miercuri, 3 octombrie 2012

Cum ne spovedim?


Cum ne spovedim?





Recomandare carte:
 
Spicuiri din conferinţă
  • nu înţelegem că prin spovedanie am primit putere de la Dumnezeu pentru a nu mai păcătui. O luăm de la capăt, nu lucrăm, nu folosim puterea primită
  • vrem remedii împotriva păcatului, dar vrem şi păcatul (din cauza îndrăgostirii de păcat). Urâm roadele păcatului, consecinţele lui, dar iubim rădăcina lui. 
  • Omul nu foloseşte harul pentru a se îndumnezei. 
  • Harul ne ajută să spunem NU ispitei, nu să nu mai vină ispita
  • Cheltuim multă energie sufletească pentru negarea problemei, dar harul mă anunţă când ceva e păcat.
  • slujim omul sufletesc sau trupesc
  • omul sufletesc ştie că e bine ce e plăcut şi îl satisface, iar organul ruşinii e căzut în sufletesc, nu e duhovnicesc. Am nevoie să fac ceea ce e drept, chiar dacă e neplăcut, pentru că aşa zice Dumnezeu.
  • După cădere, liberul arbitru stă numai în a spune "Nu" ispitei. Să spun Doamne ajută-mă să nu fac ce-mi vine! Doamne, opreşte-mă, cu Harul Tău. Creierul care are valori primeşte mai târziu informaţia decât cel care caută supravieţuirea alergând după plăcere şi fugind de durere.
  • Să depăşim omul sufletesc şi să-l descoperim pe cel duhovnicesc. Omul nou crede că Dumnezeu poate face cu mine această minune de a spune "nu" ispitei. Trebuie doar să cred că Dumnezeu dă Harul. E o moarte, dar e moartea omului sufletesc, care e însetat de durere, plăcere etc.
  • omul sufletesc se războieşte - pentru că îi place, aşa "simte" şi îi place să simtă. El dansează cum îi cânţi: posteşte, se roagă, face mătănii - atunci când intri în lucrare - doar să nu-l omori. Dar îl prinzi în momentul în care te întrebi pentru ce? faci un lucru.
  • vrem să fim cineva şi ne îngrozim că suntem un nimeni.
  • din cauza treburilor, a TV-ului, omul nu se mai exteriorizează şi atunci îi spune necazurile duhovnicului. Dar asta îl trimite pe el în psihologic, pierzând legătura cu harul, iar pe mine "mă ajută" să ies din pocăinţă, pentru că mă justific. Întrebările care mă întorc la ea sunt "ce ai făcut tu?" "cum ai contribuit tu la acest necaz?" "Ce faci în acest necaz? (cum te raportezi la el)"
  • avem nevoie să ne spunem necazurile, dar să le spunem prietenilor - ei ne mângâie, ne susţin sufleteşte, dar nu ne vindecă duhovniceşte (nu copiilor - îi încărcăm cu o povară pe care nu o pot duce - şi nu duhovnicului, la spovedanie - îl băgăm în lumesc). Ca să ne vindecăm, avem nevoie de pocăinţă, nu de taclale. Discuţia e potrivită doar la prima spovedanie, pentru a ne cunoaşte preotul, iar apoi, dacă ne întâlnim cu el în afara spovedaniei.. 
  • Avem nevoie să facem lucruri, nu doar să vorbim. Să lucrăm, să aplicăm îndrumările pe care el ni le dă
  • Nu avem nevoie să ne spunem planurile, dorinţele, pentru a fi încuviinţaţi.
  • Plânsul de milă e un înlocuitor identic natural cu plânsul păcatului. Avem nevoie să-I cerem lui Dumnezeu - atunci când ne plângem de milă - să ne plângem păcatele. Furia, mânia, să fie folosite pentru respingerea păcatului nu pentru judecarea duhovnicului că nu ne înţelege. 
  • Dacă mi s-a întâmplat un lucru rău, dacă supravieţuiesc lui (şi nu am murit atunci) e ca să-L întâlnesc pe Dumnezeu acolo, El vrea să mă întâlnească acolo, cu Harul Lui. Să observăm că nu se insistă în Evanghelie pe copilăria pe care am avut-o, pe condiţiile în care am crescut, ci ni se cere să lucrăm, să depăşim ce ni s-a întâmplat, să transformăm ce am trăit în trambulină către Dumnezeu. Primesc harul ca să ajung la sfinţenie cu abuz, cu tot. Dar dacă voi alege să-mi petrec viaţa plângându-mi rănile şi dând vina pe ele, voi avea de ce plânge o veşnicie.
***
Intervenţie Marius Iordăchioaia

bunul samarinean

ca din toate inimile omeneşti şi dintr-a mea
caută cu sfială spre ceilalţi
mâna întinsă a sufletului...

încă din copilărie cei din jur
au pus câte ceva în palma ei
o bomboană o jucărie de pluş o carte
cel mai adesea un ban
cel mai rar o lacrimă...

numai Domnul Hristos când a trecut
ocolindu-mi palma deschisă
mi-a apucat încheietura mâinii
şi
cu bărbăteasca putere a iubirii Sale
mi-a ridicat sufletul din
starea de cerşetor în care

m-a adus fără de voie

dragostea
celorlalţi...
----------
Avem nevoie să întindem mâna Domnului, să ne scoată. Cu toţii trecem prin iad, dar avem nevoie să-l folosim ca loc de trecere spre rai, nu să rămânem acolo. Însă nimeni nu scapă de iad. Unii se spovedesc de frica iadului. Dar noi nu tb să fugim de iad, ci să căutăm raiul.
----

Să nu confundăm:

  • complexul de inferioritate cu smerenia
  • narcisismul cu spiritul de conducere
  • suspiciunea cu prevederea
  • instabilitatea emoţională cu religiozitatea


Să nu venim la spovedanie "ca să ne uşurăm", ci ca să ne folosim şi să ne mântuim. Uşurarea duhovnicească constă în râvna de a nu mai păcătui, curajul de a spune "nu" păcatului. Şi dacă vom mai cădea, nu vom mai deznădăjdui, ci vom şti că am fost neatenţi.Dumnezeu vrea să mă lepăd singur de păcat. Nu devenim liberi fără pocăinţă. Pocăinţa liberă vine şi când nu renunţ la păcat (păcatul meu înaintea mea este pururea). Pocăinţa adevărată aduce bucurie şi dacă nu poţi renunţa la păcat. În spatele deznădejdii se află ascuns microbul mândriei (cum am putut să fac asta?) Atunci când ne închipuim că n-ar fi trebuit să facem păcatele, să-i mulţumim Domnului că am făcut doar atât. Să spun despre mine că voi merge în iad este hulă pentru nivelul meu, dacă deznădăjduiesc. Am nevoie să învăţ mai întâi să nu deznădăjduiesc, nu să ţin mintea în iad. Să nu deznădăjduim! Asta e lucrarea noastră.

Ispite la spovedanie:
- ispita de a ne impresiona duhovnicul (ce veţi crede despre mine?) - cele mai mari bucurii le are pr când mărturisim un păcat pe care ne-a fost foarte greu să-l scoatem, să-l mărturisim
- ispita comparaţiei cu ceilalţi
- iscodirea cu privirea tulbură pocăinţa
- relaxarea te face sa te întinzi la vorbă


Cât durează spovedania autentică? Un minut.

Vorba multă:

- arată că nu am pocăinţă
- este moartea sufletului
- arată că ascund ceva
- arată că fug de ruşine

Pentru Sf. Împărtăşanie:
  • nevoia cugetului zdrobit când ni se citeşte dezlegarea.
  • ne putem împărtăşi dacă trăim în pocăinţă continuă (Doamne, păzeşte-mă să nu fac...) + Doamne, iartă-mă (dacă am făcut) + arătare permanentă
  • Dacă am căzut în păcate uşoare, ne putem împărtăşi, cu binecuvântarea duhovnicului. să nu ne oprim singuri! păcatele uşoare se şterg prin rugăciune şi ajunare
  • pregătirea pt. Sf. Împărtăşanie - citirea canonului este o terapie
să iertăm toate, tuturor celor ce ne-au greşit (să facem metanie pentru acela în faţa icoanei şi să-i cerem iertare dacă nu e de faţă persoana). să nu judecăm, altfel cădem noi înşine în lucruri mai rele + să cerem iertare pentru ce am făcut noi aproapelui.

  • să-L iubesc pe Dumnezeu: să cer iubire pentru El în inima mea
Cum ne raportăm la duhovnic?

În relaţia cu duhovnicul pot apărea anumite stări:

  • ataşament bolnav
  • ură
  • cârtire
  • familiaritate, prietenie 
niciuna dintre aceste atitudini nu este potrivită, dar se poate trece prin ea; e nevoie s-o mărturisim la spovedanie.

***
Marius Iordăchioaia:

  • Sunt două tipuri de atitudini în faţa păcatului:

- cea în care omul fuge la Hristos
- cea în care omul fuge la el însuşi - idol
__________
Alergarea la Hristos este o lovitură dată idolului.


  • Mulţi venim la biserică pentru a ne merge bine în viaţă. E un bine definit în mod lumesc. Dar prin împărtăşire, ne împărtăşim de taina jertfei lui Hristos. Deci, nu mai e problema mea dacă sunt dat afară de la serviciu.
  • Devenim mai vrednici de iubire atunci când ne scoatem măştile
  • Fără duhovnic, ieşi uşor în decor şi nu vom avea un creştinism după Hristos, ci după sine însuşi, după cutare, la care am citit ceva...
  • Viaţa duhovnicească ne redă firescul inclusiv în relaţia cu duhovnicul. 
  • Înşelarea e în funcţie de cum suntem, e foarte subtilă


***
Maica Siluana:
Descoperim însă că tot ce pierdem atunci când intrăm în viaţa duhovnicească sunt lucrurile de care eram ataşaţi sufleteşte

Duhovnicul e martorul iubirii lui Hristos pentru mine. E o iubire în care are loc toată lumea, nu mai ai nevoie să fii primul etc. Rugăciunea pentru duhovnic e foarte importantă. Se ajunge la o comunicare adevărată prin rugăciune.

Un comentariu: