemulțumire.



De ce am ales să scriu despre asta.
”Literatura” contemporană abundă de mesaje încurajatoare pe toate planurile. Bloguri, Facebook, reviste, cărți, există o adevărată cultură a încurajării, de parcă lumea ar sta să se prăvale și are în permanență nevoie de cineva care să-i spună: ”nu cazi, ești în regulă, sunt aici, sunt cu tine, ai putere, ai curaj, vei reuși”.
Ne place să citim despre cum reușesc unii părinți să aibă o relație extraordinară cu copiii lor. Ne place să citim despre ce avem de făcut pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Ne place să citim despre relații extraordinare între soț și soție, despre modalități de a ajunge la aceste relații extraordinare. Și cât le citim parcă ne însuflețim și noi. Dar, părăsind pagina pe care tocmai am citit-o și intrând în viața noastră reală începe să ne bântuie acest vag sentiment de neputință. Și de multe ori, mesajele încurajatoare... par să aibă exact efectul contrar: imagini frumoase, exemple de reușită, literatura ”self-help”, chiar literatură duhovnicească, în loc să dea impulsul dorit mai degrabă cultivă un câmp de nemulțumire: mie nu-mi iese; eu nu am asta; eu nu pot asta.
Un gând pentru atunci când nemulțumirea bate la ușă ar fi acela că ”Asta (lucrurile despre care citesc/văd aici) nu e pentru mine”. Atunci când citesc despre un lucru care se presupune că ar trebui să mă ajute, să mă mobilizeze, dar în loc de asta mă simt mai degrabă descurajat, deznădăjduit este timpul să recunosc că asta nu e pentru mine. Cel puțin nu la acest moment. Chiar dacă este ceva de dorit. Ne putem bucura de experiența, de lucrurile împărtășite de o altă persoană ferindu-ne de impulsul de a o imita. Iar dacă ne vine acel insidios ”nu fac destul”, ”nu sunt destul de...” citind un astfel de material, îmi permiteți să vă dau o sugestie? Închideți acea carte, sau pagina pe care o lecturați. Mesajul respectiv nu e pentru voi, cei din această clipă. Da, e o invitație la smerire. O invitație la a recunoaște că nu pot. O invitație la a admite că ceea ce-mi doresc acum nu merge. Și o invitație la a pune în fața Domnului și a primi în această recunoaștere a neputinței căldura dragostei Lui, mângâierea și durerea unei străpungeri. Și pe aici, o altă Întâlnire decât cea cu egoul meu satisfăcut că are o relație perfectă... cu sine, cu altul, cu El. (material preluat de aici)