luni, 25 februarie 2013

Femeia canaaneeancă, vameşul şi fariseul

Din nou, predici restante:

Cum ne putem apropia de bucurie?

Aţi privit vreodată copiii şi părinţii lor într-un parc de joacă? Un băieţel ţipă când mama încearcă să-l desprindă de leagănul de care parcă s-a lipit. O fetiţă vrea să ia jucăria unui alt copilaş şi încearcă să facă asta cu orice chip, spre disperarea părinţilor. Un alt copil îi arată tatălui semnul pe care îl are la deget de la atâta supt, dar îi respinge iritat orice gest ce i-ar putea împiedica acest obicei. Aceşti copii pot fi interpretaţi ca nişte alintaţi sau pot fi luaţi ca prilejuri de întoarcere spre propria persoană. De câte ori nu ne vom fi surprins iritându-ne că s-a schimbat ceva în program şi nu am fost anunţaţi? Ori că a început să plouă când aveam şedinţă fotografică la nuntă? Sau că altcineva a fost admis în locul nostru la un interviu pentru angajare?
Cauzele suferinţei
Ce au în comun aceste experienţe? Suferinţa. Orice mişcare în sufletul nostru, de la stări discrete şi nedesluşite de iritare ori irascibilitate, la durere, de la supărare, furie, anxietate, tristeţe, la nefericire, toate acestea sunt grade ale suferinţei pe care le simţim probabil în fiecare zi. Dacă am privi la imaginea spaţiului de joacă propus mai sus, am putea observa principalele cauze ale suferinţei, care în linii mari sunt aceleaşi, la orice vârstă s-ar întâmpla.
Prima ar fi schimbarea. Suferim când circumstanţele se schimbă într-un fel pe care îl percepem ca fiind negativ, de la a părăsi locul de joacă la a pierde locul de muncă. A doua cauză a suferinţei ar fi dorinţa. Când dorim un lucru pe care nu-l avem şi nici nu-l putem procura prea uşor. Poate fi o jucărie, o promovare, un soţ/soţie ori altceva ce ne dorim. A treia cauză e obişnuinţa. Suferim atunci când, conştient sau inconştient, repetăm un comportament care nu ne ajută la nimic, dacă nu ne face chiar rău. A patra cauză a suferinţei este constituită de schimbările care se întâmplă în trup. Că sunt orele de somn (priviţi ce se întâmplă când un copil nu se odihneşte la prânz) ori cele de mâncare, ori alte schimbări naturale care se petrec în el, trupul nostru cu ale lui e prilej de suferinţă.
Tristeţea, mânia şi frica fac parte dintre emoţiile primare şi toate sunt legate de suferinţă. Şi noi căutăm să fugim de suferinţă. Doar că de cele mai multe ori nu căutăm în direcţia cea bună şi ne afundăm şi mai tare în ea. Sf. Ioan Gură de Aur spune că „tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile multe întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional“. Şi totuşi, a spune „nu suferi!“ e ca şi cum ai spune cuiva „nu transpira!“ când sunt 35 de grade afară. Cu toate acestea, există oameni care par că au prins secretul bucuriei. Însă, dacă i-aţi întreba pe aceştia, aţi vedea că ei au cel puţin tot atâtea motive de suferinţă ca şi ceilalţi oameni.

Când începem să acceptăm faptul că circumstanţele dureroase ale vieţii sunt inevitabile, suntem cu un pas mai aproape de bucurie. Începem să realizăm că aceasta - bucuria - nu rezidă din lipsa problemelor vieţii, ci din atitudinea pe care alegem să o avem în faţa lor. Putem evita acea reacţie a lui „de ce eu/mie?“ cu tot arsenalul distructiv de acuzare - vină - regret care o însoţeşte şi care nu ne eliberează de suferinţă, dimpotrivă, o întăreşte.
De asemenea, avem nevoie să acceptăm că nu există o ierarhie a suferinţei - ea este ceva foarte personal şi trăit în felul nostru unic, deşi, în acelaşi timp, este universală - şi de aceea nu are sens să o comparăm între unii şi alţii. De ce unul suferă (trăieşte evenimente grele) mai mult, iar altul mai puţin. Pentru că la orice grad s-ar întâmpla, acel moment unic şi personal este un prilej de reconectare cu Hristos din noi. Acolo este locul întâlnirii, întâlnire din care ţâşneşte şi bucuria şi primirea iubirii Lui.
Simţind locul suferinţei (şi observând-o, veţi vedea că într-adevăr este un loc, la nivelul pieptului, unde aceasta se simte) şi, conştientizând ceea ce simţim - durere, tristeţe, frică -, putem să-L chemăm pe Domnul în toate acestea. Putem să I le arătăm Lui, să le transforme cum ştie. Poate că nu putem schimba situaţia, dar putem alege ce să facem, împreună cu El, în acest nou context, pentru a merge mai departe. Schimbăm centrarea atenţiei de pe situaţia ca atare şi de pe noi, ca victime ale ei, pe Domnul!
Acest mod de a trata lucrurile are nevoie de practică, de exerciţiu, nu se întâmplă peste noapte. De aceea este nevoie de răbdare cu sine, atunci când vedem că iar ne-am afundat în suferinţă şi am uitat, dacă nu chiar L-am învinuit din nou pe Dumnezeu pentru suferinţa noastră. Şi un mare ajutor îl găsim în cititul Sfintei Scripturi, aşa cum îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur: „Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supravieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi, adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că Bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.“ (mai mult...)

luni, 4 februarie 2013

Câteva predici...

01 27 ian 2013 vindecarea orbului din Ierihon - predica pr. Constantin Sturzu, Iaşi, Talpalari from Cristina Sturzu on Vimeo.



01 30 2013 Sfintii Trei Ierarhi - predica pr. Constantin Sturzu, Iaşi, Talpalari from Cristina Sturzu on Vimeo.




02 02 2013 Întâmpinarea Domnului - predica pr. Constantin Sturzu, Iaşi, Talpalari from Cristina Sturzu on Vimeo.


02 03 2013 zaheu vameşul - predica pr. Constantin Sturzu, Iaşi, Talpalari from Cristina Sturzu on Vimeo.

Viaţa, ca moarte

Una dintre dorinţele noastre de viaţă ca şi creştini e să fim mai buni. Atunci când nu ne ascultam părinţii, când loveam un coleg, când spărgeam un geam ori, acum, când ne certăm cu partenerul de viaţă ori ne înfuriem pe copii, tot mai găsim în adâncul nostru regretul că nu suntem mai buni un pic, de la a nu-i mai răni pe cei din jur, la a le facilita o viaţă cât mai bună, pe cât ne stă în putinţă.





Citim cărţi de dezvoltare personală, de dezvoltare a relaţiilor, mergem la workshop-uri, ne propunem liste pe care, respectându-le, ne înscriem cu un pas mai sus în evoluţia spre a fi un om mai bun ori un creştin autentic. Citim Vieţile Sfinţilor sau gânduri ale unor părinţi îmbunătăţiţi ai zilelor noastre şi căutăm să le aplicăm în viaţa noastră. Facem canonul de rugăciune pe care îl avem, ne spovedim, ne împărtăşim. Deşi ne e greu să folosim acest cuvânt, de fapt căutăm sfinţenia. Pentru că adevărata dezvoltare personală pe care o căutăm în fapt este desăvârşirea, ţintirea scopului pentru care am şi fost plămădiţi dintru început, acela de a ajunge la acea asemănare cu Dumnezeu, până la îndumnezeire, când putem spune, precum apostolul, că nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi. Şi căutăm asta chiar şi atunci când nu ne dăm seama, când, atraşi de mărgelele sclipitoare ale acestei lumi - legate de regulă de prestigiu şi de afirmarea personală, ne avântăm în curse fără sfârşit. Dar cu atât mai mult căutăm buna convieţuire cu cei din jur, care constituie şi semnul exterior cel mai clar că suntem „ai Lui“.

Dumnezeu este în noi

De multe ori, ne comportăm de ca şi cum „de acum ştim“. Tocmai am mai citit o carte despre cum să avem o relaţie armonioasă cu copiii ori cu soţul şi ne suflecăm mânecile, pornind să facem schimbarea pe care o putem găsi chiar într-o carte scrisă dintr-o perspectivă ortodoxă (şi asta ne dă chiar un avânt special pentru că ne vedem la adăpostul creştinismului adevărat). Dar vă întreb: cum iniţiaţi acea schimbare? Vă apucaţi singuri, ori puneţi schimbarea în mâna Domnului? De multe ori, începând să facem un lucru bun, în numele Domnului, prinşi în bucuria pregustării efectelor aşteptate, uităm chiar de El, Cel Care dă cu adevărat suflul acelei acţiuni pe care vrem să o facem şi rânduiala în care să fie făcută.
A ne baza pe acel „acum ştiu“ şi „ştiu că aşa trebuie şi aşa fac“ şi a uita de Dumnezeu ne duce de multe ori la a face lucruri părute bune, dar cu rezultate mai puţin dorite. Şi de câte ori nu vi s-a întâmplat acest lucru? Există o subtilitate sufletească pe care o prindem destul de greu, pentru că spunem că am cerut sfat părintelui duhovnic, spre exemplu, şi am făcut ce a spus el. Această subtilitate se referă la a lua aminte să fim cu Dumnezeu în orice am face, în orice clipă, chiar în acel sfat pe care vrem să-l punem în practică. Să înţelegem că a urma un sfat găsit într-o carte sau primit de la duhovnic este ceva viu, dinamic, şi că avem nevoie să-L chemăm pe El să dea viaţă acelui lucru, prin chemarea Lui, prin punerea înaintea Lui atât înainte, cât şi în timpul facerii lucrului respectiv şi chiar şi după. Să fim conştienţi că El e în noi. Şi să lăsăm mersul lucrurilor în seama Lui, să fim deschişi la întorsăturile pe care le poate lua situaţia, crezând, ştiind chiar că toate lucrurile, oricât de mărunte ar fi, sunt spre creşterea noastră în desăvârşire. Iar acele fapte vor suferi o metamorfoză prin acţiunea Lui asupra lor. Avem uneori tendinţa de a intra într-o anume inerţie, odată ce ni se pare că am prins o direcţie. Şi acest lucru, pentru că nu suntem conştienţi de prezenţa Lui în noi, de ghidarea Lui în noi. Pentru că nu privim prin ochii Lui din noi. Pentru că imediat Îl transformăm în statuie împietrită în inima noastră împietrită, transformată într-o clipă în coşciug. Dar putem învinge această inerţie prin moartea, care Îl lasă pe El să trăiască în noi, prin a fi El în noi, prin deschiderea permanentă la prezenţa Lui.

Viaţa spre sfinţenie a creştinului se caracterizează prin moarte

Moartea faţă de aşteptări bătute în cuie, faţă de împlinirea unor dorinţe care ar putea veni în contradicţie cu dorinţele partenerului, faţă de evaluări personale şi după mintea omenească ale faptelor pe care le facem, minte care, oricât de luminată e, atunci când nu lasă loc Duhului se transformă în zăbrele de aur.
Şi pentru că am amintit la început de familie, să ne referim o clipă la această dinamică şi când suntem în cuplu. Când suntem singuri, ne e foarte uşor să fim „duhovniceşti“. Ne facem rugăciunile zilnic, participăm la toate slujbele posibile, facem fapte de milostenie cu generozitate, citim enorm. Dar când ne căsătorim, intrăm într-o relaţie de mucenicie. Angajamentul pe care ni-l luăm odată ce primim Taina Cununiei ne descoperă zone de egoism şi de păcat despre care nici măcar nu ştiam că există în noi şi ne invită la schimbare permanentă. Cu alte cuvinte, Domnul Se foloseşte de partenerul nostru ca să ne schimbe, să ne transforme (căci partenerul e foarte diferit de noi, deşi pare că „suntem la fel“, că avem aceleaşi preferinţe în diverse domenii ale vieţii, că avem aceeaşi perspectivă asupra vieţii). Ca soţ/soţie suntem forţaţi să ne adaptăm partenerului. Să murim într-un fel dorinţelor şi nevoilor noastre. Să ne pocăim în fiecare zi pentru greşelile pe care le facem împotriva lui şi să-l iertăm, de asemenea, pentru ale sale. Creştem. Avem posibilitatea să ne transformăm şi să fim vii, atunci când considerăm partenerul nu ca pe un factor care ne împiedică evoluţia (pentru că nu merge la biserică ori nu ştie cât de bun este Domnul ori pur şi simplu nu face lucruri ale simţului comun, deşi merge duminică de duminică la biserică), ci ca pe un instrument divin pe care Domnul l-a trimis să ne ajute la desăvârşire... (mai mult...)

duminică, 3 februarie 2013

"Luminează-mi sufletul şi lumina de simţit, căci curat pre Dumnezeu văzând, să-L vestesc la toţi..."

" Nu pricep, Curată, nici îngerii, nici oamenii, Maică şi Fecioară, ce în tine s-a săvârşit. În mâini ţine Simeon bătrânul, îmbrăţişat, pe al legii Făcător şi Stăpânul tuturor. Veniţi, pre Hristos vedeţi, pe al tuturor Stăpân, pe Care astăzi Simeon îl şi poartă în locaş. Trăind încă Simeon până pre Hristos văzu, către Dânsul a strigat: slobozeşte-mă acum. Luminează-mi sufletul şi lumina de simţit, căci curat pre Dumnezeu văzând, să-L vestesc la toţi. Pre Acel de slugi de Sus, cu cutremur ascultat, astăzi însă Simeon în mâini L-a îmbrăţişat... "