miercuri, 11 septembrie 2013

"Evangheliile arată că femeile sunt primele care acceptă mesajul lui Iisus şi îl înţeleg”


Se vorbeşte mult astăzi despre rolul femeii în societate şi în ceea ce ne priveşte, în creştinism. Nu întâmplător găsim femeia cel mai adesea în şcoală, în spital, acolo unde este nevoie de milă, de caritate. Edith Stein, o monahie occidentală din secolul trecut, intuia că femeia este, în familie şi pretutindeni, asemenea Duhului Sfânt, mângâietoare, consolatoare. Femeia creştină, cu sensibilitatea ei, a fost întotdeauna mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de Biserică. În zgomotul vieţii moderne, femeia alege slujirea cu tăcere. Nu contează cât facem, pare să spună ea, ci câtă iubire am pus în ceea ce facem. Despre cum era văzută femeia în perioada de până la venirea lui Hristos, despre slujirea pe care femeia o are în Biserică şi despre slujirea mironosiţelor din Noul Testament ne vorbeşte Maria Francisca Băltăceanu, profesor doctor la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.
Augustin Păunoiu

Domnul însuşi arată, în purtarea sa faţă de femei, la ce demnitate le înalţă: atitudinea lui este de mare simplitate şi tocmai prin aceea depăşeşte cu mult uzanţele timpului său. Până şi ucenicii "se mirau că stă de vorbă cu o femeie" (In. 4,27) atunci când El îşi dezvăluie identitatea profundă tocmai în faţa femeii din Samaria, deci din neamul cel mai puţin acceptat de iudei şi, pe deasupra, cu o situaţie matrimonială destul de încâlcită. Ba chiar îi arată ce înseamnă în ochii lui Dumnezeu adevăratul cult ("în duh şi adevăr"), iar ea devine una dintre primele vestitoare ale lui Mesia.

Angelica Kauffman - Femeia Samarineancă 1796 detaliu
Iisus îi ia apărarea femeii păcătoase care Îi spală picioarele cu lacrimi, arătând că ea, tocmai pentru că marea ei iubire i-a dobândit iertarea, îi este superioară fariseului "corect" (Lc. 7,36-50). Intervine pentru a lăuda fapta Mariei din Betania care îl unge cu mir scump ("iar casa s-a umplut de mireasma mirului"), punând-o într-un fel în rândul mironosiţelor: "Las-o, că pentru ziua îngropării mele l-a păstrat!" (In. 12, 1-8). O scapă de la moarte pe femeia prinsă în adulter, făcându-i pe acuzatori să-şi scruteze propria conştiinţă (In. 8, 1-11). Laudă credinţa femeii cananeence, aşadar o păgână, pentru că aceasta, în ciuda unui aparent refuz, stăruie cu isteţime şi cu încredere, dobândindu-şi astfel minunea (Mt. 15, 22-28; Mc. 7, 27-28). Felul în care priveşte Iisus demnitatea femeii se vede şi din modul de adresare. "Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!" - îi spune femeii bolnave de curgere de sânge care se atinsese, poala hainei lui (Lc. 8, 48). Pe femeia gârbovită pe care o vindecă în zi de sabat o numeşte cu titlul nobil de "fiică a lui Avraam", care nu se mai folosise la feminin (Lc. 12,16). Dezvăluie adevărata valoare a celor doi bănuţi, darul văduvei sărmane (Lc. 21,1-4). Chiar înainte de a-i învia fiul, îi spune văduvei din Nain: "Nu plânge", iar evanghelistul subliniază că "Domnului i s-a făcut milă" de ea (Lc. 7,13, unde verbul folosit, splanchnizo, desemnează o înduioşare profundă, viscerală, maternă). Nu e de mirare că, atunci când o învie pe fiica lui Iair, în învălmăşeala emoţiei generale, Iisus este singurul care are o reacţie de un realism feminin, matern, cerând să i se dea acesteia să mănânce (Lc. 8, 55).

Correggio - Noli Me Tangere 1523 - detaliu
De fapt, Evangheliile arată că femeile sunt primele care Îi acceptă mesajul şi îl înţeleg; de aceea tocmai cu ele poartă El marile discuţii de revelaţie. Am văzut dialogul cu samariteanca; o vedem pe Maria, sora lui Lazăr, care lasă totul, chiar şi onoarea ei de gospodină, pentru a-i asculta cuvintele, iar El o încurajează în alegerea ei bună (Lc. 10, 38-42); dar şi cu sora ei, Marta, Iisus va purta discuţia despre înviere, dezvăluind că El este "Învierea şi Viaţa"; iar ea este în stare să-i afirme cu credinţă identitatea divină: "Da, Doamne, eu cred că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume" (In. 11, 27). Multe ar mai fi de amintit; fie numai şi întâlnirea de după înviere dintre Iisus şi Maria Magdalena; trebuie spus că, în ceea ce se înţelege de obicei ca un refuz: "Nu mă atinge", verbul (gr. hapto) înseamnă de fapt "a apuca", "a prinde", "a reţine", cum ar fi "Nu este vreme de stat pe loc!" Este de fapt o trimitere în misiune: "Mergi şi vesteşte fraţilor mei..." (In. 20, 1-18).



Dar figura cea mai importantă, prin care a intrat în lume mântuirea, este, evident, Maria, Mama lui Iisus. Putem spune că la Bunavestire, când ea îşi acceptă rolul încredinţat de Dumnezeu, este clipa de început a Noului Legământ.
Buna Vestire detaliu - da Vinci 1472-75
Despre relaţia ei în familie cu Iisus, evangheliştii spun destul de puţin, respectându-i discreţia personală. Iisus însă ţine să sublinieze că demnitatea ei depăşeşte simpla relaţie fiziologică, ea fiind modelul pentru orice ucenic, cea care face voia Tatălui, care primeşte cuvântul, îl cumpăneşte în inima sa şi îl împlineşte. La rugămintea ei extrem de simplă şi discretă, Iisus, deşi pare a o refuza, săvârşeşte primul semn, minunea din Cana Galileii (In. 2). Pe cruce fiind, Iisus o dăruieşte ca mamă omenirii întregi, reprezentate de ucenicul iubit, Ioan. Prin figura ei este pusă în valoare pentru prima dată fecioria de dragul Împărăţiei cerului. Multe ar fi de spus; de altfel, un adagiu medieval zicea De Maria numquam satis, în sensul că aprofundarea tainei ei - în relaţie cu misterul lui Iisus - nu are sfârşit. Dar ceea ce ne interesează, poate, mai direct este normalitatea vieţii ei. A avut destule momente grele prin care poate trece orice femeie: gravida care trebuie să nască într-un grajd, femeia cu copil mic care trebuie să se refugieze în necunoscut, plecarea de acasă a fiului, teama pentru viaţa lui, să-l vezi murind, să-l ai mort în braţele tale... Şi chiar în viaţa de toate zilele, trebuie să ne-o închipuim aducând apă, făcând pâine, măturând casa... Şi ea a trăit din credinţă, nu a înţeles totul deodată: ea şi Iosif "se mirau de cele ce se ziceau despre Prunc" (Lc. 2, 33), "nu au înţeles" (Lc. 2, 50); dar "ea păstra toate în inima ei" şi le medita (Lc. 2, 51), rămânând unită cu Dumnezeu în cel mai înalt grad în toate momentele vieţii. De aceea este modelul fiecărei femei, al fiecărui creştin, icoana Bisericii. (articol complet)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu