duminică, 15 septembrie 2013

Gândul serii

S-o spunem pe aia dreaptă: deși ar fi minunat ca familia să petreacă timp împreună... cât mai mult timp împreună; să desfășoare activități ca în filme, de tipul masă zilnică în familie, activități (re)creative comune, totuși multe, poate chiar majoritatea familiilor se confruntă cu absența (mai ales a) tatălui.
Că e din cauze de serviciu prelungit, de lipsă de interes ori pur și simplu pentru că nu mai există acel părinte prin preajmă, realitatea e că cea mai mare parte a timpului comun dintr-o familie (care și aceea e destul de restrânsă) se desfășoară doar cu un singur părinte.
Cu bărbați nu prea am discutat pe tema asta, dar știu că în cazul femeilor acest lucru este o piatră de încercare. Pe lângă durerea de a nu putea oferi copilului condițiile ideale, mai e și dorul personal de acel ”împreună”.
Pe mine m-a ajutat în problema respectivă gândul la o rugăciune de seninătate:

”Doamne, dă-mi seninătatea să accept ce nu poate fi schimbat
Curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat
și înțelepciunea să le deosebesc
fie voia Ta și nu a mea!”

 V-o recomand și vouă, s-o folosiți mai ales când vine lupta presupunerilor că vor crește copiii nenorociți pe viață pentru că nu au parte de mediul ideal de creștere și dezvoltare.

Și câteva întrebări ajutătoare:

  • Soțul poate petrece mai mult timp în familie, împreună cu copiii? 
  • Dacă nu poate (pentru că din punctul lui de vedere nu se poate), văd eu o soluție prin care s-ar putea, să i-o recomand?  
  • Vrea (are disponibilitate) să petreacă acel mai mult timp în familie, împreună cu copiii?
  • Dacă răspunsul la aceste întrebări este negativ, atunci pot să las în grija Domnului calitatea vieții pe care o va avea copilul meu, în condițiile date? 
  • Mă pot ruga pentru el pentru ca să-i completeze Domnul lipsa părintelui? 
  • Mă pot ruga să primesc liniștea pe care mi-o dă când prețuiesc fiecare clipă împreună pentru ceea ce este, fără reproșuri sau opintiri spre ceva ce nu este?

Să mă gândesc la pleiada de personalități care au reușit să ducă o viață excepțională, cu o contribuție deosebită la umanitate în ciuda unor condiții cumplite de trai.
Să mă gândesc la lista de sfinți care au dat traiul bun pe care l-au avut la casa părinților pe niște condiții groaznice, pentru a fi mai mult cu El. Pot eu să-i dau copilului meu darul de a fi cât mai mult prezentă în prezența Lui?

Mi-a plăcut un gând pe care l-am auzit recent. Că Domnul este Cel care ne cheamă și o face pentru/spre ceva (în vederea a ceva adică) nu pentru că am fi noi cumva mai... Domnul e cel care face rege din păstor și rob. Noi alegem dacă să răspundem sau nu la acea chemare. Și dacă răspundem, va fi cu toată inima, cu tot gândul, cu toată priceperea sau cu nesimțire? Să avem inimă curată și rugăciune fierbinte pentru copilul nostru și încredere că, indiferent de condițiile grele, nu se va împiedica Dumnezeu de acestea pentru a-l scoate spre a-și valorifica tot potențialul pe care mai dinainte l-a sădit în el.

Domnul să vă dea pace în inimă, să duceți viața, așa cum este ea, în prezența Lui!

P.S. Nu, aceasta nu este o invitație la a vă neglija copilul pentru că ”lucrează Domnul!”. Este doar o încercare de mângâiere pentru cei care sunt triști din cauză că ar oferi, dar nu pot (au) mai mult.

joi, 12 septembrie 2013

„Femeie” înseamnă „împărăteasă dăruitoare”

Cu toții am fost prezenți măcar odată la desfășurarea unei Sfinte Cununii. De multe ori ne trece un fior la auzul sintagmei ”iar femeia să se teamă de bărbat” (Ef. 5,33). S-a vorbit mult despre aceasta, discutându-se nuanțele, interpretările, situațiile în care se pot înțelege aceste cuvinte. Redau mai jos cuvintele părintelui Arsenie Papacioc, răspunzând la întrebarea: care este rostul femeii și al bărbatului în căsnicie.



Părinte, astăzi se înţelege din ce în ce mai puţin rostul bărbatului si al femeii în căsnicie. Puteţi să ne spuneţi care este rostul lor în viaţa de familie?
- Adevărul este că nu sunt de părere cu cuvântul acesta „astăzi”. Bărbatul şi femeia sunt aceeaşi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la început, cu un scop bine definit. S-a făcut o constatare: întrucât femeia a fost roabă mii de ani, şi, cu ocazia Edictului de la Milan, Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate şi femeii, ca să nu mai fie omorâtă fără judecată, nu este permis acest lucru. Văd acum că se transmit atavic defectele şi calităţile. La femei s-a transmis atavic teama, ele se tem de bărbat, cum la bărbaţi s-a transmis atavic puterea şi îndrăzneala şi această grozav de urâtă, de condamnată poziţie a bărbatului de a fi agresiv.
Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip!

Femeia, dacă zici că-i slabă, totuşi, din momentul în care te-ai angajat să te numeşti soţ, nu te poţi numi soţ decât lângă o soţie. Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip! Să nu se mai vadă în femeie numai un scop meschin sau un lucru de caznă. Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu! Daţi-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie după cuvântul Tău. Şi s-a schimbat destinul întregii omeniri, şi chiar al lui Dumnezeu în lume. Maica Domnului este o femeie care a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume.
Femeia trebuie cu orice chip respectată, pentru că dacă Dumnezeirea ar întreba omenirea: „Ce este în omenire?”, n-ar întreba paternitatea, ci maternitatea! Deci femeia joacă un rol primordial în ceea ce priveşte creaţia lui Dumnezeu, bărbat şi femeie. Putem noi, oare, să desprindem o Taină atât de importantă de cuvintele Mântuitorului: Fără de Mine nu puteţi face nimic. Acestea sunt cuvinte dumnezeieşti şi tot ce a spus Hristos este adevărat.
Lumea creştină, dacă ar fi atentă numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlată şi s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru că El este Vița și noi suntem mlădițele. Poate mlădiţa să rodească ceva fără Viţă? Maica Domnului reprezintă neamul omenesc. Femeia nu trebuie văzută ca o roabă. Pentru că, deşi spunem în rugăciunile Tainei Cununiei că femeia trebuie să se supună bărbatului, acesta din urmă trebuie să fie atent, că i se spune, tot în aceeaşi rugăciune, că trebuie sa o iubească. Dacă nu o „iubeşte”, soţia nu o să-l asculte. Bărbatul, dacă nu ascultă de acest cuvânt, se face răspunzător de îndărătnicia femeii. Deci trebuie să o iubească cu orice chip.
În căsnicie se intră prin foarte multe transformări şi lucruri neprevăzute, datorită marilor intimităţi: naştere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naşte în modul cel mai normal de către toate femeile, fie împărăteasă, fie femeie de rând. Cuvântul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru că, vă repet, cuvântul femeie înseamnă „împărăteasă dăruitoare” şi dăruire este toată Scriptura.
(Arhim. Arsenie Papacioc, Viața de familie și diverse probleme ale lumii contemporane, p. 59-62)
preluat de aici

miercuri, 11 septembrie 2013

"Evangheliile arată că femeile sunt primele care acceptă mesajul lui Iisus şi îl înţeleg”


Se vorbeşte mult astăzi despre rolul femeii în societate şi în ceea ce ne priveşte, în creştinism. Nu întâmplător găsim femeia cel mai adesea în şcoală, în spital, acolo unde este nevoie de milă, de caritate. Edith Stein, o monahie occidentală din secolul trecut, intuia că femeia este, în familie şi pretutindeni, asemenea Duhului Sfânt, mângâietoare, consolatoare. Femeia creştină, cu sensibilitatea ei, a fost întotdeauna mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de Biserică. În zgomotul vieţii moderne, femeia alege slujirea cu tăcere. Nu contează cât facem, pare să spună ea, ci câtă iubire am pus în ceea ce facem. Despre cum era văzută femeia în perioada de până la venirea lui Hristos, despre slujirea pe care femeia o are în Biserică şi despre slujirea mironosiţelor din Noul Testament ne vorbeşte Maria Francisca Băltăceanu, profesor doctor la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.
Augustin Păunoiu

Domnul însuşi arată, în purtarea sa faţă de femei, la ce demnitate le înalţă: atitudinea lui este de mare simplitate şi tocmai prin aceea depăşeşte cu mult uzanţele timpului său. Până şi ucenicii "se mirau că stă de vorbă cu o femeie" (In. 4,27) atunci când El îşi dezvăluie identitatea profundă tocmai în faţa femeii din Samaria, deci din neamul cel mai puţin acceptat de iudei şi, pe deasupra, cu o situaţie matrimonială destul de încâlcită. Ba chiar îi arată ce înseamnă în ochii lui Dumnezeu adevăratul cult ("în duh şi adevăr"), iar ea devine una dintre primele vestitoare ale lui Mesia.

Angelica Kauffman - Femeia Samarineancă 1796 detaliu
Iisus îi ia apărarea femeii păcătoase care Îi spală picioarele cu lacrimi, arătând că ea, tocmai pentru că marea ei iubire i-a dobândit iertarea, îi este superioară fariseului "corect" (Lc. 7,36-50). Intervine pentru a lăuda fapta Mariei din Betania care îl unge cu mir scump ("iar casa s-a umplut de mireasma mirului"), punând-o într-un fel în rândul mironosiţelor: "Las-o, că pentru ziua îngropării mele l-a păstrat!" (In. 12, 1-8). O scapă de la moarte pe femeia prinsă în adulter, făcându-i pe acuzatori să-şi scruteze propria conştiinţă (In. 8, 1-11). Laudă credinţa femeii cananeence, aşadar o păgână, pentru că aceasta, în ciuda unui aparent refuz, stăruie cu isteţime şi cu încredere, dobândindu-şi astfel minunea (Mt. 15, 22-28; Mc. 7, 27-28). Felul în care priveşte Iisus demnitatea femeii se vede şi din modul de adresare. "Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!" - îi spune femeii bolnave de curgere de sânge care se atinsese, poala hainei lui (Lc. 8, 48). Pe femeia gârbovită pe care o vindecă în zi de sabat o numeşte cu titlul nobil de "fiică a lui Avraam", care nu se mai folosise la feminin (Lc. 12,16). Dezvăluie adevărata valoare a celor doi bănuţi, darul văduvei sărmane (Lc. 21,1-4). Chiar înainte de a-i învia fiul, îi spune văduvei din Nain: "Nu plânge", iar evanghelistul subliniază că "Domnului i s-a făcut milă" de ea (Lc. 7,13, unde verbul folosit, splanchnizo, desemnează o înduioşare profundă, viscerală, maternă). Nu e de mirare că, atunci când o învie pe fiica lui Iair, în învălmăşeala emoţiei generale, Iisus este singurul care are o reacţie de un realism feminin, matern, cerând să i se dea acesteia să mănânce (Lc. 8, 55).

Correggio - Noli Me Tangere 1523 - detaliu
De fapt, Evangheliile arată că femeile sunt primele care Îi acceptă mesajul şi îl înţeleg; de aceea tocmai cu ele poartă El marile discuţii de revelaţie. Am văzut dialogul cu samariteanca; o vedem pe Maria, sora lui Lazăr, care lasă totul, chiar şi onoarea ei de gospodină, pentru a-i asculta cuvintele, iar El o încurajează în alegerea ei bună (Lc. 10, 38-42); dar şi cu sora ei, Marta, Iisus va purta discuţia despre înviere, dezvăluind că El este "Învierea şi Viaţa"; iar ea este în stare să-i afirme cu credinţă identitatea divină: "Da, Doamne, eu cred că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume" (In. 11, 27). Multe ar mai fi de amintit; fie numai şi întâlnirea de după înviere dintre Iisus şi Maria Magdalena; trebuie spus că, în ceea ce se înţelege de obicei ca un refuz: "Nu mă atinge", verbul (gr. hapto) înseamnă de fapt "a apuca", "a prinde", "a reţine", cum ar fi "Nu este vreme de stat pe loc!" Este de fapt o trimitere în misiune: "Mergi şi vesteşte fraţilor mei..." (In. 20, 1-18).



Dar figura cea mai importantă, prin care a intrat în lume mântuirea, este, evident, Maria, Mama lui Iisus. Putem spune că la Bunavestire, când ea îşi acceptă rolul încredinţat de Dumnezeu, este clipa de început a Noului Legământ.
Buna Vestire detaliu - da Vinci 1472-75
Despre relaţia ei în familie cu Iisus, evangheliştii spun destul de puţin, respectându-i discreţia personală. Iisus însă ţine să sublinieze că demnitatea ei depăşeşte simpla relaţie fiziologică, ea fiind modelul pentru orice ucenic, cea care face voia Tatălui, care primeşte cuvântul, îl cumpăneşte în inima sa şi îl împlineşte. La rugămintea ei extrem de simplă şi discretă, Iisus, deşi pare a o refuza, săvârşeşte primul semn, minunea din Cana Galileii (In. 2). Pe cruce fiind, Iisus o dăruieşte ca mamă omenirii întregi, reprezentate de ucenicul iubit, Ioan. Prin figura ei este pusă în valoare pentru prima dată fecioria de dragul Împărăţiei cerului. Multe ar fi de spus; de altfel, un adagiu medieval zicea De Maria numquam satis, în sensul că aprofundarea tainei ei - în relaţie cu misterul lui Iisus - nu are sfârşit. Dar ceea ce ne interesează, poate, mai direct este normalitatea vieţii ei. A avut destule momente grele prin care poate trece orice femeie: gravida care trebuie să nască într-un grajd, femeia cu copil mic care trebuie să se refugieze în necunoscut, plecarea de acasă a fiului, teama pentru viaţa lui, să-l vezi murind, să-l ai mort în braţele tale... Şi chiar în viaţa de toate zilele, trebuie să ne-o închipuim aducând apă, făcând pâine, măturând casa... Şi ea a trăit din credinţă, nu a înţeles totul deodată: ea şi Iosif "se mirau de cele ce se ziceau despre Prunc" (Lc. 2, 33), "nu au înţeles" (Lc. 2, 50); dar "ea păstra toate în inima ei" şi le medita (Lc. 2, 51), rămânând unită cu Dumnezeu în cel mai înalt grad în toate momentele vieţii. De aceea este modelul fiecărei femei, al fiecărui creştin, icoana Bisericii. (articol complet)

marți, 10 septembrie 2013

Un părinte trebuie să se lepede de sine

Dacă omul nu se leapădă de sine şi nu hotărăşte să se apropie de Dumnezeu va rătăci şi nu va face nimic… că un episcop nu trebuie să aibă proiectele sale, adevărul lui, ci să înveţe cuvântul adevărului şi să fie un alt hristos, se poate aplica şi la părinţi. Un părinte trebuie să se lepede de sine şi să se apropie de Dumnezeu cu adevărat, nu numai în exterior. Să fie al lui Dumnezeu nu după mintea lui, ci aşa cum vrea Dumnezeu. Numai atunci omul scapă de alunecări şi rătăciri, scapă de toate încercările şi rămâne stabil pe drumul cel drept.

”A Mothers Love”- Mindy Newman
Nu ne stă nouă în putinţă să rămânem pe drumul cel drept. Nu depinde de puterea noastră, ci depinde de harul lui Dumnezeu. Dar harul lui Dumnezeu ne aduce şi ne ţine numai dacă noi hotărâm să devenim, ca părinţi, instrumente ale acestui har, instrumente ale Sfântului Duh. Creştinismul nostru de astăzi este un creştinism care poartă pecetea fiecăruia dintre noi, nu poartă pecetea Sfântului Duh. Poţi să spui că ceea ce faci tu poartă pecetea Sfântului Duh? Poate spune şi Sfântul Duh că este aşa? Dacă şi tu poţi să spui acest lucru şi Duhul Sfânt poate certifica şi recunoaşte că şi-a pus peste tine pecetea Lui, te afli pe drumul cel drept.
Dacă ceea ce faci poartă pecetea ta, pecetea gândirii tale, a proiectelor tale, atunci te înşeli. Oricât de inteligent sau înţelept ai fi, oricât de bun ai fi, oricâte daruri ai avea, te înşeli fără doar şi poate. Una singură este calea care nu rătăceşte: calea lui Hristos prin Sfântul Duh. Una este şi amăgirea: tot ceea ce nu este Hristos şi Sfânt Duh. Indiferent dacă o amăgire este mai mare decât alta. Există, în fond, o amăgire şi o cale neamăgitoare.
”Mother and Child” - Mindy Newman
Cine hotărăşte să devină instrument al lui Dumnezeu va înţelege ceea ce spunem noi aici şi Sfântul Duh îi va vorbi în actele sale, în viaţa de fiecare zi: „Nu aşa, ci aşa!” îi va spune tainic. Nu are nevoie să aibă nici bani mulţi şi nici multă carte, ci este nevoie numai de hotărârea sa de a se încredinţa lui Hristos, Sfântului Duh şi de a i se dărui cu toată inima. Lucruri pe care până acum le făcea într-un fel, va vedea că trebuie să le facă în alt fel. Având aceste premize avem şi şansa să facem ceva. Trebuie să încetăm să trăim noi, să încetăm să gândim noi, să proiectăm noi şi să organizăm noi. Să încetăm să fim noi stăpâni pe lucrarea lui Dumnezeu.
Facem ceva pentru copiii noştri? Ceea ce facem este lucrarea lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu să fie Stăpânul, să nu fim noi stăpâni. Acesta să îndrume, Acesta să conducă, să îndemne, să ajute, să meargă înaintea noastră pe drumul pe care-l avem de parcurs şi tot Acesta să fie sfârşitul drumului nostru. Lucrul acesta ne va ajuta să dobândim adevărata viaţă duhovnicească, să dăm o bună educaţie copiilor noştri şi să dăm naştere în sufletele lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, unei vieți duhovniceşti adevărate.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, vol. I, Editura Bizantină, p. 103-105)
material preluat de aici